… M-am întors la datorie și m-am așezat în fotoliul acela incomod și-am rămas un timp fără să vorbesc. L-așteptam pe Mohr care somnola cu fața în sus și brațele sub cap – cum fac și eu când ceva nu-mi convine. „Deșteptuța” și „Țeposu” îi țineau companie – broscuța pe piept, ariciul în culcușul de la gât. Când inspira, pieptul lui Marx se bomba, „Deșteptuța” aluneca și Marx o ajuta din reflex să revină la locul părăsit. Așteptam un semn pentru a reînnoda discuția și, fiindcă semnul nu venea, am luat o carte, prima care mi-a fost la îndemână; atunci abia a vorbit și-a spus: te-am rugat să te grăbești… și că nu era supărat – sancționa lipsa mea de promptitudine când o trimisese pe Lenchen după mine. I-am spus că mă întâlnisem cu Tussy, dar n-am flecărit și că nici nu cred ca Tussy e genul. Și i-am povestit pe scurt subiectul discuției.
-Așa, deci, a zis, n-ați vorbit nimic despre mine.
Am schimbat vorba și l-am întrebat ce-a vrut să spună, mai devreme, cu „ne-a sunat ceasul, kaput!”
-Ce-am vrut sa spun? a repetat pentru a rememora momentul. Ja, ja! Creatorul nostru a cam încurcat borcanele, Herr Redaktor. Un defect mai cuprinzător în tagma creatorilor: uită de la mâna pân-la gură. Iartă-mă, poate ești credincios. Dar e un lucru știut azi, cel puțin de prietenul meu, Engels, care consumă știința cu viteza și plăcerea cu care bea vinul de Mosela.
S-a-ntors spre mine și-avea fața ca o figurină de ceară. Unul dintre cipici scăpase de pe calcâi și atârna agățat în degetul mare al piciorului. Presupuneam că Lenchen voise să-i maseze talpa și el, nervos, și-o retrăsese.
Așadar, de la Engels aflase că, iată, încă din 1850, cercetătorii, unii germani, au descoperit că viața e una singură în felurimi nespuse: animală, vegetală, umană și ce-o mai fi. Și că toate se trag din CELULA primordială care se multiplică – asta este viața: o celulă care se divide și se multiplică la infinit: naștere, creștere și moarte. Și tot așa cum pentru arbori nu există o lume de apoi, nici pentru om nu e. Dacă știi amănuntul ăsta, științific dovedit, moartea nu e când îți dai duhul, ci atunci când viața pentru om nu mai e un bun de consumat, ci doar rău. Îți ceri iertare și pleci; o lași să se multplice în alții și mereu alții. Creatorul atâta lucru putea să facă pentru cel făcut după chipul și asemănarea sa: să-l moară fără chinuri inutile. Să-i spuna: gata! Eventual c-un șut în fund. De-asta oamenii n-au aflat nici până azi când și cum trebuie să moară.
Mohr părea a ști când și cum trebuie să moară și totuși n-o făcuse. Și Mohr a zis: He, he! Iar eu am cotinuat: nimeni n-a procedat așa, din câte știu eu. O fi însemnând ceva asta? Unul singur a făcut-o, a zis: Cato cel tânar.Când a simțit că viața nu mai e un bun pentru el, și-a făcut bagajele, a dormit un pic, și dus a fost. Ca un chiriaș. I s-a terminat sejurul – valea!
Sejurul, adică excursia, călătoria, cum zisese Tussy. Nu vedeam deosebirea dintre a-ți încheia călătoria și a-ți sfârși drumul și l-am întrebat.
-Sfârșitul drumului, Herr Curiosu, e fundătura drumului. Eșecul. Bag seama ca te-ai gâlcevit oleacă cu Tussy pe tema asta. Și zici că n-ați vorbit nimic despre mine?
Nu mai puteam da înapoi și i-am spus, firește, cu accentul pe acea frază neînchipuit de frumoasă: pentru că este el, pentru că sunt eu. Și el a spus, deșteaptă fată am. La stăruința celor din jur să spună de ce-l iubea pe La Boétie, atât de diferiți unul de celălalt, Montaigne a răspuns cu această frază care a rămas celebră. Și că Tussy a lui înțelesese că a te tot întreba de ce trenul merge pe șine e să faci ca acel călător prostănac care, pentru a trece pe celălalt mal al râului, aștepta să se scurgă apa. Că trufia și prostia altora ne întăresc și ne luminează vederile ca să privim strălucirea celor de lângă noi. Și că Tussy îl respecta din iubire, nu din smerenie. Pacostea asta, a zis, ma îndurerează mai mult decât nesupușenia. Pentru că omul merge mai bizuit și neîmpiedicat la deal decât la vale – la nesupușenie aveam soluții. Iar eu am zis, v-ați întrebat vreodată de ce-au dat năvală toate bolile peste dumneavoastră, nitam-nisam?
Citisem undeva o frază a cărei înțelepciune mă viza în primul rând pe mine: „Sufletul care dă adăpost filosofiei trebuie să mijlocească prin sănătatea lui sănătatea trupului”. Adică neplăcerile trupului își au sorgintea în suferințele sufletului. Mi se întâmplase, nu o dată, să am dureri de cap, amețeli,blocaje de memorie, doar fiindcă în mine, ceva, sufletul, se opunea să dezvolt tonul ales, ideea, concluzia. Era suficient să aleg alt ton, să modific perspectiva abordării și, implicit, concluzia, pentru ca toate toanele corpului să se reașeze în matca lor.
-Greu, a zis scurt Mohr. Ce vrei dumneata cade dincolo de mine; dar, ce-i drept, descoperirea celulei primordiale și ce-a urmat nu au căzut ușor pe sufletul meu.
-Mai țineți minte când s-a-ntâmplat asta?
-Cred că imediat după ce m-am întors din călătoria cu Tussy la Hannovra. Cu Tussy sau cu Jenny. Uneori le încurc.
Suprafața de primire a lui Mohr fusese nefiresc de întinsă pentru un om; nu era eveniment în lume care să nu fie recepționat, cercetat și îndosariat de domnia sa.
-Domnia mea, hm! Mai ai puțin și-mi vei spune „maestre” sau „magistre”. Ce urmărești?
Chiar nu urmăream ceva anume. Când, din cauza cenzurii prusace, s-a hotarât să părăsească Germania, și nu singur, ci cu logodnica sa – o logodnă care durase șapte ani -, și Arnold Ruge, personalitatea care domina lumea editorilor germani, îi propusese să redacteze în comun a „Analele franco-germane” și-l invita să vină la Leipzig, „după ce sfârșește chinul redacțional” de la Colonia pentru a discuta „asupra locului renașterii noastre”. Strasbourg, Elveția sau Paris, și-am zis Parisul, și el a repetat după mine, Parisul, cu jumătate de gură, ca la notariat, următorul, cine urmează și-a zis: să nu uit, ți-am băut berea, am rugat-o pe Lenchen să-ți aducă alta; să nu mă dai de gol, hai, că ești băiat bun!
Și-a venit Lenchen și chipul lui Lenchen grăia ceva ce exprimau doar halbele de bere din mâinile tremurânde – de data asta adusese bere și pentru el – avea ochii umezi, și-am înțeles că în lipsa mea Maurul mai suferise un acces de tuse rău prevestitor. Spiritul său se animase nițel doar ca să desprindă înțelesul bun dat de Tussy „sfârșitului călătoriei”, care era altul decât al meu – cel rău intenționat – sfârșitul de drum, fundătura drumului. I-am spus și el a zis aiurea:
-E tare a dracului tusea asta… Da, într-un fel, Parisul a fost începutul de drum, dar numai fiindcă l-am făcut împreună cu Jenny; tot ei îi datorez „Critica filosofiei hegeliene a Dreptului” – scrisă de mine dintr-o răsuflare, în timpul lunii de miere la Kreuznach. Eliberat de neliniști și nu numai. Vă pot asigura fără niciun pic de romantism, îi scria el lui Arnold Ruge, că sunt foarte serios îndrăgostit, din cap până-n picioare. Sunt logodit de peste șapte ani și logodnica mea a purtat pentru mine cele mai aspre bătălii, care aproape i-au subminat sănătatea, în parte cu rudele ei pietiste aristocratice, pentru care „domnul din cer” și „domnul de la Berlin” sunt în egală măsură obiecte ale cultului, în parte cu propria mea familie, în care s-au cuibărit câțiva popi și alți dușmani ai mei. Eu și logodnica mea am avut de înfruntat ani de-a rândul mai multe conflicte inutile și obositoare decât mulți alții care sunt de trei ori mai în vârstă decât noi și vorbesc într-una de experiențele lor de viață… În ciuda bunăstării ei, familia îmi punea piedici, din pricina cărora mă aflam pentru moment în cea mai grea situatie, nefertilă gândirii…
Și-am spus:
-Așadar, începutul a fost „Critica filosofiei hegeliene a Dreptului”…
Și l-am văzut cum se reanima; a îndepărtat-o pe „Deșteptuța” de pe pieptul său, la fel a facut și cu „Țeposu”, a luat una dintre halbe, a ridicat-o până-n fața ochilor și a zis:
-Prosit!…
-Prosit! am răspuns și-am dat dușcă halba, spre admirația Maurului.
Așa am aflat cât eram de încordat. Când auzeam câteodată: omu’ ăsta-i ca un ghem, nu știam ce vrea să zică. Ghemul era ghem. Vedeam îndemânarea celui ce-l înfășurase, nu și miezul ascuns ochiului. Fusesem ca un ghem și începeam să mă desfac. Viciile comune îi apropie pe oameni în adâncurile lor, așa cum bucuriile îi leagă la suprafața trăirilor. Fusesem ghem nu pentru ca mă înfășurase cineva; mă strânsesem în fața denepătrunsului ca-ntr-un pumn.
