Capitolul I
De ce nu mă mir că ai întârziat?, a zis. I-am amintit că, totuși,era vorba de un drum de 130 de ani înapoi, în condițiile în care semnele de circulație indicau doar directia înainte; căci lumea nu se înghesuie să afle ce-a fost. Cei care, ca și mine, se lăsaseră mânați de curiozitate, făceau drumul în direcția opusă mie, de la 1800 spre înainte; i-am găsit tragându-și sufletul la cota anului 2000, ca-n vacanță. Veseli și cu chef de vorbă. Veniseră să petreacă sfârșitul lumii…
Marx m-a oprit, și-a zis, bine, bine, trăncănim, dar dumneata pierzi. Te informez că între orele două și trei își va face apariția Engels și va zice: „Maurul a murit!” Adica el, Marx. El e Maurul. Sau Mohr. Așa-i spun copiii, nevasta, prietenii, dușmanii… Mohr! Și vrea să și doarmă puțin înainte, precum Cato cel tânăr, că nu vrea să plece din lume obosit… Omul trebuie să părăsească vesel lumea în carea fost azvârlit. Mare prostie, mare greșeală, zicea. Dacă tot e să murim, atunci să murim dupa aritmetica vieții. Ne-a sunat ceasul, kaput! Și gata! La ce bun să horcăim, să murim în chinuri? Iată prima dovadă că nu suntem creația cuiva… Așa, deci, a zis, și și-a aranjat monoclul să mă vadă mai bine. Ce-ți veni să mă cauți?… Să bați atâta drum!? He, he!.. Cu semne de circulație, cum ai zis, doar dindărat înainte?… He, he!… Nu mai țin minte cine zicea că femeia care acceptă în pat un bărbat trebuie să-și dea rușinea peste cap, odată cu poalele, și să și-o capete din nou deodată cu fusta. Iată-mă cu poalele în cap!
Maurul (Mohr) luase locul numelui de Marx, de tată, soț și prieten din pricina tenului său afro-european și a hălăciugii de om al cavernelor, negru abanos, în tinerețe – astăzi sur-săros; mai puțin sprâncenele și mustața care supraviețuiau negre; mâinile ascunse între trup și canapea; pipa de lut ars, în dreapta, în cealaltă, țigara, niciuna în stare de funcționare; ambele-i erau interzise. În ciuda bronșitei sale, fereastra era larg deschisă. Lumina inunda încăperea de la etajul întâi și-aducea cu ea miresme de câmp peste mobila veche mirosind a cariere de cari; în stânga și în dreapta căminului, pe tot peretele din fața ferestrei, dulapuri pline de cărți deasupra cărora se ridicau, până-n tavan, pachete cu ziare și manuscrise; de o parte și alta a ferestrei erau două mese acoperite cu tot felul de hârțoage, caiete și hârtii scrise; și-n mijlocul încăperii, în locul cel mai bine luminat, o masă de lucru foarte simplă – lungă de trei picioare, lată de două – și fotoliul de lemn; între dulapul cu cărți și jilț – sofaua de piele și Mohr alungit, în cipici și încins cu brâu, având jiletca peste cămașa cu guler înalt. Pe cămin, cărți, și printre ele, țigări de foi, chibrituri, tabachere, presse-papier-uri, fotografii de-ale fiicelor, ale soției și ale lui Wilhelm Wolff și Friedrich Engels.
I-am răspuns, după ce am ostenit trăgând de fotoliul de lemn care mi-a cedat greu o mică porțiune din el. Pregătisem răspunsul hoinărind printre ani, mânat de toana semeției, ceva de felul: Am fost curios să aflu cum e să vezi lumea din vârful ei, alături de un geniu… Mi se întâmpla, adesea, să nu fiu acolo unde mă căutam.
Judecata mea, deci, nu mergea întins. Mânată de închipuire, se întărâta, plutea vagaboandă, liberă de vămile cenzurii. Acum, față în față cu cel căruia urma să-i arunc impetuos semeția mea, m-am frânt. Buzele nu-mi primeau vorbele patetice și-am zis:
– Așa mi-a venit!
Rostul adevărat al aventurii mele nu era unul de mărturisit Era meschin, profesional. De la un timp, scrisul meu se poticnea în frământări de felul zădărniciei; voiam să aflu de la un om aflat la sfârșitul aventurii numite creație motivul pentru care o abandonase în culmea gloriei: după apariția primului volum al „Capitalului”, la care lucrase arvunindu-și tihna, sănătatea, fericirea, trei sferturi din viață, abandonase criticii rozătoare a șoarecilor, după expresia sa favorită, celelalte două volume, în ciuda faptului că erau lucrate și chiar contractate.
Așa mi-a venit, am repetat și, grăbit, am arătat cu mâna spre animăluțele care se treziseră din somnul în care alunecaseră sub razele călduțe ale mijlocului lunii martie și dădeau semne că le arde de joacă, la picioarele sofalei. Un aricel – fetiță – și o broscuță țestoasă, adoratele fiicei sale, Tussy.
Marx a abandonat pe canapea ce-avea în mâini și a lăsat mâinile să dibuie după locul unde le știa, până ce animăluțele, simțindu-i mișcarea, se grăbiră să-și ia porțiile de mângâieri. Ea e „deșteptuța”, zise, jucând degetele pe carcasa broscuței. Și el, „țeposu”. Și fetiță și băiat, „țeposu” pur și simplu, un năzdrăvan cum altul nu-i; deși e solitar de felul speciei lui, acceptă societatea „deșteptuței”. Iar ea, pentru că-i cunoaște meteahna, nu-l invită la masa ei cu insecte, ci le face uitate înadins ici și colo; își acordă unul altuia toleranțe care le fac agreabilă viața în comun. Tussy, fiica mea băiețoasă, când era foarte mică, dar la fel de năbădăioasă ca „țeposu” și „desteptuța”, dormea cu amândouă în pat și le învăta tot felul de prostii, cum ar fi ciupitul pe la spate, urmat de arborarea unei mimici inocente, așa cum vedeau la ea.
-Marxiste, am încercat eu o glumă nu excesiv de sărată și Marx,
observând scânteia neghioabă din ochii mei placizi, m-a corectat și-a zis:
-Școala lui Owen…
Iar eu m-am iuțit să repar ce nu era de reparat, și-am îngăimat:
-Scuze!
Mohr a trecut peste conveniențe. Animăluțelor, ca și copiilor, a continuat el, fața lumii li se arată la fel cu cea pe care-au deschis ochii; nu le rămâne decât să umble pe aceeași cale, părîndu-li-se singura posibilă cu a lumii alături de care au dormit. Darius, marele Darius, i-a întrebat pe greci care ar fi prețul pentru ca ei să capete năravul celor din Indii, acela de a-și mânca părintii morți, în semn de cinstire? Aceștia au răspuns că pentru nimic în lume, că nu există preț pentru așa ceva. Darius le propuse atunci celor din Indii să se lase ei de felul lor de a fi și a se lua după cei din Grecia, adică să ardă trupurile părinților morți. Cei din Indii s-au îngrozit încă și mai tare…
Și-am zis, revenind la felul în care „țeposu” și „deșteptuța” o copiaseră pe Tussy:
-Cu o condiție: ca mediul înconjurător să se pună la mintea animăluțelor.
– Adică Tussy, vrei să zici. Și a schimbat vorba: Așadar, așa ți-a venit; o curiozitate măruntă!
