… După moartea lui Stalin, Ana a fost eliberată. Noaptea am dat târcoale să văd ce face: plângea. Am revenit după câteva ore – plângea. Am intrat şi i-am spus: „Ana, draga mea, omul ăsta (Stalin) te-a adus în suferinţa asta. Iartă-l, dar nu-l plânge!” Şi ea a zis: „Ralu, eu sunt evreică, tu – creştină. Dacă după două mii de ani ai afla că Iisus a fost homosexual, ai înceta să crezi în teologia creştină?” Şi eu am spus: „Nu e acelaşi lucru. Homosexualitatea nu e crimă. Dar înţeleg ce-ai vrut să spui”. „Nu-nţelegi, a zis, nu poţi înţelege. Cred în credinţa lui care e şi credinţa mea. Nu pe el îl plâng, ci pe mine…”Vreau să vă spun că, din punctul dumneavoastră de vedere, aveţi dreptate. Ana n-a fost comunistă în sensul pe care-l daţi astăzi acestui cuvânt, ea şi-a slujit credinţa interioară ca nimeni altul şi din perspectiva crezului ei n-a greşit şi nu poate greşi, ea este însăşi credinţa.
Binecuvântarea Passionariei din Balcani
– Dă la o parte hârtiile alea şi ia loc, îl invită Ana (Pauker). Eu nu mă prea mişc.Tatiana şi ai ei sunt plecaţi la cuscri…
Apartamentul alcătuit din două camere, despărţite prin glasvand, îi aminteşte lui Nicu depozitul de cărţi din anticariatul lui Jean Pollack; canapelele, fotoliile, scaunele gem sub maldăre de cărţi, reviste, dosare, albume, fără niciun indiciu că ar urma nişte criterii. Pereţii sunt încărcaţi cu tablouri în rame groase, carpete vechi. Draperii grele coboară din galerii de alamă înnegrită de vreme. Aerul acela care te-ndeamnă să nu atingi nimic de teamă că işti un nor de praf.
C-un maldăr de desene în braţe, Nicu se-nvârte în cerc pentru a găsi un loc liber unde să le aşeze.
-Lasă-le pe covor, îl sfătuieşte Ana, e curat. Sunt nişte desene de când eram mică, c-am fost şi mică, dacă vrei să ştii. Și nu te grăbi să le lauzi, că nu eu le-am făcut.
Una dintre file, în foiţă uşoară, scapă din maldăr şi se aşterne pe podea; înfăţişează două fetiţe în jur de 7 – 8 ani; se ţin de mână ca-n desenele ţesute pe prosoapele ţărăneşti; picioare goale, rochiţe din pânză albă de in, încinse la mijloc, în mâini cu doniţe de cărat apă.
– Eu, zice Ana, sunt aia cu părul lung şi creţ, ca o ţigancă.
Nicu dă din cap, ca şi cum ar recunoaşte-o şi ia loc pe scaunul rămas liber, oarecum pieziş; îl împiedică lada de sub masa rotundă.
-Ce să zici şi tu, expediază ea.
Retrasă lângă perete, în penumbră, Ana îi urmăreşte privirile stinghere. Atâtea cărţi! Şi niciun volum de Stalin sau Lenin.
-Din biblioteca mea n-am salvat nimic, descrie Ana ce vede el… Aşa e când te muţi de colo-colo. Am păstrat doar Anti-Dühring-ul lui Engels, e pe colţarul de deasupra fotoliului. Nu-l vezi, îi potoleşte ea zelul căutării, e sub salba cu clopoţei… Dar nu stai bine acolo, zice, împinge lada aia mai sub masă… Aşa, fiule, acum e bine, încă o izbândă a tinereţii revoluţionare! Ce vrei să ştii despre Chişinevschi?
-Dacă a fost cârtiţa Moscovei în partid, cum pretinde Luca (Vasile) a răspuns prompt Nicu.
-Aşa direct?… Şi vrei să ştii de la mine? În calitate de ce? De colegă, de şefă a lui Chişinevschi, de amantă a lui Luca?
-Nu ştiam c-aţi fost amanţi…
-Eşti nesincer, fiule, ştiai. Toată lumea ştia, mai puţin eu.
-Nu-mi mai spuneţi „fiule”, nu vă sunt fiu, a replicat Nicu în treacăt, cred că ştiţi. Şi mai ştiţi şi că, în afara du-dumneavoastră nimeni altcineva nu mai ştie adevărul despre Ioşca.
– Şi-ncă ce mai ştiu? nu s-a putut abţine Ana în faţa insolenţei celui ce s-a autoinvitat.
– Şi că nu v-aţi opus vizitei mele, tocmai ca să-mi spuneţi ce ştiţi.
– Ştii că eşti bine?… Ţi-am uitat numele… Poţi să-mi spui de ce te interesează pe tine adevărul, şi nu pe Drăghici, sau pe Dej? Nu cred că eşti trimisul lor.
