Coboram scara spe parloar, dar nu mai era scara pe care o știam. Pereții tăceau încruntați. În ovalul ferestrei din casa scării aerul bolborosea cenușiu-murdar. Treptele nu mai scârțâiau vesele de voluptatea cu care-și împlineau rostul secular. Prin ușa deschisă a bucătăriei urca miros de leșie și de rufe fierte; „Lord” bloca intrarea ghemuit pe un preș strâns sub el numai cât să-l cuprindă. Pe frunzele castanului încadrat de fereastră picăturile de ploaie abia dacă licăreau sub razele obosite ale soarelui.
În spatele meu, sus, Lenchen îl mustra pe „Lord”:
-Drăguțul mamii, cum o să te mai astâmpăr eu… Să știi că-ți tai coada dacă nu-l lași în pace pe „Țopăilă”! Îți tai coada, să știi!
Mă-nsoțea mirosul stătut de lemn vechi și-am încetinit pașii să mă dumiresc ce mă neliniștea. În parloar, „Deșteptuța” și „Țeposu” somnolau la picioarele lui Tussy; „Nelson”, în brațe. Cu o mână, Tussy îl mângâia pe arici, cu cealaltă își smiorcăia nasul în batistă. Și-a zis:
-Moare, așa-i, Herr Redaktor!?
-Mohr are o cădere psihică, i-am spus, n-are dureri.
Și i-am povestit discuția despre familia Kugelmann. A dat din cap neîncrezăptoare și m-a poftit să iau loc, ea merge s-o trimită pe Lenchen la Mohr, și m-a-ntrebat dacă am nevoie de ceva. N-aveam nevoie de nimic și la-ntoarcere mi-a relatat cum s-au răcit relațiile dintre familia ei și familia Kugelmann; erau la Karlsbad și locuiau în același hotel, și că doctorul era o persoană atât de dificilă încât era imposibil ca el și papa să facă altceva decât să se certe; că Mohr devenise irascibil și nu mai suporta pălăvrăgeala fără sfârșit a personajului pe care îl găsea antipatic, ultrapedant, burghez mărunt, un lăudăros și un pisălog. Dar cel mai rău, zicea Tussy, era că o tiraniza pe soția lui, o femeie fermecătoare și că viața pe care o duceau, ea și fiica lor, Franziska, era îngrozitoare; și o compătimea, căci doamna Kugelmann n-avea avere proprie și soțul ei îi spunea în fiecare clipă că e nerecunoscătoare pentru ceea ce face el pentru ea și pentru copil și făcea scene și se supăra din cel mai mic lucru; că, din nefericire, camerele familiilor lor erau separate doar de o ușă prin care se auzea tot ce se petrecea la vecini și că ea și Mohr erau martorii unor scene penibile. Și că, în cele din urmă, ea și Mohr s-au mutat cu un etaj mai sus. Tussy mi-a relatat toată povestea telegrafic; se întrerupea doar pentru a-și sufla nasul într-o batistă care de-atâta folosire arăta ca un ghemotoc pe care-l putea întrebuința doar cu multă atenție, întorcându-l și privindu-l pe toate părțile. Relațiile noastre, a încheiat ea, deveniseră atât de încordate, încât o prietenie de 12 ani se încheie jalnic.
Vorbele lui Tussy ascundeau ceva ce nu-mi era prea clar, ceva între adevăr și manipulare. Tussy nu putea minți – un defect care i-a fost fatal mai târziu – , așa că nu-mi rămânea decât varianta că amintirile ei erau marcate de o aplecare voită a lor într-o direcție falsă de către Mohr; căci era de neînchipuit cum o prietenie în care ambii parteneri investiseră iubire și respect reciproc, ambele dezinteresate și guvernate de sinceritate, să se încheie din pricina faptului că soții se certau între ei; și cum dintr-o dată, îndrăgostitul de sferele înalte ale gândirii, doctorul Kugelmann, luase alura unui burghez mărunt, lăudăros și pisălog. Altul trebuie să fi fost motivul răcelii…
Și înapoi la Hanovra, în casa familiei Kugelmann. O auzeam pe Franziska zicând că, în vremea aceea, locuința lor era plină de musafiri; soseau prieteni din toata Germania să-l cunoască pe autorul Manifestului Comunist, dar și personalități care veneau pentru întâia oară; Mohr refuza discuțiile pe teme politice, dar se întreținea cu aplomb cu cei cu spirit; și când cineva îi plăcea în mod desosebit sau când făcea o observație originală, își ducea monoclul la ochi și-l privea vesel și plin de interes. Că mama ei se trezea foarte devreme pentru a lichida toate treburile gospodărești, pe cât posibil, înainte de micul dejun. Stăteau adesea ore întregi la cafea, și tatăl ei regreta întotdeauna că îndatoririle sale îl obligau să plece atât de curând. Mamă-sa era în vervă de cum îl vedea pe Marx; spiritul viu al acestuia îi provoca umorul pe care ea și-l exersa cu fervoare. Unul dintre musafirii neinvitați l-a întrebat odată pe Mohr cine va curăți cizmele în statul viitorului. La care Marx a răspuns iritat: „Aceasta o s-o faceți dumneavoastră!” Interlocutorul lipsit de tact a tăcut jenat.