Trase pătura cu care-și învelea picioarele fără să observe că între timp „țeposu” începuse să se cațăre și suia către el; căzu și, în cădere, se lovi de podea cu toți țepii de pe spate; câțiva trosniră și „deșteptuța” se grăbi să-i vină în ajutor. Fu tratată cu dosul și un mers șchiopătat, pesemne pentru a o impresiona, căci „deșteptuța” porni de îndată să-i imite șchiopătatul în felul caraghios în care o făcea tovarășul de joacă. Și cum, „țeposu” nu se lăsa înduplecat, „deșteptuța” se prinse cu piciorușele ei scurte de un capăt al pledului și începu să se cațăre. Când socoti că înălțimea la care se afla era suficient de asiguratorie își dădu drumul, la sacrificiu; plană cu plastronul în sus și buși cu toată greutatea pe locul unde mai înainte o făcuse „țeposu”. Bufnitura fu puternică; imediat își făcu apariția Lenchen, menajera. Deloc panicată, se aplecă să adune animăluțele, fără bodogănitul de rigoare și se îndreptă cu ele în brațe spre ieșire. Mohr o opri râzând:
-Lenchen, lasă-le, încearcă să mă distreze.
Lenchen îi depuse pe cei doi jucăuși la picioarele sale și el, ca să le potolească hârjoana, chipurile, le înghiontea cu laba piciorului, mai mult pentru a le provoca decât pentru a le potoli; năzdrăvanele nu pregetau să se folosească de semnalele transmise și Marx se amuza întărâtându-le…
-Lenchen, Herr Redaktor, începu el când se convinse că menajera se îndepărtase suficient ca să nu mai poată fi auzit, este bunul cel mai de preț al familiei Marx, și singurul. E cu noi de la vârsta de opt-nouă ani; cu soacră-mea întâi, apoi cu mine și Jenny, soția mea, și-n final cu toata menajeria. E fată în casă, dădacă, gardian și majordom, gătește, duce gospodăria, croiește hainele, pe care, până nu demult, până la moartea acesteia, le cosea împreună cu stăpâna casei, coace pâine, fabrică bere, ține conturile la băcan, lăptar, măcelar, zarzavagiu, în sensul că îndată ce ești prins în mreaja ei, imposibil să găsești acolo un ochi de scăpare – de aici și porecla de „iepurașul”. I-ai observat șorțul. Chiar ține un iepuraș nou-născut în buzunarul din față, în chestia aia ca un marsupiu. Dar nu pentru asta e poreclită „iepurașul”, ci pentru că în orice nenorocire ea scoate din pălărie salvarea miraculoasă. Și asta timp de o viață, căci familia mea, cu mine în cap, producem necazurile cu migala cu care păianjenul își țese plasa; îi pedepsește pe detractorii familiei, și invers, odată admis în intimitatea familiei, te bucuri și de protecția ei maternă. Așa că fii atent cum o privești: nu te strădui să-i fi antipatic!
Spre surprinderea mea, nu resimțeam oboseala drumului extrem de anevoios – trebuise să memorez distanțele între anii citiți pe indicatoarele de circulație, fără nicio regulă, și uneori le încurcam, confundam distanța ultimă cu penultima și așa mai departe – eram vioi nu știu prin ce înșurubare a spiritului; adevărul era că fusesem cuprins peste fire de neliniștea primului contact și o cât de slabă destindere rupsese stavila spre intimitate; nu într-atât însă, încât să mă concentrez pe detalii și nu observasem marsupiul de care Mohr vorbea ca să vorbească, iar eu să uit tonul zeflemitor cu care repetase vorbele mele. Am revenit la Owen, pe care-l abandonasem la intrarea lui Lenchen și-am zis, mai mult pentru a-mi corecta prima impresie pe care i-o oferisem:
-Și eu am îmbrățișat o vreme teoria lui Owen, iar astăzi, ca și el, sunt convins chiar că nu revoluțiile gen marea revolutie franceză deschid calea spre lumea pe care ați numit-o comunism, ci educația, respectiv școala, informația, știința – luminarea minților…
M-a întrerupt:
-Și totuși ?