-Hm! a zis Maurul, nu mi-am închipuit că ești atât de sensibil. Nu cumva ești fată? He, he!…
A întins halba lui să-mi mai toarne și am primit și asta îl veselea tare. Vream să cred că va fi ca-ntotdeauna între prieteni: după ce s-a-nfiripat legătura, tot ce faci mai departe nu mai contează. Și mai vream să cred că, dintr-o clipa-n alta, Tussy va intra și va spune, ce ziceți de o plimbare? Afară-i ceva de vis.
Nu era ca de vis, dar mi-ar fi plăcut să aud vorba asta care, demult, într-o iarnă, trezise în mine speranțe acum uitate. Deși, dacă m-ar fi întrebat cineva care speranțe, n-aș fi putut să formulez ceva concret: uitate, dar adevărate. Care anume? Foaie albă. Îl vedeam pe Maurul aruncând cu pietre în castanii de pe drum și văitându-se apoi o săptămână că nu poate mișca mâna dreaptă… Și-n fața mea se despica fractura unei familii zdrobite – moartea doamnei Jenny Marx, soție și mamă, urmată de moartea bruscă a doamnei Jenny Longuet, fiica și sora mai mare, doamna Jenny Longuet – adorata tatei, spunea Tussy cu oarece gelozie. Cred că știi, zicea Mohr, că, deși în trupurile noastre se adună fierberi de tot felul, toate fierberile din noi sunt supuse uneia singure, fierberii guvernatoare, după cum e alcătuit fiecare. Și că ea, fierberea-ghid va fi aceea care va răzbi pe tot întinsul vieții. Și chiar dacă în meandrele vieții se pot abate slăbiciuni, în final tot fierberea guvernatoare triumfă. Dar care este aceea, puțini știu.
– Nici eu, unul, nu știu, a încheiat.
„Țeposu” gusta din pielea pantofului meu de sport sub atenta supraveghere a „Deșteptuței” pe care încălțările mele o intrigau în masura în care se simțea răspunzătoare de ce i se putea întâmpla mai micului său prieten. Marx m-a facut atent și m-a sfătuit să n-am încredere în instinctul de autoconservare al „Țeposului”, că e-n perioada în care tot ce zboară se mănâncă; l-am lăsat totuși să continue. Urma să fac pasul pe terenul cu nisipuri mișcătoare. Ce mai conta cum arată pantofii? Mi-l imaginam pe Marx cuprins de înfrigurarea pornirii la drum. Era în ’42 sau ’43, zicea, și se legase cu juramânt față de sine, să nu existe ceas în care să nu se-audă ocărându-se în sinea lui și împotriva lui, spunând: La naiba trufia! Chiar dacă nu va crede că este trufaș. Cel puțin față de mine, Marx își respecta legamântul.
Pe mine, ca și pe toți cei care-i călcau pragul, aveam să aflu, mă tratata ca pe un ins de care, într-un fel sau altul, se lovește zilnic: Bună ziua, vecine! – Bună! Ce zici de vremea asta frumoasă? Am primit un vin bun de la Engels, fă-mi o vizită.
Și-am întrebat:
-Și următorul legamânt?
-Următorul, a zis, n-a fost.
N-am insistat. I-am povestit ca zâmbisem în sinea mea citind despre impresiile din călătoria sa în Olanda – adică îmi convenea faptul că nu doar noi, românii, gândim că în curtea vecinului porcii cresc mai grași și că, în timp ce la alții zboară și vacile, nouă, românilor, nu ne zboară nici porumbeii. Cam așa-i scria Marx lui Ruge: că și cel mai simplu olandez este mai cetățean decât cel mai mare german, și că germanul ar trebui să se rușineze pentru asta; că rușinea este și ea un fel de mânie, doar că ea se răsfrânge înăuntru. Și că, dacă o nație întreagă s-ar rușina cu adevărat, ea ar fi ca leul care se ghemuiește înainte de a sări. Ruge nu se lăsa ademenit de optimismul prietenului mai tânăr și zicea: cu rușinea nu faci revoluție, împătimitule!
Părea ulcerat de tot. Experiențele trăite încercând să găsească un rost măreț pentru „Analele franco-germane” îl aruncaseră în brațele ideii că lumea e condusă de filistini și, orice ai încerca, lumea filistină te trage după ea în groapa mediocrității și a vieții vegetale. Cui să te adresezi, cine să ne citească?, zicea. Și tânărul Marx îi replica: acest stapân al lumii de care vorbiți, filistinul, merită să fie studiat, fiindca până la urmă el este stapân al lumii doar în sensul că umple lumea cu societatea sa, ca viermii un cadavru.
Noi vom lăsa morții să-i plânga pe morți și vom intra primii, ca oameni vii, în viața cea nouă. O corabie plină de nebuni, Herr Ruge, poate fi lăsată un timp oarecare în voia vântului; ea s-ar îndrepta catre destinul ei tocmai fiindcă nebunii nu bănuiesc acest lucru. Acest destin este negarea lumii vechi și nașterea lumii noi. Moșirea lumii noi să fie, dar, obiectul gazetei noastre!
Va urma.
Începutul romanului A DOUA VENIRE, continuarea, prima parte din capitolul II