După ce musafirul a plecat, mamă-sa a spus: „Domnule Marx, nu vreau să iau apărarea neinvitatului care v-a pus întrebarea aceea stupidă, dar când i-ați răspuns m-am gândit că a făcut mai bine că a tăcut decât să vă fi spus că nu simte nici un fel de vocație pentru curățatul cizmelor”. Marx îi dădu dreptate și mama adăugase: „Nu pot deloc să-mi imaginez cum ați trăi dumneavoastră într-o epocă de nivelare, deoarece aveți înclinații și obiceiuri absolut aristocratice”. „Nici eu – a răspuns Marx. Aceste timpuri vor veni, dar atunci noi nu vom mai fi”.
Dar nu la fel a fost cu domnul Maybach. Domnul Maybach, zicea Franziska, era un om serios, cu o cultură multilaterală, cu o fire foarte agreabilă. Și cei doi bărbați au avut o convorbire plăcută, pe teme fără culoare politică. După plecarea acestuia, Marx a spus despre el că e făcut din stofa din care se croiesc miniștrii; domnul Mybach lucra la căile ferate și nu mult după aceea a devenit ministru.
Dar când familia Maybach a aflat că tatăl ei a participat la Congresul socialiștilor de la Haga, ceea ce s-a întâmplat numai pentru că tatăl ei voia să se întâlnească acolo cu Marx și să o cunoască pe doamna Marx – un sacrificiu din partea lui, ținea Franziska să menționeze, ținând seama de aversiunea lui pentru asemenea întruniri.
„Regretăm nespus – au declarat Maybachii -, dar asta e prea de tot”. Și-au întrerupt relația, ca o familie de ministru care n-are dubii. Ei, zicea Franziska, erau de părere, că acolo se întrunea o bandă de criminali și trădători de patrie pentru a urzi planuri și a-i zăpăci pe intelectuali, antrenându-i, cu ajutorul frazelor bombastice, pe căi greșite. Că, pe-atunci, toată lumea trăia îngrozită fiindcă, vorba musafirului nepoftit, va fi înființat statul egalitar și nu va mai avea cine să curețe cizmele. Iar tatăl ei a zis: „pagubă-n ciuperci.” Atât de mândru era de prietenia sa cu Marx că nu-l mai interesa cine va curăța cizmele în statul viitorului; ar fi făcut orice sacrificiu pentru a o salva. Și totuși, relația lor, care viza eternitatea, s-a rupt pe neașteptate. Se pare, spunea fata, că tatăl ei a încercat să-l determine pe Marx să renunțe la orice propagandă politică și să scrie în primul rând volumul al treilea al „Capitalului”.
Tatăl ei era de părere că Marx pierdea în mod inutil un timp prețios și mai avea și convingerea că Marx nu avea talent organizatoric. „Marx este în avans față de epoca sa cu un secol – spunea el – și pentru succese de moment se potrivesc mai bine cei ce trăiesc în miezul vremii lor. Celor ce văd departe le scapă lucrurile din imediata lor apropiere, care sunt mai bine percepute de cei ce văd numai aproape”. Poate că tatăl meu, zicea Franziska, a dat atunci dovadă de ceva prea mult zel, ca un Wenzel cel Rău, iar Marx n-a putut tolera una ca asta din partea unui prieten mai tânăr ca el; poate că i s-a părut un fel de încălcare a libertății lui. Și că ea, Franziska, îl înțelege foarte bine pe Marx: libertatea este bunul cel mai de preț al omului. Ca să vezi! Și că-n timpul acestei vizite s-a mai petrecut ceva neașteptat. Mama tatălui ei a murit în apartamentul său, fără a fi fost bolnavă. Și că ea, Franziska, se gândea la semnificațiile morții subite, ușor panicată de superstiții. Toată lumea vorbea numai de același lucru și-o doamnă zicea despre moartea buncii ei, n-a suportat biata femeie, că ea o cunoștea bine pe bunica, n-a suportat prezența monstrului roșu; și că fii-su e vinovat de moartea ei, că el l-a invitat.
