… Pe peluza din fața casei, Tussy sta cu iepurașul în brațe și, fiindcă nu mă vedea, mi-o puteam închipui în voie. Pândeam delicatețea trupului ei și mă gândeam prin ce alchimie tatăl se vedea aidoma ei, cu alura sa de halterofil de categorie mică. Știam caTussy, la rândul ei, regreta că seamănă cu genul de frumusețe al mamei sale și c-ar fi preferat chipul surorii mai mari, copie a lui Marx. Se încăpățâna să-i semene în toate; până la urmă, cu prețul vieții sale.
Sta cu fața spre dealurile din față, cu spatele la mine, și-n soare umbra-i cădea ca o nalucă însoțitoare, cu picioare lungi și rotunde, și-n pământul reavăn vârful piciorului său făcea să sclipească biluțe de rouă.
Moșirea lumii noi, i-am spus lui Mohr, nu se prea potrivea cu jurământul prin care se legase împoriva trufiei; și-a zis, se leagă de altceva, Herr Curiosu, se leagă de întrebarea dumitale cu următorul legământ și cu răspunsul meu că următorul legământ n-a mai fost. Și a trecut la istoria lui Alexandru Macedon. Cel mai viteaz între oameni și cel mai iertător față de învinși, cum spune Plutarh. Și că, după ce-a pătruns, înfruntând necrezute greutăți, în orașul Gaza, Alexandru a dat peste Betis, capetenia oștilor, despre a cărui vrednicie avusese dovezi nenumărate; era singur și părăsit de-ai săi, cu armele frânte, plin de sânge și răni; lupta în mijlocul unei cete de macedoneni. Macedon, încă încrâncenat de o izbândă atât de scump plătită i-a spus: „Nu ai să mori cum ai vrut, Betis, pregătește-te să suferi toate chinurile care se pot închipui față de cel învins”. Betis n-a scos o vorbă la aceste amenințări. A rămas nu doar cu fața hotărâtă, dar și dârză și mândră. Față de semeața și înverșunata tăcere a acestuia, Alexandru a spus, cum spuneau împărații pe vremea lui: „Plecat-a el genunchiul, scăpat-a el vreun glas al rugării? Nu!… Cu adevărat voi frânge tacerea ta, Betis, și dacă n-am putut smulge un cuvânt de la tine, voi smulge vaiete!” Și întorcând mânia în trufie porunci să i se străpungă călcâiele, să se treacă prin ele o sfoară și să fie târât de viu, rupt și sfârtecat în spatele unui car.
Pe vremea aceea, asta nu însemna mare lucru, doar că Plutarh se întreabă: să fi fost oare vitejia pe-atunci un lucru atât de obișnuit încât să nu-l fi impresionat pe marele și iertătorul Alexandru sau acesta a socotit că, pe acea culme, vitejia putea fi doar a lui și nu răbda să o vadă la altul fără a fi împuns de patima pizmuirii? Sau, și mai probabil, că pornirea firească a mâniei sale nu putea suferi nicio împotrivire?
Iar eu am zis:
-Fierberea guvernatoare?
Și Marx a răspuns:
-Azi ești un om cu anumite temeri, prejudecăți și credințe, după împrejurări, și a doua zi poți fi altul, dacă o nouă tâlcuire te schimbă. Iar dacă vrei să urci, trebuie sa fii pregătit să te schimbi.
-Și totusi, am spus, v-ați propus să moșiti o nouă lume.
-Am fost pregătit să fiu Alexandru, a spus Marx. Ce n-am știut, ce n-aveam cum ști a fost cine va fi prima victimă. Scump preț!
Și-am zis înfiorat, în mine: Tussy!
„Țeposu” dădea semne de neliniște, se învârtea în cerc, „Deșteptuța” îl urmărea cu ochii mariți și, în loc să-l potolească, s-a trezit ea însăși cuprinsă de fiorul neliniștii. Lenchen apăru din senin. Lasă-i, a zis Marx. Adu mai bine niște bere. Menajera s-a-ntors cu alte două halbe și-un pumn de insecte, pe care le-a presărat în fața animăluțelor. Fără succes. S-au astâmpărat abia când Marx a strigat la ele: gata! Dar n-au mâncat, s-au retras sub canapea. Am strâns în pumn mâncarea de care nu se atinseseră și m-am aplecat spre locul unde se refugiaseră.
-Nu le mai da nimic!
Ceva îi râcâise fierberea și se abținea anevoie. Ponosul îl suportau nevinovații.
-Revin, a zis după un timp, cu ranchiuna încă pe buze. M-am pregătit nu să fiu Alexandru, ci cum să evit amețeala lui Alexandru. Moașa nu e nici mama, nici tatăl copilului pe care-l ajută să iasă la viață…
Dăduse cep la o versiune nouă și își revenise.
-Adică, Herr Curiosu, a zis, misia noastră era să renaștem în om sentimentul demnității care a pierit odată cu grecii. Omul care nu știe ce înseamnă să fii om intră în patrimoniul stapânilor lui asemenea unei prasile de cai. Acceptă cu recunoștință firimiturile, pentru că nu cunoaște altă menire decât aceea de a fi supus. „Dacă prostul ăla de rege al Franței ar ști să chivernisească bine trebile, ar fi vrednic să fie vătaf de casă la ducele meu”, zice lacheul. Mintea slugii nu poate închipui stare mai înălțată, puncta Montaigne, decât a stăpânului său. După domnul Zöpfl, care a scris „Dreptul constituțional german”, statul reprezintă o societate de familii pe care dreptul de proprietate ereditar îl trece de la sine în seama celor mai sus-puse familii, numite oligarhie.