– Mu-mulţumesc. Nu sunt.
Raluca, o bătrână îmbrăcată în negru, fără vârstă, intră şi-l întreabă cu ce să-l servească; are dulceaţă de vişine şi de prune, apă de la cişmea sau socată, sau ceai: de tei, de muşeţel, cornuleţe… Şi el a zis, apă şi-atât. Iar după plecarea ei, Ana a spus că Raluca, aşa o cheamă pe prietena ei, singura ei prietenă, e un înger. Ce-i drept, un înger în negru. S-a mutat cu ea din devotament şi că rarii ei musafiri care capătă dreptul de a o vizita ştiu că plăcerea Ralucăi e să-şi expună produsele ei de casă şi că el a greşit cerând doar apă, dar că nu-i nimic, Nicu seamănă mai mult a inchizitor decât a musafir. Şi-a încercat să zâmbească, şi-a-ntors capul spre el, şi el a văzut, apărut din penumbră, un chip cu obrajii căzuţi şi-un ochi pe jumătate închis, iar celălalt de o frumuseţe tristă, privindu-l de undeva de demult.
-Îmi pare rău, a zis el, poate nişte co-cornuleţe…
Raluca a revenit cu un platou încărcat de farfurioare cu diferite feluri de dulceaţă, cornuleţe şi apă şi-a zis: le las aici, în caz că vă răzgândiţi…
-Pentru oameni ca Raluca, tovarăşe Ceauşescu, am ales calea revoluţionară şi nu-mi pare rău…
Oftează. Omuleţul nu-i stimulează replica.
-Dumnezeu m-a răsplătit cu Raluca – ştiu că nu crezi în Dumnezeul meu… Stalin m-a răsplătit şi el – a murit la timp. Cauza m-a răsplătit şi ea – m-a făcut martir. Tu de ce ai ales calea revoluţionară? Eşti frumuşel, bine hrănit…
-Şi dumneavoastră aţi fost frumoasă…
-Ei, da! Iată un brav cavaler!, râde Ana. Ai vrut să-mi faci un compliment. Sper că n-a durut!
Şi el a zis, ca să nu-i ia în seamă râsul nu excesiv de măgulitor, că nu ştie de ce a ales calea revoluţionară şi că, de fapt, el n-a ales, a fost ales.
-Bravo! Dumnezeu a ales poporul evreu şi pe Nicolae Ceauşescu! Iată-ne, aşadar, în aceeaşi corabie a lui Noe… Am citit câte ceva din ce-ai spus la plenară… Ai jurat strâmb… E drept, cu graţie. L-ai folosit pe Lenin în jocul vostru de-a abjecţia, ca să-l poţi incrimina pe Chişinevschi, la fel de onest ca oricare dintre voi… Ce te foieşti, l-a-ntrebat văzându-l cum se frământă în scaun. Nu-ţi convine? Nu eu te-am chemat, a schimbat ea registrul.
-Nu mă foiesc, a protesat Nicu. V-ascultam… Ioşca este cum aţi spus…
-Onest!… Greşesc?…
-Onest? Nu e onest, dar eu am greşit când am citat din Lenin…
– Ca să vezi! a exclamat Ana. Şi-ai venit la mine să te spovedeşti…
-Nu mă spovedesc…
-Ajută-mă să mă ridic, îl roagă ea, vreau să fac pipi.
Sub mâna ei puternică, simte trupul uşor şi contradicţia îl înfioară.
-Acum lasă-mă, îl roagă Ana. De-aici mă descurc singură.
Râmâne lângă uşă, pentru a o prelua la ieşire. Aude glasul ei dincolo de uşă, care zice:
-Poţi să te aşezi, n-am nevoie de gardian.
Zgomotul flotorului se înteţeşte, semn că ocupanta a deschis uşa; -Mulţumesc, nu e nevoie, îi refuză ea ajutorul, peretele e mai sigur. Totuşi, ca să se aşeze, se sprijină pe umărul lui:
-Of! face. Numai bătrân să nu fii!… Spune-mi, te rog, de ce dumneata singur n-ai tăbărât să mă scuipi ca toţi ceilalţi?
Şi Nicu a zis că n-a fost chiar singurul.
-Ba da, l-a contrazis ea, ai fost singurul, ştiu eu mai bine. De ce?
-De ce?… Aş vrea să ştiu şi eu… Nu ştiu, nu mi-a venit.
-Ei, poftim! Nu i-a venit!
-Cred, a zis Nicu, revenindu-şi, că în locul dumneavoastră şi eu, dacă aş fi fost bolnav de cancer şi acuzat pe nedrept, aş fi făcut la fel, n-aş fi uzat de suferinţa mea pentru a cerşi mila celorlalţi.
Mâna Anei i-a căutat ceafa. Şi a stat mult aşa. Crezând că posesoarea mâinii a adormit, Nicu şi-a sucit gâtul şi-atunci ea a zis:
-Mulţumesc! Eşti curat la suflet.
Şi el a zis:
-Nu de suflet e vorba. Știu doar că numai un om în-învinuit pe nedrept acceptă rolul de ma-martir; re-revoluţionarul este un om predestinat; el nu are interese personale, treburi private, se-sentimente, legături particulare, pro-proprietate; el nu are nici măcar nume; totul la el e absorbit de un singur gând, de o singură pa-pasiune: revoluţia…
-Mă uimeşti! exclamă Ana, care revine la tonul ironic dinainte.
Vorbele acelea n-o mai răscolesc. Erau cuvinte din Catehismul revoluţionarului de profesie, demult date uitării.
-Mai ştii şi altele?
-Revoluţionarul de profesie, reia Nicu, rupe orice legătură cu ordinea publică, respectiv cu lumea civilizată în ansamblul ei, cu toate legile ei. Pentru el este moral tot ceea ce contribuie la triumful revoluţiei; imoral şi criminal tot ceea ce o împiedică. Re-revoluţionarul poate – şi adesea chiar trebuie – să trăiască în societate trecând drept ceea ce nu este… El se consideră ca un capital destinat a fi pierdut pentru triumful cauzei revoluţionare, dar un ca-capital de care nu poate dispune singur şi după voinţa sa, fără acordul ca-camarazilor săi…
-Aproape că uitasem vorbele astea, spune Ana. Ca şi timpurile… Buharin proclamase revoluţia sexuală, amorul liber, familia o instituţie burgheză, libertate, libertate, libertate!… Cum de ţi le-ai adus aminte? Sau abia acum ai aflat de ele?… Chişinevschi, fiindcă asta te interesează, a zis ea după un timp, n-a fost spion sovietic, sovieticii au gusturi mai bune. Dar cred că ar fi vrut să fie spionul lor în partid; era înghesuială mare la intrare şi s-a retras.
Ca slugă devotată, Ioşca administrase secretul bolii ei. Ținea legătura cu medicii, se îngrijea de medicamente, de spitalizări, de alibiuri pentru a-i motiva absenţa din ţară pe timpul tratamentului pe care Ana îl urma la Moscova, de transport. Știa cu zile şi ore totul despre ea, unde era, ce făcea, pentru ca, mai târziu, în plenara care a hotărât exluderea ei din partid, să-i pună în seamă fapte pe care nu avea cum să le comită, fiind departe de ţară.
-De ce credeţi c-a făcut-o?
-M-am întrebat şi eu adesea, a spus Ana, încercând să-şi adune gândurile. Nu ştiu. Cert, minţea. De ce minţea? Oamenii mint din o mie de motive. El le avea pe toate. Oricum, era conştient. Poate singurul de-acolo. Şi ceilalţi minţeau, dar o făceau convinşi că au descoperit piatra filozofală. Ioşca era un mincinos cinstit, ceilalţi – obtuzi, mistici. Dumneata ai fost un caz aparte; în vreme ce toţi ceilalţi se-ntreceau să jure c-au văzut o pisică neagră, care nu exista, dumneata ascultai şi nu înţelegeai. De aceea n-ai scuipat unde, recunoaşte, şi dumneata ai pupat… Chiar, are ea o revelaţie, ce-nţelegeai din acuzaţiile pe care foştii mei tovarăşi de credinţă mi le puneau în cap, doar mă cunoşteai?
-Că aţi trădat şi că eu eram singurul pro-prost de-acolo, pentru că nu văzusem ce văzuseră toţi ceilalţi.
-Nu ţi-ai spus o clipă că s-ar putea să fie o înscenare?
-Nu!
-Hai să-ţi spun un secret: nu era înscenare! Sau era, dar numai în măsura în care răspundea unui comandament din afară. Acuzele erau corecte. Respectiv, fondul lor. Doar că erau dintr-o altă piesă. Fără legătură cu mine. Mai ţii minte ce mi-ai spus prin ’50? Despre calapoadele chinezeşti şi româneşti? Că adică am dreptate, în principiu, dar că folosesc calapoade nepotrivite pentru România, ruseşti.
-Aşa era şi la mine?
-La dumneata era invers: calapoadele erau potrivite, poporul pe care le aplicai nu exista. Era unu’ închipuit. Cunoştinţele tale despre poporul român erau aproximative, ca şi ale mele de altfel, ca şi ale celorlalţi. I-am întrebat pe toţi care m-au învrednicit cu vizita lor dacă sunt conştienţi că au păcătuit cu mine. N-a recunoscut unul, dimpotrivă, toţi au jurat că au fost de bună-credinţă. Şi erau chiar revoltaţi, cum să-i întreb o prostie atât de mare? Pe ei, drept-credincioşii…?
Se opreşte pentru a-şi întâmpina nepoata, apărută în uşă.
-Vino, vino! Dumnealui e tovarăşul Ceauşescu – nepoata mea, Stela.
-Mama nu-i acasă? se preface nepoata că nu vede mâna întinsă de oaspetele bunicii.