Marx era înconjurat, ca un pașă, de familie, prieteni, musafiri de tot felul și pesemne, chiar dacă ar fi auzit pălăvrăgeli de felul acesta, nu le-ar fi acordat nicio atenție. De nu ar păți ceva în felul lui Engels, își zicea Franziska, și își sporea vigilența. Bunica locuia la ei și toți cei ce-i frecventau pe părinții ei o vizitau, desigur, și pe ea. Așa a făcut și Engels odată când s-a aflat în Hanovra. Engels nu s-a dovedit a fi destul de manierat pentru a se putea întreține cu bătrâna doamnă; bunicii nu i-a fost pe plac și Engels s-a-ntors pe jos la hotel, fiindcă niciun vizitiu n-a oprit la semnalele sale; îl pedepsise Dumnezeu.
În schimb, batrâna era încântată de Marx. Acesta îi aducea adesea flori, care îi plăceau foarte mult. Și a murit subit. Și era cald, și totul era dat peste cap. Și mai scria Franziska despre o fetiță mică, rudă îndepărtată, favorita ei și a lui Marx, care ședea, cu ocazia aceea, speriată și intimidată într-un colț al camerei amenajate pentru ceremonia funebră. N-o băga nimeni în seamă. Fără a avea o idee prea clară despre moarte, atmosfera de doliu a casei o apăsa greu pe inimioară. Marx luă copila în brațe, spre groaza doamnei care-o cunoștea bine pe bunica ei, – atenție, o violează! – o duse la el în cameră, o stropi cu apă de colonie, ceea ce îi plăcea ei mult, și-i citi un basm dintr-o carte spaniolă, traducînd direct, cum îi era obiceiul. Astfel i-a creat o diversiune și fetița a fost atât de încântată, încât, după câteva zile, a povestit totul, exact, părinților mei; fusese basmul cel mai frumos pe care-l auzise vreodată. Marx era fericit de cucerirea pe care o făcuse și până la plecare nu s-a mai despărțit de fetitță. Și părinților ei le-a plăcut mult basmul, așa încât fetița a trebuit să-l repete de mai multe ori și în cercul de prieteni.
Toate astea le scria Franziska retrăind sentimentele adolescentei care fusese și Marx m-aștepta să vadă când aveam de gând să-ncetez cu flecăreala; avea fața numai stropi de sudoare și m-am temut că i se întâmplase ceva ca rândul trecut, când îi explodase pieptul și minute bune nu mai știuse de el; și-a zis, m-a luat cu călduri, nimic grav, și că amândouă întâmplările alea sunt așa cum mi-au fost ele relatate; ceea ce a adăugat Tussy de la ea, a zis, a fost indignarea specifică vârstei și felul ei de a-și trăi viața: cu ardoare.
Doamna Kugelmann era, într-adevăr, o tânără femeie plină de viață, cu o neobișnuită poftă de a da bice minții ei jucăușe. Ține minte că tot atunci, la Hanovra, și-a facut apariția unul dintre adeptii Internaționalei și, cu toate că se făcuse ora mesei, nu se gândea încă să plece. A fost, firește, poftit la masă. Musafirul nu excela nici prin conversație plăcută, nici prin maniere alese. Ca la Internațională. După ce insul a plecat, „micuta coțofană”, cum o dezmierda el pe gazdă, se amuza de observațiile caraghioase făcute de vizitator și el a intervenit pentru a-i lua apărarea, spunând ceva de genul: „Nu trebuie să râzi de omul acesta; cei ce participă conștienți la problemele secolului lor se numără printre cei mai buni; și-atunci, „micuta coțofană”, ca și cum atâta aștepta, a suspinat voit caraghios, ca un copil: Ah!, a zis, dacă așa arată cei mai buni! El a râs cu multă poftă și a citat o frază din Schiller parafrazând-o: „Cine i-a văzut pe cei mai buni ai vremii sale, aceluia îi ajunge pentru toate timpurile”. Și-au ținut-o tot așa, ca la șah: muta el, muta ea.
