M-a auzit: vorbele îmi scăpaseră. Ne priveam și nu ne vedeam. El nu mai era el; eu nu mai eram eu. El era gol. Eu – pe jumătate mort. Ar fi fost de ajuns o boare ca să mă stingă ca pe o lumânare. O gugumănie mai mare nu puteam să fac.
Se spune că, înaintea morții, omul retrăiește, în fracțiuni de secundă, întreaga sa viață. Eu, pe jumătate mort, retrăiam doar zicala cu vaca, aceea care cu o tresărire de copită sparge ciubărul cu lapte.
Și-a revenit primul. S-a reumplut și-a zis:
-Lissagaray, zici? M-așteptam să amintești de Generalul. Lissagaray n-are nicio legătură…
În locul lui, eu m-aș fi luat de guler și m-aș fi dat pe ușă afară, nu înainte de a-mi servi un șut în fund. Nu s-a supărat. Chiar îl ținea pe Lissagaray în apropierea lui Engels.
Și-am prins curaj:
-Engels, am spus, e un burghez bun; un ideal burghez bun.
-Așa-l vezi dumneata?
-Nu eu, dumneavoastră!
-Știi că fără el…
-Știu, am zis. Și mai știu că nici eu, nici altcineva ca mine, n-ar fi făcut pentru un prieten ce-a facut Generalul pentru dumneavoastră. Dar repet: este un burghez, un ideal burghez bun… genial…
Și-a râs:
-Bietul Engels! a zis. Iată-l și burghez! Geniul lui a întrezărit în mine geniul lui și-a crezut că-i al meu. Prăpădul lui este generozitatea. Și totuși, să nu crezi că pe parcurs Generalul nu și-a dat seama…
Că după apariția primului volum din „Capitalul”, Engels îi scria că el, Engels, a avut dintotdeauna impresia că „această blestemată carte, pe care ai purtat-o în tine atâta vreme, a fost cauza principală a ghinionului tău și nu vei putea scăpa de el decât după ce te vei fi lepădat de ea.” Că această lucrare, veșnic neterminată, bla-bla-bla… l-a istovit fizicește, și că, iată, acum este cu totul alt om. Mai ales că și lumea, zicea Generalul, de îndată ce va intra din nou în ea, nu-i va mai părea atât de tristă ca înainte. Prieten, da’ cum! Publicarea volumului, a continuat, a fost și pentru el o ușurare, dacă nu din alte pricini, măcar din punct de vedere financiar.
Și așa era. Mohr chiar nutrea credința fermă că până într-un an, îi scria ca răspuns lui Engels, „voi fi un om făcut, îmi voi schimba din temelii situația economică și voi putea să stau, în sfârșit, pe picioarele mele proprii”. Și că fără Engels, zicea, n-ar fi putut niciodată termina lucrarea. Și-l asigura că „m-a apăsat întotdeauna, ca un coșmar, conștiința faptului că ai fost nevoit să irosești și să lași să ruginească în comerț aptitudinile tale excepționale, mai ales din pricina mea, și pe deasupra să participi și la toate micile mele necazuri”.
Dar n-a fost un om făcut nici după un an, nici, după, iată, aproape douăzeci. Și, deși ultimele două volume erau teoretic ca și terminate, nu s-a mai atins de ele.
-Ați fost foarte bolnav, am zis, știu…
-Singura boală de care n-am suferit, a spus, au fost mâncărimile între picioare… și nici astea întrutotul.
Avusese timp să se ostenească înfruntând toate bolile, inclusiv mâncărimile care nu l-au ocolit întrutotul, pentru scrierile lui Lissagaray, nu și pentru opera vieții sale, ultimele două volume din „Das Kapital”…
Și-a zis:
-Unde vrei s-ajungi? Am crezut că ți-a trecut…
Că eu rețin doar ceea ce se potrivește cu scenariul deja scris de mine, cel cu care am venit de-acasă, și că tot ce-mi spune el, mie îmi intră pe o ureche și-mi iese pe amândouă. Și că eu știu foarte bine doar lecția prin mijlocirea căreia vând și cumpăr în același timp.