-Sunt duşi amândoi la bunică-ta, nu se simte bine. Ai mâncare în cuptor…
Stela are picioare puternice, ca bunică-sa, observă Nicu, întors pe jumătate spre fată, cu mâna întinsă. Poartă pantofi cu talpă groasă, de cauciuc, şosete albe, uniformă şcolară – rochie albastră, prinsă în bretele, bentiţă pe frunte.
-Nicolae Ceauşescu, se prezintă el.
Şi fiindcă Stela nu reacţionează nici de această dată, continuă:
-Ai crescut, eşti mai mare decât Zoe a mea. Iar dacă nu vrei să răspunzi, eu n-am cum să mă apăr. Ai tu motivele tale.
-Are motivele ei, încuviinţează Ana după plecarea Stelei. Nu-i seamănă mă-sii. Tatiana e înţeleaptă şi înţelepciunea o face tolerantă… Despre ce vorbeam?
-Că, pe fond, cei ce v-au exclus din partid au avut dreptate.
-Da, făceau proză fără să ştie… Şi mi-am retras solicitarea de a fi repusă în discuţia Comitetului Central. Nu există niciun Comitet Central. Doar o confuzie. O farsă a istoriei. Confuzia s-a transformat în minciună şi de-aici încolo minciună rămâne. Când am intrat în mişcarea comunistă am făcut-o pentru a apăra în lume cauza primului stat, Uniunea Sovietică, unde revoluţiile se aprindeau una după alta, din politică în lingvistică, în teatru, în literatură, în ştiinţă şi unde urma să fie instaurat statul cu o singură clasă, în tripla calitate a proletariatului, de proprietar, producător şi beneficiar, după cum prevestiseră Marx şi apoi Engels, încă mai limpede. Şi pe unde am umblat, asta am făcut: la Paris, la Praga, la Viena, la Zürich… În România am venit să apăr Uniunea Sovietică şi pe Stalin. Passionaria din Balcani. În Franţa, împreună cu Maurice Thorez şi Eugen Fried, am obţinut, în alegerile din 1930, un procent de 8 la sută. Destul pentru început. Dar războiul mondial a făcut ca în lume să funcţioneze o singură lege, legea războiului: cine învinge ia totul.
-Învingătorii, o corectează Nicu.
-Învingătorii, fie, consimte Ana. În 1944, Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu au vrut altceva; împreună cu regele şi ai lui, au improvizat o insurecţie armată care ne lua nouă dreptul de a ne însuşi ce-i al învingătorului. Eu am venit aici cu dreptul ocupantului…
-Al eliberatorului…
-Al ocupantului… Ocupam o ţară ostilă… duşmană… Pe cine eliberam?
-Pe noi…
-Pe voi? Care voi? Cei care m-aţi condamnat? Vrei să spui că v-aţi condamnat eliberatorul? V-aţi condamnat ocupantul, de-aia ziceam că pe fond condamnarea mea se justifică…
-Aţi încălcat legile democratice… inistă Nicu pe varianta legalităţii.
-Pentru mine, dragă tovarăşe Ceauşescu, democraţia nu este decât un instrument al burgheziei pentru a perpetua un raport de forţe. La un procent de bunăstare acordat celor fără putere, oligarhiile se-nzestrează cu o sută, apoi cu o mie, cu zeci de mii şi lucrurile nu se opresc aici. Foloseam, totuşi, limbajul democratic pentru a fi în ton cu ipocrizia marilor puteri. Voi, după sosirea mea de la Moscova, chiar nu înţelegeaţi ce se petrece în lume, iar eu credeam că voi vă prefaceţi că nu înţelegeţi; în felul acesta fiecare dintre noi jucam o piesă absurdă. Monologam, fiecare pe partea lui. Pe Pătrăşcanu l-aţi ucis nu fiindcă a fost spion englez, n-a fost şi nici n-avea cum, ci pentru faptul că, în 1944, s-a amestecat unde nu-i fierbea oala. Armata sovietică a fost împiedicată să treacă făţiş drept eliberatoarea României; de aici tot teatrul cu guvernul provizoriu şi tot ce-a urmat. Fără pumnul lui Stalin, care şi-a impus punctul de vedere, România ar fi obţinut statutul de cobeligeranţă şi atunci adio comunismului în România! Pătrăşcanu era martorul unui adevăr care trebuia distrus. Nu importa cine o face. Sub ce pretext. Scurt pe doi. Aşadar, eu când am venit aici reprezentam ocupantul, cu toate drepturile care rezultă din asta, nu eliberatorul. Voi nu eraţi ocupaţi de nemţi, eraţi camarazi de război cu ei, cum să vă eliberăm? Limbajul ne-a jucat feste şi a provocat tragedii şi continuă să producă multă confuzie… Voi m-aţi judecat civil, când, în realitate, trebuia să fiu judecată după legile războiului… Am rugămintea, se înterupe ea, serveşte cornuleţele, n-am chef să văd mutra dezamăgită a Ralucăi.
