Am urcat așa cum coborâsem, în vârful picioare lor, și-n ușa de la parloar ne-am oprit. Precauțiunea noastră era inutilă; tot ce se petrecea în casă, indiferent câte uși erau închise, Lenchen auzea și vedea, și doar considerente ce țineau de înțelepciune o îmboldeau să se prefacă. Ușa de la bucătărie s-a întredeschis cât o tăietură de cuțit și așa a rămas. Eram, firește, curios să aflu care a fost cumpăna buclucașă din viața lui Marx. Și ea zis:

-Credeam că știți. A fost când Mohr avea de gând să se declare insolvabil. Nu mai găsea ieșirea și hotărâse să-l lase pe căpcăunul de proprietar să-i vândă mobila, apoi să-i găsească drăguței de Lenchen alt loc de muncă și ei împreună cu mine, aveam opt ani, să se mute într-o cameră-cazarmă cu chirie de 3 shilingi pe săptămână. Salvarea, a venit din dragoste de Jenny – cea mai iubită fiică și de la gura mea mare, cât eram eu de mică. Jenny avea 19 ani, și Laura 18 și urma să se angajeze ca guvernante.

Așadar, gura ei mare a vorbit și-a spus: „Atunci plec și eu!” Pentru a doua oară nu se putuse abține și râcâise „Jenny, cea mai iubită fiică”; recunosc, a zis, eram geloasă ca o fiară, ca o fiară adevărată, dar dreaptă. Dar că, spre deosebire de fiare, ea ucide doar din dragoste. M-a privit în ochi, încerca să mă fixeze cu îndrăzneală – reușea doar să roșească – și m-a-ntrebat, tutuindu-mă:

-Ai ucis pe cineva până acum? Sincer! a zis.

Și era mândră de îndrăzneala ei, ținea privirea sus. Și-am

zis:

-Din dragoste, sincer, nu… Și nici din alt motiv, am adăugat, așa cred.

Și ea a spus: foarte probabil, fiindcă nici ea n-ar face-o și că mai repede s-ar ucide pe ea.

-Poate pe mine m-aș ucide, ar fi mai sigur așa!

Și-am tresărit, crăcănat cum eram pe două secole; era imposibil să-și fi cunoscut de-atunci moartea; sigur, ziceam, se gândise la moarte – morțile lipsiseră rar din casa lor -, apoi boala lui Mohr, moartea subită a lui Jenny, moartea măicuței, toate astea îi tăiaseră dreptul la propria-i suferință, o lăsau în voia moriștii care era viața familiei ei. Și-a spus, s-a grăbit să spună, de parcă asta era întrebarea pe care o pritocise în tot răstimpul roșirii care se accentua, și o întârziase voit:

-Dacă ai iubi, care ar fi lucrul cel mai… cel mai… cel mai important pe care l-ai face pentru o femeie?

Și-am zis:

-Acum, astăzi?

-Acum, astăzi, când altcândva?

Nu mă gândisem la așa ceva – cum să-i spun că iubesc încă o femeie care este ea, femeia care a fost și nu mai e, dar e-n altcineva care nici aceasta nu mai e?

Și-am zis:

-Nu știu. Aș păstra taina și taina asta, adică iubirea asta ar muri definitiv odată cu mine…

Răspunsul meu n-o satisfăcea. Voia să afle mai mult:

-Ea, femeia, ar ști? Adică, i-ai spune?…

Și insista, ataca direct, ce-o fi, o fi!

-Te-ai culca cu alte femei?

-Sincer, da, i-am zis, da, m-aș culca cu alte femei…

Dădeam din colț în colț. Și ea  în mine. Nu mă lăsa.

-Adică iubiți în tăcere altă femeie, deși sunteți căsătorit?

-Da! am zis, dar nu este dragoste, este altceva…

-Altceva ce, dacă nu este dragoste?

-E altceva… nostalgie, poate dor obscur, altceva, un stâlp de nor, vinovăție… Spune-mi, am schimbat eu vorba: Mai știi ceva de domnul Lissagaray?

Și ea a zis scurt:

-Am rupt logodna.