-Dumneata, zicea, îmi sugerezi că străbaterea mea teoretica s-a poticnit într-un punct știut doar de noi doi. Și că, odată poticnit, n-am mai avut puterea să mă strășnicesc mai departe. Corect?
-E și nu e…
-Mulțumesc!… Și de ce, mă rog, n-am mai avut, să zicem, chef pentru lucrarea mea de căpetenie?
-Am spus eu ca n-ați mai avut chef?
-Așa, bravo! Răspunzi, cum ți-e obiceiul, pe ovreiește. Insinuezi că punctul de care m-am împiedicat era, iată, chiar adevărul. Adevărul nefavorabil mie… Recunoști?
-Da și nu!…
-Bine, a zis, recunoști. Deci, adevărul ăsta m-a speriat mai mult decât să mă elibereze, cum spune Iisus al dumitale. Din punctul acela am văzut, în sfârșit, întinderea care mi-a mai rămas de parcurs, și întinderea asta n-avea sfârșit și m-am speriat de propriul meu curaj, așa-i?
-Oarecum, am zis. Și nu eu am spus-o, ci dumneavoastră.
-Eu? Ca să vezi! Așa deștept mă crezi?
-Ați spus ceva de genul: cu cât cunoașterea e mai întinsă, cu atât fundul necunoașterii, pe care se întemeiază cunoașterea, e mai profund.
-Ei, poftim! Mă traduci. Eu am zis altceva. Și nu știu de ce vorbesc lucrurile astea cu dumneata; mai mult mă încurci…
Fiindcă, zicea, dumneata, adică eu, cumpăr și vând în același timp. Că îl acuz de nesinceritate, când aduce bolile ca pretext al abandonării lucrărilor sale, și în același timp îl venerez, așezîndu-l în rând cu autorii evangheliilor cu a lor maximă „necunoscute sunt căile Domnului”. Că el a spus altceva. A spus ca berea oferită mie de terorista casei, devotata Lenchen, berea își capătă gustul care ne place din amarul hameiului; că vigoarea râsului din plin o obținem prin lacrimi, aceleași lacrimi pe care le vărsăm și în durere; că orice justiție se reazemă pe injustiția care o urmărește ca umbra, și că, nu-i așa?, orice cunoaștere se justifică prin necunoașterea ei adevarată. Da, a zis, am cunoscut cunoașterea cu vână bună abia când am dat de nevrednicia ei implicită.
Și a continuat învinuindu-mă de vorbe de clacă; cei mai destoinici chivernisitori, zicea, sunt cei care spun mai puțin decât fac. Că el nu e Simonide, cel mai fecund dintre liricii greci, cel de care se spune că scria pentru bani. Cu banii pe care el i-a câștigat ca folos după o muncă de o viață nu-și acoperă nici măcar țigările fumate pentru scrierea lor. Așadar… Și n-a mai continuat.
Și-am insistat:
-Așadar?
-Așadar, geniul pierdut pe care mi-l pui în cârcă e doar tristețea ipocrită pe care o arborează îndureratul – adică dumneata – la moartea colegului de bancă, deși, în realitate, e doar măgulit, încântat, de tristețea lui. Adevărul meu, Herr Redaktor, nu moare, cum crezi dumneata. Se contopește, se adaugă în altul, și-n altul…
Și-a repetat ce-mi spusese mai înainte, iar mie îmi intrase pe o ureche și-mi ieșise prin amândouă: că înțeleptul trăiește cât îi trebuie, filistinul, cât poate. Și că din acest punct de vedere e om din carne, oase și sânge…
Mă dezmeticeam greu; vreau să spun că, pe moment, asta cu om din sânge, carne și oase suna ca nuca-n perete. Era ca și cum se insinua în ceva care nu este, dar va fi. Ca un filistin. Ce-i drept, îi atrăsese după el, în această categorie existențială, și pe Hegel, și pe Goethe…