Şi fiindcă Nicu a-nceput să rumege colţunaşi, unul câte unul, şi tăcea, ea a continuat:
-Cum, atunci, să mă dau bolnavă, ca să-mi aplicaţi voi o pedeapsă mai blândă, când voi nu pe mine mă judecaţi, ci pe o Ana din altă piesă? În piesa aia, nici nu ştiu, poate că voi aveaţi dreptate… Eu ştiam că am fost părăsită de comandantul meu, de armata mea, pentru ce să fi continuat lupta? Aveaţi dreptul să faceţi cu mine ce voiaţi… N-am şerveţele, a zis când el, nedumerit, nu ştia cum să-şi ascundă degetele mânjite de zahăr. Ia „prosopul” ăsta al meu!… Şi i-a întins o bucată de pânză topită împăturită de mai multe ori. Vouă v-a fost ruşine, a continuat ea, şi frică şi, laşi, n-aţi spus că m-am purtat ca un ocupant, ceea ce era adevărat, şi-atunci discutam altfel, mi-aţi pus în cârcă lucruri la care, după legea războiului, aveam dreptul să recurg – voi le-aţi discutat în registrul ipocrit al limbajului democraţiei de partid. Uitaserăţi că voi înşivă eraţi produsul ocupaţiei; fără armata rusă, n-aţi fi existat. M-aţi ascuns să nu se afle de ilegitimitatea voastră. Ce e sigur e că nu ne-am înţeles şi nu ne vom înţelege niciodată, căci, la fel ca-n biserică, pentru orice găsiţi explicaţii şi justificări în Biblie. Şi mă-ntreb când şi cine, cu ce baghetă a transformat totul în miniciună, în farsă?
-Stalin?
-Ce-ţi trece prin cap? Numai un om nebun ar fi putut comite crimele despre care vorbeşte Hruşciov. Și Stalin nu era nebun. A văzut, acolo de unde privea el adevărul lumii, a văzut ce nu putea să explice…
-E şi părerea lui Bodnăraş…
-… cum să fi explicat că totul e minciună? a continuat Ana, uşor incomodată de interveţia lui Nicu, şi că orânduirea pe care s-a apucat s-o construiască n-o mai putea face în alt fel decât în felul în care a făcut-o, ca un blestem. Hruşciov, cu isprava lui, căreia îi zice coexistenţă paşnică, a pus la temelia construcţiei lui Stalin o dinamită; comunismul sovietic e pierdut, băiete… Ceea ce nu înseamnă că trebuie să faci ce-au făcut oamenii ăia pe Titanic… Ştii ce-i moartea?… Eu o învăţ de şapte ani şi încă n-am terminat. Ce-i drept, nici mult nu mai am…
Şi el a că zis că ştie ce-i moartea.
-Moartea e ce ne aşteaptă pe toţi…
-Cam aşa ceva, a zis ea. Ce nu ştie multă lume e când începe ea; la mine începutul n-a coincis cu anunţarea bolii, ci mult mai târziu, când am început să cobor de pe piedestal şi-am început să mă micşorez, să mă micşorez… Nu fizic, ci în conştiinţa mea. Începutul ăsta de luare la cunoştinţă de tine cel adevărat e zdrobitor. Din fericire, pentru cine poate merge mai departe, nu toţi o fac, mulţi dau în scleroză, pentru cine ia cunoştinţă de micimea lui fără revoltă, doar cu tristeţe, sfârşitul e senin, ca o luncă în luna mai prin care trec oameni şi cai, cum zice Isaac Babel… Te-am întristat?… Mai eşti convins că nu dumneata ai ales drumul, ci ai fost ales?
Şi el a zis:
-Eu n-am avut de ales; am fost atras spre partid şi, cum spune Moghioroş, e uşor s-o iei pe Ma-marioara la dans, dacă ea vrea.
Între timp plouase; rafale scurte pe cimentul încins al curţii; vaporii uşori mai pluteau încă în aer; Nicu se auzi strigat de undeva din fundul curţii – Raluca: Domnu’ Ceauşescu, pot să vă rog ceva? Şi dacă el a confirmat din cap, Raluca a luat-o înainte să-i arate calea spre locul de primire. Târşâia un picior sub greutatea unui spate ca un sac îndesat. Imposibil de a face o asemănare cu tânăra parteneră de tenis a Aurorei Thorez.Şi-n direcţia spre care-l conducea – pricăjită, o clădire sta să se dărâme. Uşa, prinsă c-un lănţug, s-a dat în lături şi Raluca a aşteptat în dreptul ei să intre mai întâi musafirul. Ca să evite pragul de sus, Nicu a trebuit să se aplece; când a ridicat privirea, nu i-a venit să creadă. Avea să-şi dea seama mai târziu, acolo fusese un garaj sau o magazie; dar ceea ce vedea părea desprins dintr-o secvenţă dintr-o altă lume. În colţul cel mai îndepărtat al unei încăperi de muzeu, trona un birou din lemn negru, sculptat manual, cu motive desprinse parcă din geometrie sau astronomie. În faţa biroului – un scaun, de asemenea negru şi sculptat, cu spătar înalt, capitonat, inclusiv pe braţe, şi îmbrăcat în catifea roşie. Biblioteca acoperea aproape în întregime pereţii. Dar nu era biblioteca pe care o găseai în orice casă. Pe cât de simplă, pe atât de impresionantă. Scânduri din brad, fasonate şi lăcuite, asamblate astfel încât să formeze rafturi. Din loc în loc, printre rafturi, stăpâna casei agăţase tablouri. Mai mici sau mai mari, care, chiar şi pentru el care nu se pricepea la artă, degajau aerul unui climat rafinat. Statuete în miniatură completau spaţiile dintre cărţi. S-a aşezat comod într-un fotoliu ce părea din altă epocă, în faţa unei buturugi uriaşe ce servea drept măsuţă; ceşti pentru ceai, farfuriuţe, ceainic, aranjate de primire, fine şi delicate, abia dacă ar fi îndrăznit să le atingă. Covoare tatami – un fel de rogojini impletite din paie de orez -, acopereau de jur împrejur podelele de scândură de brad, lăsate natur, negeluite. Candela minusculă, în colţul de răsărit, unde Raluca aştepta răspunsul la întrebarea dacă musafirul mai doreşte cornuleţe, lăsa să alunece o lumină slabă pe chipul cu ochi adânci deasupra obrajilor ca de pergament.
Născută Baldovin, Raluca a strâmbat din nas – chiar am strâmbat din nas, a zis – la servituţile impuse de boierie şi iat-o-n braţele proletariatului mondial şi ale lui Tudor Stoenescu, vagabond în Paris, iubitul ei din liceu. Şi-odată, verişoara care-o găzduia i-a zis: Ralu, Gerard, soţul meu, te iubeşte, dar e avocat… Ea a-nterupt-o şi i-a spus, nu e nevoie să continui, am plecat, stric firma… Şi m-am angajat la Aurore, prin Ana… Aurore îi creştea copilul Anei, pe Maşa, copil rezultat în urma unei iubiri fulger cu Eugen Fried, un comunist slovac, omorât de Securitatea rusă la Bruxelles din motive obscure. Și Aurore avea nevoie de cineva care să vorbească şi româneşte, să fie sportivă şi liberă; în plus, aveam cunoştinţe de medicină, studiasem medicina mai multe luni la Zürich; aşa ne-am cunoscut, eu şi Ana. Cu Ana am devenit prietenă în următoarele cinci minute după ce-am făcut cunoştinţă. Ana era cu doi ani mai mare, de fapt m-am îndrăgostit de ea, m-am subordonat cu voluptatea de a fi descoperit prototipul de urmat: liberă, frumoasă, fermă, independentă… Cuplul Ana – Marcel Pauker, Marcel mai ales, cu charisma lui devoratoare, captau atenţia în toate mediile, unde făceau notă aparte. Pe-atunci nu ştiam că amândoi erau instructori cominternişti pentru Franţa – am aflat mai târziu, când Ana a fost rănită prin împuşcare şi arestată în România, iar eu cu Aurore am descins pe bulevardele Parisului cu afişe care condamnau regimul fascist din România şi cereau eliberarea eroinei stângii revoluţionare. Ana Pauker şi Dolores Ibarruri, numele astea fluturau pe vremea aceea pe buzele tuturor revoluţionarilor planetei – şi era frumos, rareori după aceea m-am simţit mai eu însămi, mai vitează. Tudor s-a lăsat ademenit de nemţi şi a intrat în Luftwaffe. Războiul era iminent şi, fiindcă, din când în când corespondam cu Marcel Pauker, acesta m-a invitat în Rusia. Când Ana va ieşi din închisoare se va-ntoarce aici, zicea. Am fost martoră când, la Hotel „Lux” din Moscova, Marcel a fost ridicat de doi indivizi în civil – Tatiana, fiica Anei şi a lui Marcel, care pe atunci să fi avut vreo zece ani, înmărmurise în uşa camerei, muşcându-şi pumnii, iar Marcel zicea, mă-ntorc, nu