Și-a tăcut. Gândurile ei se loveau de ale mele – se respingeau, porneau din nou la atac. Nu înțelegea ce rost poate avea taina unei iubiri de care femeia nu are cunoștință. Și-am zis, are rost, nu știu ce rost are, dar are – altfel, îmi ziceam în gând, de ce-aș renunța la jumătate din anii pe care-i mai am de trăit pentru a-i putea cere iertare, fiindcă deși știu că va muri tragic, nu o pot ajuta; șovăia, simțeam că nu înțelegea și că, totodată, vorbele mele o îndurerau. Și când i-am auzit iar glasul nu l-am mai recunoscut: timorat, înfrânt. S-a ridicat pe treptele scării, și-a dres glasul și-a zis: așadar, spuneam ca Momchen a plecat la Paris. Momchen a ei avea mereu mici accidente care-i verificau și-i întrețineau umorul, zicea, și-n timp ce vorbea își aranja o geană care se petrecuse peste alta, și toate câte le făcea și zicea îi venea greu să le faca și să le spună, ca o actriță de comedie căreia i s-a furat simbria din poșetă:

-Într-o dimineață geroasă, zicea, Momchen a alunecat și și-a scrântit mâna cu care se machia, am citat din Momchen – măicuța avea darul autoironiei – și așa, având mâna scrântită, a mușcat din ceva tare și și-a rupt dinții din față a căror lipsa o urâțea; s-a dus la dentist cu dureri îngrozitoare și acesta i-a extras un dinte bun, altmiteri singurul pe care-l avea bun și care nu o duruse niciodată…

Deschizătura ușii de la bucătărie, cât o tăietură de cuțit s-a făcut cât o tavă pe care Lenchen aducea două farfurioare cu dulceață și lingurițele obligatorii pe câte un șervet de culoarea zmeurei. Și-a spus, vi le-am adus aici, fiindcă dacă le vede Mohr vrea și el.

Tussy s-a uitat la ele și a spus, cu gândurile aiurea: și dacă mai vreau ce fac? Și Lenchen nici mâr, nici câr, s-a uitat la mine și eu m-am uitat la ea și mă gândeam că dacă Lenchen e împăcată cu situația, Maurul se afla în deplină siguranță în somnolența lui; și Lenchen a zis, uitându-se țintă la mine, dar cu ochi iertătatori, că dulceață e cât cerem, și-ar fi bine să nu-l deranjăm pe Mohr; dacă mai vrem ceva să nu cerem, ci să poftim în bucătărie.

-La Paris, a continuat Tussy după ce Lenchen s-a topit în bucătărie, de data asta cu ușa perfect închisă, la Paris, Momchen a mea a plecat la o întâlnire cu domnul Arbabanel. Domnul Arbabanel era un bancher care îi ajutase în timpul șederii lor la Paris și ca orice bancher care a ajutat o dată o va face și a doua oară, căci franțuzii au în dicționarul germano-francez și francezo-german, la rubrica proverbe, vorba asta: qui a bu, boira, adică acel ce a băut, va mai bea…

Bătea câmpii; s-a oprit ca să mă-ntrebe:

-Ce-ai vrut să spui?

Cu alte cuvinte, ce-am vrut eu să spun cu vorba aia „deși știu că va muri tragic”. Știi că va muri tragic, a zis, și nu o poți ajuta, deși o iubești?

Și-am zis:

-Da, e complicat…

Și-a protestat:

-Nu te las până nu-mi povestești, să știi! Termin cu Momchen și nu te las până nu-mi povestești… Așa, a continuat ea. Și-n timp ce Momchen traversa Canalul Mânecii a izbucnit o furtună și, cu toate că vasul n-a naufragiat, așa cum s-a întâmplat cu un altul aflat în apropiere, pasagerii au fost cuprinși de panică din cauza tangajului puternic. Puntea, povestea Momchen mult mai târziu,arăta ca un câmp inundat cu arătări din altă lume, ca niște sperietori cu brațele ridicate a rugă sau disperare, nici ei nu știau prea bine, și cu ochii holbați, ieșiti din orbite. Se speriau privindu-se unii pe alții. Lui Momchen a mea nu-i era frică de moarte. Zicea că se gândea doar la banii domnului Arbabanel care nu vor ajunge la Londra pentru a salva familia de insolvabilitate. La Paris află că domnul Arbabanel locuia în afara Parisului. O doamnă tânără, care se salvase și ea din naufragiu, a sfătuit-o să ia trenul. Momchen a luat trenul, dar locomotiva s-a defectat, necesitând o oprire de două ore pentru reparații. Au fost singurele clipe plăcute; avea de-acasă câteva sandvișuri și o butelcuță cu vin, și-a petrecut cu doi domni care erau văduvi. Între timp domnul Arbabanel, văzând că ramâne cu banii neîmprumtați, a avut un atac de apoplexie; l-a găsit paralizat, în pragul morții și fără memorie. Nu știa unde o pierduse… Acum, spune-mi, a zis.