-Și totuși ceva nu se îmbucă, aici voiam s-ajung. Ceva rămâne mereu suspendat, am zis. Școala, de aproape două mii de ani, îi educă pe copii să nu fure, să nu mintă, să nu râvnească la bunul altuia. Cum se face însă că un suflet înnobilat cu știința atâtor lucruri îndrumătoare nu capătă prin aceasta mai multă istețime și poftă de bine? Și nu doar că niciun școlit nu ține cont de învățătura primită, ba, aș zice, dimpotrivă: școala este prima lecție pentru deprinderi precum inegalitatea, înclinația spre dominare, lupta pentru putere, înșelăciunea, pâra, pizma, minciuna…
M-am oprit. Marx confirma din cap după fiecare necaz enumerat de mine și-a zis:
-Așadar, tot mai bună e o revoluție, așa-i? A ști pe dinafară nu înseamnă a ști, asta-i școala!
-Poate!, am zis. Doar că, azi, revoluția nu mai e posibilă…
„Țeposu” apucase greșit de o cută a pledului; dădea din piciorușe ca să n-alunece de pe canapea și am făcut saltul să-l salvez. La fel de rapidă ca mine a fost „deșteptuța”; n-a înțeles gestul și în clipa când am încercat să-i prind piciorușele ariciului m-a mușcat de deget – o înțepătură ca de ac de albină; l-am scăpat pe „țeposu” și am dus automat mâna la gură să alin durerea. „Țeposu” s-a ascuns sub canapea; „deșteptuța” aplauda cu vervă, iar Mohr o mângâia încântat de răutatea ei; își apărase partenerul, iar bușitura aceastuia făcea parte din joc: se întâmplă, trece, spuneau umerii săi…
-Adică revoluția n-ar mai fi posibilă din pricina armamentului de care dispune statul, a dat Mohr încheiere părerii mele… Sabia, Herr Redaktor, are două tăișuri! Școala, tot două…
De sub fereastră urcau spre noi voci de copii și Mohr m-a rugat să-i întreb dacă au nevoie de ceva, ca să nu coboare el. Până m-am eliberat din poziția stingheră impusă de fotoliul de lemn s-a auzit glasul lui Lenchen care-i dojenea, că nu se mai astâmpără și să facă bine să-și mute terenul de joacă de sub fereastra unui om bolnav. Și copiii au zis: Îi vrem pe „deșteptuța” și pe „țeposu”, Lenchen. Lăsați-i să se joace cu noi! Da’ două la fund nu vreți?, i-a repezit Lenchen. Hai, valea de-aici!
M-a văzut la fereastră și s-a potolit; a scos de urechi iepurașul din marsupiu și i-a dat drumul, spre bucuria micuților care l-au luat în primire cu chiote de voie bună. Până să-mi reiau locul în porțiunea liberă a fotoliului, Lenchen și-a făcut apariția cu o cutie pătrată, plină până sus cu pișcoturi și sărățele, un strat sărățele, un strat pișcoturi, și cu o halbă închisă c-un capac din bronz, care se ridica apăsând pe clapeta de deasupra torții: bere neagră, de casă, m-a asigurat ea. Am zis mulțumesc foarte mult, da’ că nu mi-e deloc foame. M-a-ntrebat dacă am copii și-n timp ce vorbea se prefăcea că aranjează pledul căzut în josul canapelei, pesemne pentru a descoperi ascunzătoarea cu pipa și țigara; n-a găsit-o, spre satisfacția lui Marx, care jubila. După plecarea ei, Mohr a scos la iveală țigara, ca un învingător, și m-a rugat să-i întind o cutie de chibrituri; și dacă am făcut-o, a consumat-o aproape în întregime până a izbutit să tragă primul fum. Mi-a zis să-i reproduc ce-am zis în legătură cu teoria lui Owen despre educație, respectiv să-i repet cele două cuvinte spuse de mine în legătură cu asta.
-Lumina minții sau cum? Cum ai zis?
-Luminarea minții, am răspuns.
Și mi-am dat seama că tot ce făcea și tot ce zicea era dinainte construit ca să poată ajunge fără multe vorbe la ceea ce avea să spună, fiindcă imediat după ce i-am confirmat a spus:
-Da! Luminarea minții. Adică mintea aceasta a omului e ca o casă care se deschide la față prin lumina pe care o primește de la învățătură…
Am confirmat din cap și el a continuat:
-Da’ casa care este omul nu e goală, așa-i?