plânge, mă-ntorc… Tudor a murit în primul raid aerian, deasupra Franţei, de partea Germaniei. Unde mă puteam duce? La Paris nu mă puteam întoarce. În Rusia, fără Marcel şi Ana, nu puteam rămâne… În ciuda relaţiei fulgerătoare a Anei cu Eugen Fried – Marcel a avut, la rândul său, un copil dintr-o altă relaţie -, iubirea lor renăştea în cicluri, de fiecare dată mai plină, mai consistentă… Am avut totuşi prevederea să mă-ntorc legal în ţară. Asta mi-a folosit în 1941, la eliberarea Anei, pentru a o putea însoţi la Moscova. După război, m-am reîntors pentru o vreme la Paris. Aurore se despărţise de Maurice şi conducea un hotel. M-am întors la Paris de gura Anei, ca să am grija Maşei (fiica Anei şi a lui Fried) şi a aranja o răpire a acesteia. Şi am răpit-o, adică i-am promis Aurorei că o voi aduce înapoi, dar n-a fost chip – Ana n-a mai vrut să se despartă de ea. Au rămas amândouă în ţară. Eu eram măcinată de tuse, doctorii nu-i dădeau de cap, mai mult prin spitale; am ales mânăstirea, să mă poată îngriji şi să fiu departe de politică – eu, domnule Ceauşescu, am fost acolo, în ţara făgăduinţelor, nu vreau să spun mai mult, ca să nu vă supăr. Şi totuşi am o amintire vie, a revenit ea, eram cu Marcel şi Tatiana la tribuna oficială de un 7 noiembrie şi se cânta Internaţionala, toţi cântau, cântam şi eu, dar abia târziu mi-am dat seama că Marcel, spre deosebire de toţi ceilalţi, cânta româneşte. Până-n’50 am fost despărţite, când Ana s-a pricopsit c-un cancer şi cu dureri care mă scuteau pe mine să sufăr; mi se părea indecent. M-am reîntors alături de una dintre cele mai puternice femei ale lumii pentru a-i fi cârjă în bătălia fără şanse cu o boală, pe-atunci, fără leac…
-Aşa, a zis Nicu. Dacă vreţi să obţin pentru ea re-reabilitarea, vă spun că nu pot, deşi, cornuleţele sunt foarte bune.
Şi Raluca a zis:
-Vă mulţumesc pentru nota cu care vă-ndulciţi refuzul, dar nu asta vreau. Sunt sigură că nici Ana n-ar dori asta. O reabilitare, acum, ar mâhni-o, ar încâlci lucrurile… Altceva vreau să vă rog…
-Altceva, orice, a asigurat-o Nicu.
-Eu nu cred că la dumneavoastră, acolo, mai sunt mulţi oameni care să
creadă cu adevărat, adânc, în vinovăţia Anei; ce-i drept, i se dă voie să facă traduceri din rusă, germană şi franceză – cu ce eforturi, nu vă spun, e pe moarte… Credeţi că se mai pot obţine de la ea mărturisiri în plus?… Eu cred că interogatoriile la care e supusă în continuare, sunt de ochii lumii. Lăsaţi-o să moară cu sfletul senin, atâta vă rog!…
S-a făcut tăcere. Şi tot Raluca a continuat:
-Mi-a vorbit despre dumneavoastră, mi-a relatat convorbirea pe care ați avut-o demult; să ştiţi că-i părea rău că n-a putut fi explicită atunci… Zicea că n-a putut-o face nu din pricina timpului, ci fiindcă, la fel ca şi în cazul ei, credinţa dumneavoastră blochează dialogul. Şi chiar se gândea să vă dea dreptate. Ana are vocaţia contradicţiilor, a îndoielilor interioare, nu există dogmă căreia să i se închine, în cazul în care sunteţi de acord că statutul partidului nu este o dogmă…
-Şi nici ca-catehismul re-revoluţionarului de profesie! a completat-o Nicu.
-Poate… După moartea lui Stalin, a fost eliberată. Noaptea am dat târcoale, să văd ce face: plângea. Am revenit după câteva ore – plângea. Am intrat şi i-am spus: „Ana, draga mea, omul ăsta (Stalin) te-a adus în suferinţa asta. Iartă-l, dar nu-l plânge!” Şi ea a zis: „Ralu, eu sunt evreică, tu – creştină. Dacă după două mii de ani ai afla că Iisus a fost homosexual, ai înceta să crezi în teologia creştină?” Şi eu am spus: „Nu e acelaşi lucru. Homosexualitatea nu e crimă. Dar înţeleg ce-ai vrut să spui”. „Nu-nţelegi, a zis, nu poţi înţelege. Cred în credinţa lui care e şi credinţa mea. Nu pe el îl plâng, ci pe mine”…Vreau să vă spun că, din punctul dumneavoastră de vedere, aveţi dreptate. Ana n-a fost comunistă în sensul pe care-l daţi astăzi acestui cuvânt. Ea şi-a slujit credinţa interioară ca nimeni altul şi din perspectiva crezului ei n-a greşit şi nu poate greşi, ea este însăşi credinţa.
Acasă, Leana l-a luat la rost:
-Scuză-mă, Nicu, dar Ana asta e o tâmpită. S-a găsit ea să-i apere pe Lenin şi pe Stalin. Dacă-i iubeşte atâta, de ce-a făcut ce-a făcut?… Raluca asta mai e aşa frumoasă cum a fost?… Dar văd că vorbesc la pereţi. Nicu, dacă le ţii partea la amândouă, ridică-te în următoarea plenară şi spune-le: îmi pare că l-am amintit pe Lenin în discuţia despre boul de Chişinevschi şi ţoapa de nevastă-sa… O faci?