-Tussy, cum am mai zis, când urăște, urăște, când iubește, iubește. Nu face nimic cu jumătate de măsură. Kugelmann nu știa, altfel n-o ocăra pe nevastă-sa în urechile lui Tussy. În ochii ei, „micuța coțofană” era lipsită de apărare, la cheremul unui bărbat cu maniere discreționare, un tiran…
Molcomia renană a vorbei îi era accentuată de faptul că, vorbind, trecea agale în revistă lucrurile din jurul său de parcă nu le-ar mai fi văzut până atunci, dar știa că de mâine n-o să le mai vadă. Nu era el cel care vorbea, nu era el cel care vedea, ci cel care nu va mai fi. De mâine – nimic. Nici frumos, nici urât. Ochii săi n-or să mai zăbovească pe nimic. Ochii, dacă puterea lor va mai fi, vor privi doar în interiorul lumii care a fost și care, pentru el, chiar nu mai avea niciun rost să continue. Privea de parcă-nainte de moarte ar fi vrut să-ntindă veșnicia între el și lucrurile acelea. Și la mijloc veșnicia era ruptă, și prin ruptura ei se vedea hăul și la marginea hăului, Margareta Porete, călugărița, pe rugul arzând; și lumina rugului încins, cel puțin în partea în care era el, ascundea întunericul; și toate cărțile câte le-a scris și toate cărțile câte le-a citit; și toate minunile câte s-au scris și trăit; și toate întrebările la care miile de ani nu le-au dat de capat și nici nu le vor da miliardele de ani câte vor veni și vor trece; tot ce există merită să piară, importantă este mișcarea.
Nările lui adulmecau mirosuri pe care le trecuse cu vederea ori îl îmbolnăviseră, cele mai multe amețindu-l cu izul de mușama, de lemn tras la rindea, de femeie asudată ori de lapte rânced de mamă pe gâtul copilului… Încet-încet inhala toate mirosurile care-l fortificaseră, îl amețiseră cu nostalgiile, viața ca un miros, copilăria, biblioteca, patul, aerul stătut al sălilor de conferințe, suferințele multe – ce mirări dulci! – și toate parcă deveneau străluciri de oameni, de atâția oameni pe care i-a iubit, de atâția oameni pe care i-a detestat și toți, absolut toți erau oameni care miroseau a oameni. Mă privea și nu mă vedea.
Se asculta și melodia vorbelor sale era melodia miilor de oameni ascultați.
De Franziska uitase; dezmeticindu-se, a revenit în camera pe care de mâine… Și dacă i-am adus aminte de Franziska a zis:
- Da, da, uitasem de fetița aceea – are memorie bună și rigoare de povestitor înnăscut; ceea ce a adăugat de la ea, ca și la Tussy, a fost înclinația vârstei de a da o notă personală relatării, peste care a presărat parfumul adolescenței.
Căci lui nu i s-a părut defel că i se încălcase libertatea, himera; discutase liber și în deplină concordie cu Kugelmann – o altă culoare a juneții -, și-n plus, doctorul avea dreptate, da, teoretic Kugelmann avea dreptate. I-a și spus-o, și i-a spus-o și Generalului. Și fusese împărtășită de Engels, și-odată, după ce puricaseră împreună zicerile lui Hegel, preluate și de Goethe, ajunseseră la concluzia că, iată, două genii germane, amândoi cu minți universale, nu putuseră ieși din corsetul secolului lor și că, în mod sigur, nimeni, niciodată, nu va putea sări peste umbra sa, oricâtă cultură ar avea. Și ziceau: Iată, Ptolemeu vedea lumea ca fiind buricul Universului, și era Ptolemeu. Și Copernic, peste 1300 de ani, privea și el aceeași lume, o biată lume care se mișca după legi pentru care nu este răspunzătoare și nu le poate modifica oricât s-ar strădui, blestemată să rămână în trenul care aleargă, aleargă, din care lumea nu poate să coboare decât prin moarte, aleargă către o destinație pe care n-o va cunoaște vreodată, decât la stația terminus, dacă va exista. Și ei se-ntrebau, Engels cu el se-ntrebau: noi mecanismele cărei lumi le analizăm? Ale lumii lui Ptolemeu, ale lumii lui Copernic, ale lumii geniilor care se vor naște peste cinci sute de ani, ale cărei lumi? Și i-a zis lui Kugelmann: ai perfectă dreptate, doctore, nici eu nu pot sări peste umbra mea cu pasul; iar ca savant mă tem că ar trebui să știu când mi-am terminat materialul…
-După cum vezi, Herr Redaktor, nu m-am supărat. Nici nu l-am contrazis măcar. Și totuși… și m-a privit, adică, atenție!, ce n-a povestit Franziska, poate nici n-a știut copilul, a fost amănuntul că tatăl ei i-a reprodus dintr-o revistă din acelea cu file groase care sug cerneala rezultatele din domeniul celulei, chestia aia din care ne tragem toți – o știință nouă despre care mi-a vorbit și Engels când ne-am cunoscut, și pe care eu o cunosc doar vag, generalități.