Așa era, și-a zis și el.
– Așa-i deci. Dar ce zice Owen desprea zestrea din dotare, știi?
Căuta cu privirea pe raftul de cărți lucrarea lui Owen, de parcă se-ndoia că-l voi crede pe cuvânt, și după un timp în care a parcurs tot ce era în încăpere, a zis:
-Owen admite că omul vine pe lume dotat cu instincte naturale, de animal, și cu virtuți, cum ar fi talentul la desen sau la muzică, la celelalte… El le zice haruri, eu le spun virtuți specifice, fiindcă rădăcina cuvântului sugerează tărie, esență… Și eu, Marx, întreb: ce luminează învățătura în om? Luminează instinctele? Luminează virtuțile? Viciile? Pe toate sau doar pe câteva? Pe care dintre ele, atunci?
Și-a spus să-l iert că-mi pune atâtea întrebări deodată, fiindcă, desigur, fiecare comportă un răspuns detaliat. S-a întrerupt pentru a căuta ceva unde să scuture scrumul. Nu găsi, și-l scăpă pe covor.
-Dumneata, Herr Redaktor, a continuat, vezi învățătura ca pe un medicament care vindecă. Dar niciun medicament nu conține în sine atâta tărie încât să se păstreze fără stricăciune dacă vasul, adică omul, nu e destul de bun: unul cu vederea limpede nu o are și dreaptă, prin urmare vede binele, dar nu-l urmează; vede știința, dar nu se slujește de ea. Căci știința, spune Montaigne, nu este pentru a lumina orbul. Menirea ei nu este de a da vederea. Ci de o înălța…
Și-n timp ce-mi spunea toate astea, entuziasmul cu care întâmpinasem până în urmă cu doar câteva clipe teoria lui Owen despre puterea școlii de a duce rânduielile lumii în sensul așteptat și dorit se făcea țăndări. Logica mea fusese una simplă și, ca orice logică simplă, era imbatabilă în fața întortochelilor rațiunii. Omul se ivise pe pământ în urmă cu două milioane de ani și mai avea de dus în cârcă măcar cinci miliarde; capitalismul era doar o etapă a prenașterii. Dar, iată, școala, demonstra Mohr, nu-și putea asuma sarcina teribilă de a fi vasul sănătos care să conserve și să înlesnească evoluția omului spre armonie, spre propriul lui vis. Școala era un fals veghetor. Treptat, omenirea își pierdea vocația din lipsa vasului care s-o adăpostească fără stricăciuni.
– Vocatia, adică firea omului, spuse Mohr. Ea se strică: chipul maicii noastre FIREA în întregul măreției date ei de Renaștere. Putem să-i zicem și așa, deși nu știu dacă prin fire înțelegem amândoi același lucru.
– Există o mică deosebire, am îndrăznit eu. Cu firea te naști, rămâne constantă, așa cred, pe când vocația crește, capătă chipuri diferite în procesul firesc de adaptare la mediu…
Înaintam anevoie, îmi măsuram cuvintele, și totuși, în ciuda stăruinței, ceva rămânea nespus. Auzisem oameni de știintă, confortabil așezați în scaunul minții lor, care, când venea vorba de fire, dădeau exemplu reflexul noului-născut de a apuca, din fire, tot ce vedea…
Mohr îmi întărea spusesle punctând:
– Cald…
Cald, când era de acord, iar când mă îndepărtam de argumentele sale, zicea:
– Rece… reciuț… rece…
– Cu firea te naști, zici dumneata. Și e rea, apucătoare. Și dovedită pas cu pas. Vocația, tot din naștere, e doar un bonus, descoperit pe parcurs sau niciodată; pictorul de geniu poate avea o fire rea și rămâne cu ea; talentul nu i-o modifică. Omul e rău din naștere și rămâne așa, oricare i-ar fi talentul. Și o exemplifici cu reflexul noului-născut…
Va urma