-Liuba (Chişinevschi)? Ce legătură are cu bărbat-su’ în chestia asta?, s-a nedumirit Nicu.
-Doar nu crezi că tâmpitu’ ăla a vorbit de capu’ lui!
Era periculos să întindă vorba pe subiectul ăsta.
-C-crezi c-ar fi bine să vorbesc în plenară? a schimbat el vorba. Eu nu cred. Nu sunt în-în-îndeajuns de puternic s-o fac. Cinstea, ca să fie cinste, trebuie să fie re-recunoscută pe piaţă, să aibă va-valoare de piaţă, cum ar zice Marx; în ma-margine, degeaba eşti cinstit. Pân-la urmă, ce trebuie să se-ntâmple, se-ntâmplă, ne-ne-necesitatea învinge singură, e o lege obiectivă…
– Nicu, atunci n-o face! Ce-ai făcut, ai făcut bine! Să-ţi spun ceva: Ana asta a fost un monstru; gândeşte-te doar la copiii ei; dacă ştia că nu-i poate creşte, de ce i-a mai făcut? A născut nişte monştri ca şi ea, ăştia mai sunt oameni întregi la cap?
Nota autorului
Am cunoscut-o personal pe Tatiana. Unul dintre copiii Anei Pauker. Mi-a fost dirigintă la Liceul „I.L.Caragiale” din Bucureşti. Anul în care s-a petrecut evenimentul ce mi-a marcat viaţa cu o emoţie mereu greu de controlat nu-l mai ştiu. Nu mai ţin minte nici în ce clasă eram. Prin a cincea sau a şasea. Eram suficient de copil ca să izbucnesc în plâns de frică pentru ce urma să se întâmple cu mine. Directorul liceului, la iniţiativa profesoarei de matematică, a propus Inspectoratului şcolar să fiu exmatriculat din toate şcolile din Bucureşti şi exilat într-un fel de şcoală de corecţie. Ceva de genul ăsta. Doamna Iscovici, cred, nu sunt sigur, acesta era numele profesoarei de matematică, a adus tezele şi teza mea era notată cu 1, mare cât toată pagina. N-am înţeles de ce şi am întrebat-o, şi-a zis, mergi, te rog, la tovarăşul director, îţi va explica dânsul – dădea din cap la fiecare cuvânt pe care-l spunea, şi tonul şi mulţumirea rea de pe chipul ei nu prevesteau nimic bun.
Directorul numai ce m-a văzut, că a şi-nceput să ţipe la mine; nu-mi era la-ndemână să reţin decât unele dintre epitetele cu care mă bombarda; derbedeu neruşinat, oligofren, smintit, golan, haimana, măgar, idiot… Am început să plâng. Când… a intrat în cancelarie diriginta, în palton; venea direct de-acasă, pentru ora sau orele care urmau. M-a mângâiat şi m-a-ntrebat de ce plâng. Nu ştiam ce să-i spun. Mereu aplecată să-mi şteargă lacrimile, a privit spre director şi aceasta mi-a zis s-aştept afară, până mă cheamă el.
Doamna aceea ca o zână, subţire ca un lujer, mereu în rochii largi, mult peste genunchi, şi-un chip, astăzi când mi-l rememorez, de o frumseţe stranie, de pictură de biserică, a ieşit val-vârtej, m-a luat de mână şi a pornit cu mine spre clasă. M-a condus la banca mea, m-a sărutat pe creştet, în văzul clasei care înmărmurise, s-a-ntors la profa de matematică şi, în linştea de mormânt a clasei, cele două profesoare discutau în contradictoriu, pe şoptite – iar cea care se enerva şi ameninţa şi mergea spre uşă, semn că vrea să părăsească sala, revenea şi o lua de la început, era tovarăşa Iscovici. În cele din urmă a rupt teza mea şi, trântind uşa, ameninţa pe coridor: „Dumneata n-ai voie să vorbeşti! O să vezi dumneata! Dumneata n-ai voie să vorbeşti în faţa mea!” Și tot aşa pe scările care duceau spre cabinetul directorului.
Acum ştiu, mi-o spun ameninţările doamnei Iscovici, trebuia să fi fost un an după ’52, după ce mama Tatianei fusese decretată trădătoare, deviatoare de dreapta, duşman al poporului. Ce-a fost cu teza aceea, am aflat mai târziu, de la tata: într-o ecuaţie în care termenii urmau să fie ordonaţi, eu scrisesem regulaţi şi zău dacă aveam habar de deosebire; astăzi ştiu, dar nu-mi mai e de folos. Ce-ar fi fost o viaţă a mea, hotărâtă de doamna Iscovici şi directorul al cărui nume, din fericire, nu l-am ştiut niciodată?
Va urma.
Aici: prologul, capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV și capitolul V.