Era decisă să obțină ceea ce simțea că, într-un fel obscur, o privea pe ea.

-Îmi spui?

-Asta-i tot? am zis reportericește, ca să-i arăt că sunt dispus să răspund insistențelor ei, dar numai după ce îmi fac meseria.

-Așadar, a continuat ea vrând-nevrând, la întoarcerea în oraș, adică la Paris, după acest drum fără rezultat, fără bani și sandvișuri, omnibusul în care se urcase Momchen a mea era ca o binecuvântare, dar și ca firul de pai înainte de înec: s-a ciocnit cu un alt vehicul. Zdruncinată, dar teafără, Momchen s-a întors, în sfârșit, la Londra și, fiindcă nu se simțea prea bine, își permise luxul să ia o trăsură, nu foarte zdravănă, ca pentru punga ei, care a dus-o până la o altă trăsură de care se lovi cu toată puterea. Fu, deci, nevoită să coboare și să facă drumul pe jos, însoțită de doi băieți care duceau cuferele și de un avion de hârtie care a planat o vreme pe deasupra capului său. Gata! Răsuflă ușurată. În călătoria asta de afaceri, a mai spus, Momchen își păstrase întreg doar umorul, pe care însă a început sa-l exersese ceva mai târziu; încerca să păcălească destinul. Din păcate, nu a izbutit… Acum chiar e gata! a exclamat. Povestește-mi!

Și-am spus, Momchen a venit din aventura ei la Paris cu mâna goală și mâna goală a stăpânei gospodăriei atârna ca un spectru peste casa înveșmântată în strălucirea sărăciei lucii și că în zilele acelea, ea, Tussy, era ocupată cu păpușile; avea deja o Laura, o Beatrice, o Rose, o Jenny, o Athalie, o Edith și o Alice – toate confecționate din petice; că era-n cumpănă cu numele ultimei sale creații; urma s-o boteze și n-avea nimic la îndemână. Brusc, își aduse aminte numele verișoarei sale din Olanda, Annette, dar cum se scria, nu știa… Momchen – doar neguri-neguri. Pe cine să întrebe? Așa că povara trecuse în cârca lui Mohr. Mohr dăduse o probă de conțopist la căile ferate; nu fusese acceptat din pricina scrisului său neciteț. Căzuse bolnav; bolii de ficat i se adăugaseră chinurile furunculozei. Fetele n-aveau nici hainele și încălțămintea necesară pentru a merge la școală. Mizeria creștea și portăreii proprietarului își pierduseră răbdarea. Și că ea, Tussy, într-o scrisoare căzută lângă pat din mâna tremurânda a lui Mohr, citise niște cuvinte care au indignat-o mult… Și-am întrebat-o dacă își amintește care erau rândurile pe care le-a citit atunci. M-a privit cu o tăcere mirată; ea-mi înmânase teancul de scrisori ale mamei ei, dar nu-și amintea să fi dat peste informațiile pe care i le ofeream eu. A spus cu glas evaziv: erau rânduri semnate de Generalul, adresate lui Mohr. Sunau cam așa: „… Am avut sentimentul că o dată cu dânsa îmi înmormântez și ultima părticică a tinereții mele. Când am primit scrisoarea de la tine, ea nu era încă înmormântată. Pot să-ți spun că timp de o săptămână am avut scrisoarea ta în minte; n-o puteam uita – cum ai putut trimite scrisoarea aia?” Și-atunci, am zis, ai renunțat la botezul Annettei și ai trecu de partea celui nedreptățit, a Generalului. De ce?… Cum de ce?, a zis, fiindcă „dânsa” din fraza „am avut sentimentul că odată cu dânsa îmi înmormântez și ultima părticică a tinereții mele”… trebuia să fi fost Mary Burns, pe care ea o cunoscuse și o iubise și Mary murise. Și dacă murise ea, de ce suferea Generalul? Cum să-ți spun, zicea, Generalul suferea ca „Trei lăbuțe”, după ce trecuse peste mijlocul ei roata trăsurii. Și Generalul găsea alinarea învățând slavona și o ținea pe ea la curent cu studiile lui fără satisfactți, și îi trimitea exemplare rare pentru colecția ei de timbre. La rându-i, ea îl gratula cu devoțiunea sa pasionată de dreptate și zicea: părinții mei, atât Momchen cât și Mohr, reacționaseră ca niște fiare cu adevărat sălbatice – respectiv cu indiferență față de durerea celui mai de nădejde prieten al lor. Mohr ce însăilase niște condoleanțe de formă -acolo inventaria pe câteva pagini necazurile prin care trecea el – și, de bună seamă, cerea ajutor. Tussy încerca să păstreze distanța față de acele evenimente, încurca timpurile; o trăda tremurul vocii: fără Generalul, Mohr n-ar fi ajuns să scrie „Capitalul”, nici măcar nu l-ar fi început. Chiar și atunci, tot el a fost cel care ne-a salvat; în ciuda amărăciunii care-l cotropise cu totul, a găsit totuși suma cu care să-i salveze pe-ai ei de la prăbușire – și doar fuseseră pe tobogan.