Și mi-am adus aminte de Margareta Porete, când îl întrebasem dacă, la nevoie, constrâns, i-ar fi urmat exemplul; afirmația lui, iată, repetată, cum că înțeleptul trăiește cât îi trebuie, iar filistinul, cât poate, putea fi un răspuns la întrebarea aceea, adică era un om din carne… Margareta a fost o sfântă. Și totuși, îmi spuneam, pe el nu-l constrânsese nimic pentru a se întreba ce cale să aleagă. Dimpotrivă, după apariția primului volum, Ruge însuși, fostul său prieten, poate cel mai neînduplecat dușman al comunismului și al său personal, scria că opera recentă a lui Marx este una epocală, că aruncă o lumină strălucitoare, adesea orbitoare, asupra dezvoltării, pieirii durerilor de facere, precum și a cumplitelor zile de suferință ale diferitelor epoci sociale. Și că Marx dispune de o erudiție vastă și are un minunat simț dialectic. Cartea, mai zicea, depășește orizontul multor oameni și publiciști, dar este absolut cert că se va impune și va avea o înrâurire puternică, deși își impune o sarcină foarte largă, sau tocmai din pricina aceasta…
Întinerise brusc. Din vorbă-n vorbă l-am lăsat pe Ruge deoparte și am revenit la vizita lui la Hannovra. A zis că nici el, nici Tussy nu îndrăzneau să dea o explicație cum de trăiseră în acea oază de fricire fără sa se întâmple practic nimic ieșit din comun, și când s-au întors acasă au zis imediat că așa ceva, el cel puțin, nu mai trăise și-și propusese ca, odată, mai târziu, să cerceteze mai îndeaproape cauzele… Vorbea cu vorbe spuse sieși cândva; capul îi era tot la vorbele lui Ruge, fiindcă, fără nicio legătură, a zis:
-A scris Ruge toate alea câte mi-ai spus?
Mințea ca se îndoia! Era destins și se alinta candid. Plutea, în sfârșit împăcat, departe de portul pe care se pregătea să-l părăsească.
-Mă legăn pe valuri, zicea. Uscatul, oamenii, cetățile, viața însăși, toate se trag îndărăt.
Că nu mai știa unde citise imaginea asta, îi plăcuse, gusta geniul poetului de a-l face să vadă mișcarea navei; viața nu rămânea în urmă, se tragea îndărăt, supusă, discretă… Se trăgea de lângă el, se topea.
-Aduc mulțumire fetișcanei din Tracia, a zis, care, vazându-l pe filozoful Tales stăruind în citirea bolții cerești i-a pus piedică, arătându-i că ar fi vremea să-și ia gândul de la cele aflate în nori și să se îngrijească de cele ce sunt la picioarele lui.
Și iarăși a repetat: înțeleptul trăiește cât îi trebuie, filistinul, cât poate. Îl obseda pilda asta și-a zis: știi cum a murit Cato cel Tânăr? Mai vorbisem despre Cato, nu și despre momentul sinuciderii acestuia. Cato, pregătit să-și pună capăt zilelor, făcuse ordine în hârtii, stabilise misiunile de luptă și le împărțise căpitanilor; aștepta vești despre senatorii care erau de partea sa. Voia să știe dacă plecaseră din portul Utica.
Pentru că veștile întârziau, adormi atât de adânc, încât i se auzeau sforăiturile din încăperea alăturată. Fu deșteptat de trimisul său în port, care-l vesti că furtuna îi împiedicase pe senatori să ridice pânzele. Atunci, trimise pe un altul în port pentru următoarele vești, iar el se întoarse în pat ca să doarmă mai departe. Și dormi până când cel din urmă veni să-l încredințeze că senatorii au putut pleca. Abia atunci Cato se sinchisi și sfârși treaba pe care o pusese la cale cu minuțiozitatea celui pregătit să plece în cea mai lungă dintre călătoriile posibile. Trecuse prin viață ca un chiriaș. Când i se sfârși contractul – ceea ce avusese de făcut, făcuse -, nu mai avea niciun rost să și-l prelungească; s-a culcat ca pentru o călătorie îndelungată… Și că el, Marx, la vremea când citea despre sinuciderea lui Cato dormea pe apucate și dacă alcătuirea i-ar fi permis n-ar fi dormit deloc. Corabia mergea înainte, cu sau fără el, ca o corabie de nebuni…
-Și, apropo de nebuni, a zis, ce-ți veni să mi-l vâri pe Lissagaray printre prietenii pe care mi i-aș fi dorit?
Va urma.
Părțile anterioare, începînd cu capitolul I, pot fi citite aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici și aici.