Și că abia la Londra, la întoarcerea de la Hanovra, mânat de curiozitatea pe care i-o trezise Kugelmann, vina asta i-o recunoaște, s-a apucat să vadă ce și cum și că tot citind i-a trecut prin gând o idee pe care poftise s-o aprofundeze. Și cum s-o aprofundeze altfel decât făcând tabula rasa din toate și s-o ia de la început? Și nu se mai simțea în stare, da, nu se mai simțea în stare s-o ia de la capăt; miile de nopți nedormite, îl dureau buricele degetelor răsfoind; și-n ochi umbrele oboselii învinse, zeci, sute, mii de documente, de manuscrise, puterea aceea n-o mai avea. Și zicând vorbele acelea încerca să se cațăre pe ele și se prăbușea în vreme ce lumea de lânga el urca…
-Ei, bine, Herr Redaktor, celula, chestia aia microscopică, din care ne tragem toți, este ea însăși rezultatul unei nevoi fizico-chimice… Celula care suntem poartă în ea un impuls, impulsul prim, care, angajându-se spre infinit, nu poate sfârși câteva bagatele de miliarde de ani; vrând-nevrând, vorba vine, omul va duce pe spinarea lui motorașul care a dat naștere celulei, impuls ce va lucra miliarde de ani până să-și termine ața de pe mosorel. Lumea, Herr Curiosu, este în faza fătului din uterul infinitului. Căci, dacă o celulă microscopică a creat lumea vie, lumea vie în întregul ei este celula microscopică pentru viitoarea lume vie a Universului… Fiindcă viitorul Universului este viața, viața…
-Și-ați zis: la ce bun să continuați pentru a definitiva ceva deja depășit? Bietul Engels a muncit degeaba cu volumele 2 și 3 din Capitalul?
-Eram sigur c-o vei spune, nu poți altfel, a zis. Engels este meseriaș, genial meseriaș, dar are nevoie de sămânță ca să poată crea. Ai auzit de Margareta Porete?
N-auzisem și-a zis:
-Margareta a fost o călugăriță; a murit în anul 1300 și 2, și 3, și 4, cam așa ceva. A scris o carte cum nu mai există alta la fel de frumoasă: „Oglinda sufletelor simple”. Margareta a fost și prima femeie care a spus că omul n-are nevoie de biserică pentru a lua contact cu Dumnezeul său. A fost amenințată cu arderea pe rug dacă nu încetează să scrie. N-a putut fi intimidată. Pe vremea aceea se scria pe pergament din piele de oaie sau de bovină; pentru a prepara cerneala necesară era nevoie de un timp poate la fel de îndelungat ca și pentru scrierea unei lucrări. Margareta a copiat cartea sa în multe exemplare și a trimis-o mai-marilor bisericii și ai vremii. Și nu ca sfidare. Era încredințată că le va lumina mintea. A fost azvârlită în temniță și pusă să aleagă: arderea pe rug sau cartea. A ales arderea pe rug și ne-a lăsat nouă cartea; mulțimea adunată s-o vadă pe rug, mișcată de demnitatea acelei făpturi plăpânde, a rămas în piață multe, foarte multe ore, cu lacrimi în ochi, până ce trupul Margaretei a ars complet… A rămas rugul și deasupra lui nimbul Margaretei… Asta e veșnicia. De-aș fi știut… Dar cine a știut?…
Priveam împreună cu Mohr cum încă se mai înălța fumul rugului și nimbul călugăriței care venise pe lume să ne aducă o carte minunată. Am deschis gura și gura mi se împotrivea… Și-ntr-un târziu am spus:
-Ați fi vrut să fiți în locul ei?
Întrebarea mea a fost ca un respiro, prin banalitatea ei. Un respiro cât picătura care întreține mișcarea spiritului și Marx a zis, de parcă eram la birt:
-Bravo! Dumneata trebuie să te cauți. Undeva, demult, ai avut o rudă semită. Dumneata n-ai răspunsuri ca toată lumea. Răspunzi cu o întrebare; parcă ți-am mai spus-o… Nu știu dacă m-aș fi băgat în foc, nu știu ce impulsuri primeam, știu doar că mi-ar fi plăcut s-o fac. Înțeleptul trăiește cât îi trebuie, filistinul trăiește cât poate.
Și-a-nchis ochii, și-a adăugat ca pentru el:
-Și mai sigur este c-aș fi vrut să am un prieten ca Margareta.
-Sau ca Lissagaray!
Va urma.