Că, odată, în fata Berezinei, Napoleon privea la puhoaiele de oameni care se înecau. A privit ce-a privit și-a zis: „Voyez ces crapauds!” Adică, priviți la broscoii ăștia! Și chiar de-ar fi doar o poveste, ea exprimă un adevăr: stăpânul, chiar și cel mai milostiv, nutrește un dispreț funciar față de supuși. Și că el, disprețul funciar al stăpânului, iată, se ivește chiar și la un om care a urmărit țeluri mari, ca Napoleon, înainte de sminteala sa dinastică.
Și m-a-ntrebat:
-În ce fel ar putea ramâne idealist într-o asemenea realitate un rege, un diriguitor dintre cei mai comuni, poți să-mi spui? Căci capriciul, Herr Curiosu, este legea stăpânului. Oricât de nestatornic, de absurd și demn de dispreț ar fi acest capriciu, el va fi în stare să domine oameni care n-au cunoscut în viață, într-o haină mai mult sau mai puțin radicală, altceva decât capriciul stăpânului lor.
Și-am zis:
-E și cazul meu?
Și el a zis:
-Al tuturor slujbașilor. Ești slujbaș?
-Sunt slujbaș! Adică am slujbă.
-Și nu-i așa, Herr Curiosu, a continuat fără a mai aștepta răspunsul meu, câtă vreme lumea-i o lume cu stapâni și… stapâniți – se ferea să spună slujbași – demnitatea va fi o variabilă în bătaia vântului și a puternicilor momentului? Și cu cât duhul este mai sărac, cu atât mai ușor prinde tiparul stapânului.
-Drepturile omului, Herr Marx, am spus, sunt drepturi dobândite în revoluția de la 1789.
-Drepturile omului, dragă slujbașule, sunt ticluite și păzite de instituții care apără dreptul stapânului la eternitatea puterii. Deviza este: „Fură, ucide, escrochează, minte, înșală. Când ajungi stăpân se uită”.
Piciorul lui Tussy mergea dintr-o parte în alta și schimba culoarea ierbii în dâra pe care o lăsa. Și mi-am dat seama că-n tot timpul ăsta, ascultând înflăcărarea lui Mohr, gândul meu nu se dezlipise de ochii aceia mari care căutau un sprijin sau un răspuns și de atâta căutare uitaseră să se mai închidă. Nu timpul fulgilor de nea, al ploilor, al trecerii anilor, al primăverilor și al toamnelor, al frunzelor care cad și al mugurilor se ascundea în spatele acela drept și-n cârlionții aprinși de soarele care urca, ci timpul așteptării a ceva care n-a mai venit.
Văzându-mă pierdut, cu gândurile aiurea, Maurul m-antrebat:
-Ești sigur că m-asculți?”
Ascultasem, cum nu!? Era ca-ntr-un film în care imaginile nu se potriveau cu vorbele sonorului. Atât. Și brusc, de parcă m-ar fi simțit, Tussy s-a răsucit, a ridicat privirea spre fereastra deschisă și a părăsit locul unde putea fi vazută, strângând iepurașul la gât.
-Tussy e jos? m-a-ntrebat Mohr, bănuind parcă unde fugiseră gândurile mele.
Din fericire, bănuiala că nu s-a făcut înțeles de către mine a fost mai puternică. Și-a zis că-n locul meu și el ar avea îndoieli. Cum să faci din filistin un revoluționar?, se întreba Ruge. Iar el, Marx, zicea: dar nu noi îl facem, Herr Ruge, corabia de nebuni ajunge la destin tocmai fiindcă nu știe nimic despre destin. Noi doar îi deschidem ochii; atunci se va dovedi că lumea visează de multă vreme un lucru pe care-l poate avea în realitate numai devenind conștientă de el. Este vorba de o confesiune și de nimic altceva.
-Ruge, Herr Marx, a definit comunismul ca fiind viață de staul. Viață de staul! Adică asta ar fi viața în comunism, viață de staul…
-Viață de staul? Se facuse roșu la față. Viață de staul? Eu, dacă aș fi vacă, aș prefera staulul în locul vieții de pe o corabie cu nebuni…
-Mă-ndoiesc, am zis. Nu sunteți vacă și nu puteți vorbi în numele ei…
-He, he! Ți-a picat bine spusa prietenului meu, altminteri desăvârșit ca judecată!… Am citit istorisirea unui martor la un naufragiu; spunea că, de pe nava în furtună, singura ființă care nu se sinchisea de moartea ce amenința să vină dintr-o clipă-n alta, era un porc. Adevărul și judecata, Herr Redaktor, se află deopotrivă în fiecare; Epiharm spunea că înțelegerea este cea care vede și aude. Eu spun ce înțeleg, nu ce este de crezut. Până ajung la mine însumi. Ruge a ajuns la el însuși, eu, la mine însumi. Albinele culeg din floare în floare și pe urmă fac mierea. Și dacă mierea nu e la fel în toate stupurile, de vină nu sunt florile, ci amestecătorul lor.
Va urma…
Aici părțile anterioare: