Am dat să ies din încâlceala ca o pânză de păianjen pe care Mohr o țesea în jurul meu; rămăsesem în minte cu un maldăr de citate, chiar din scrierile lui, și trecându-le în revistă găseam doar mărunțiș; am coborât din înaltul lor dezamăgit. Și undeva departe, la capăt, poiana cu gazele, valuri-valuri înghesuindu-se unele într-altele spre nicăieriul care-i moartea.
Pierdusem pariul? Îl câștigasem? Titanul din fața mea își pierduse zugrăveala și dacă m-atingeam de el îi simțeam doar rezistența. Până la înălțimea brațului era tinerețea lui – nume, patos, revolte, tumult, zboruri, aproape șterse; se mai vedeau doar contururile, fiindcă erau apăsate foarte înăuntru. De la brațe în sus, cineva desenase un soare care se stingea la apropiere. Erau umbre de frunze și-o pată de cerneală roșie-n mijloc. Și când m-apropiam, soarele se stingea. Și când mă depărtam, se-aprindea. Și m-apropiam – se stingea… Ațipeam în legănarea din vis și-n vis ziceam: retrag ce-am spus până acum. Și el dădea din cap absent. Da, da. Și era speriat și iarăși absent… Și se făcea că ghicise întrebarea, fiindcă spunea: da, mi-a fost frică să revăd ce-am scris, mi-a fost frică. Și frica asta era ca un miriapod cu gheruțe care scormonea în el. Nu-l durea. Îl leșina. Și-a trăit așa, de nu mai știa dacă era viu. Dar când murise se întreba…
În cazul nostru, îi scria prietenului său din tinerețe, Arnold Ruge, noi nu ne prezentam lumii ca niște doctrinari, cu un principiu nou: iată adevărul, cădeți în genunchi în fața lui! Noi îi arătam doar pentru ce lupta de fapt, și conștiința aceasta este un lucru pe care lumea și-l va însuși vrând-nevrând. Că reforma conștiinței consta numai în a face lumea să devină conștientă de propria ei conștiință, în a o trezi din visul despre sine însăși, în a-i explica sensul propriilor ei acțiuni… Atunci se va dovedi că lumea visează de multă vreme un lucru pe care-l poate avea în realitate numai devenind conștientă de el… Se va dovedi că omenirea nu începe o muncă nouă, ci realizează în mod conștient munca ei veche… Că este vorba de o confesiune și de nimic altceva. De o poveste despre ea însăși. Pentru a fi iertată de păcatele ei, omenirea trebuie doar să le recunoască drept ceea ce sunt ele în realitate.
Și l-am mai privit o dată; am privit paloarea chipului care, la lumina amiezii, strălucea și m-am gândit că nu de la lumina de afară era, ci de la reflectoarele din mine.
Și mai era supărarea din el. Ea ardea. Lissagaray depănase o poveste adevărată. Felul de poveste la care visase tinerețea lui: povestea curată. Întâlnirea cu ea îl reaprinsese.
Oala cu două torți a adevărului – Margareta Porete și Lissagaray, de o toartă, cu poveștile și viețile lor, și… el, cu opera lui nebună și, mai ales, cu geniul ce-i vârâse între spițe subconștientul care-i zdrelise roțile, ca să-l anunțe că energia i se terminase. Și căutând roți noi, le născocea. Credea în năzăriri ca să nu accepte că-i doar un om, un reper pentru spațiu și timp – povestea curată!
Și-am recunoscut că, într-adevăr, la venire duceam cu mine, în tolbă, o poveste. Povestea unui om care s-a urcat în vârful lumii ca să o privească. Că mă-ntorceam din călătoria asta, i-am zis, cu o altă poveste, căci însoțindu-l, cât mi-a stat în puteri, până-n vârful lumii, nu lumea am văzut-o de-acolo, ci pe mine. Și nu m-am cunoscut.
-Așa că, i-am zis, nu mă întrebați cine sunt și de ce am venit. Și ce am în tolbă. Căci nu mai știu. Sunt și nu sunt. Cine sunt dacă sunt?
Privea neliniștit spre ușa întredeschisă. M-am ridicat s-o închid și n-a protestat, preocupat să șteargă lacrima trădătoare, cu degetul arătător urcând pe canalul de lângă rădăcina nasului.
Ațipise. Nu m-am reașezat. Am rămas în picioare. Era ceva peste miezul zilei. Lumina soarelui răzbătea pieziș peste părul ca sarea al lui Mohr, aprinzându-l, și peste jumătatea frunții, eliberată de gânduri.
M-am aplecat să-mi închei șireturile rămase desfăcute, ca totdeauna, nițel mașinal, cu sufletul apăsat de strânsura momentului. Îmi venea greu să mă gândesc ce făcusem și dacă facusem ce era atunci și n-a mai fost. Am simțit o mișcare în spatele ușii și am deschis-o: „Deșteptuța”. Am cătat ceva de mâncare. Cu degetele rășchirate am greblat rămășițele de insecte de sub canapea și i le-am așezat în drum; a trecut pe lângă fără să le ia în seamă.
Mi-am amintit cum, în urmă cu câteva ore, mâna lui Mohr cobora reflexiv cu mângâieri pe carapacea cu desene geometrice și m-am gândit că pe drumul de întoarcere voi simți în palmă catifelarea desenului și toată viața la fel. „Deșteptuța”și-a reluat locul de căpătâi; mâna lui Mohr n-a mai coborât. L-am auzit întrebând:
-Cât este ceasul?
Engels a sosit la două și jumătate. Când a urcat, Marx era lungit pe canapea. Adormise pentru totdeauna. Și Engels a zis:
-Mohr a murit!
Era trei fără un sfert.
Tussy a mai trăit 15 ani, nefericită; s-a sinucis în 1898, la 43 de ani.
Sfârșit
Restul romanului îl puteți citi aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici și aici.