Cât de mult l-a lovit această indiferență pe bătrânul ei prieten de-atunci! El avea 43 de ani, a aflat Tussy peste vreo cinci ani, din rândurile unei scrisori pe care Generalul i-a dat-o spre copiere, și-n care îl consola pe un domn Bartels pentru pierdea unei nepoate care murise de scarlatină: „… în asemenea cazuri, scria Generalul, cuvintele de mângâiere nu ajută la nimic… Eu nu-ți scriu ca să te consolez, ci numai pentru că știu câtă mângâiere aduc unui om lovit dovezile de compasiune din partea celor de la care este în drept să le aștepte”.

Lenchen reveni cu două pahare de bere neagră; strânse pe tavă farfurioarele goale, lingurițele, una bine linsă – a lui Tussy, și cealaltă, a mea, abia atinsă – mi-a fost jenă s-o golesc cu dinții, ca Tussy, și-a zis: i-am lăsat pe „Țopăilă” și „Lord” singuri și mi-e teamă. „Lord” nu știe multe. Lăsați paharele pe comodă, vin eu mai târziu și le iau.

Era adevărat, „Lord” nu știa multe, dar de ce știa se lua cu tot sârgul; îl înhăța de ceafă pe „Țopăilă” și-l scutura ca pe un preș; „Țopăilă” scâncea, se zbătea și când era lăsat jos, nu pleca să se ascundă, aștepta o altă zbânțuială.

-Vă dați seama, remarcă Lenchen, ce s-ar fi întâmplat dacă „Lord” îl scăpa pe „Țopăilă” în oala cu dulceață? În ceea ce îi privește pe părinții tăi, trecu ea la ceea ce o făcuse să apară cu paharele de bere, trebuie să știi, Tussy, la ananghie, oamenii nu-și măsoară necazurile între ei; văd urgențele și abia apoi trec la cele pe care le pot rezolva și mai târziu. Tu te jucai cu păpușile, nu știai ce-i acela un portărel care te scoate afară din casă oricâți morți ai adăposti într-însa.

Și-a-nceput să-și treacă mâna încet-încet peste marsupiul care dădea semne de viață – nici vorbă de pericolul numit „Lord”, dar atât eu, cât și Tussy ne-am prefăcut că nu băgăm de seama.

-Ești o scumpă, Lenchen, a zis Tussy – începuse să plouă, acoperișul înregistra cadența stropilor și ea vorbea cu privirea ridicată-n tavan – nu era vorba de nicio măsuratoare atunci, ci de delicatețe. Fiindcă, tu știi bine, atât Mohr, cât și Momchen aveau educația care să le spună că prietenia se respectă mai presus de necazurile personale.

-Bine, bine!… a zis Lenchen. Mulțumesc, copii!…

Iar eu am observat, ca și cum aceea era concluzia pe care o așteptam amândoi:

-Mai putem vorbi încă, Mohr nu s-a trezit, altfel Momchen… Știu eu, poate ploaia…

Și o vedeam cum așteaptă să deșerte ceva ce tocmai răsărise în mintea ei: – Revolta aceea s-a stins, a zis, pentru mine s-a stins. A rămas întrebarea: dacă Mohr n-ar fi scris nimic din ce-a scris și nu era pe cale să termine lucrarea sa de căpetenie, „Capitalul”, Engels l-ar mai fi iertat?

Și tot mereu cu mâna pe geana care nu voia să descalece. Clipea des, doar-doar. I-am cotrapus întrebarea mea și am zis:

-Dacă Mohr n-ar fi scris tot ce-a scris și ce era pe cale să scrie, cu educația pe care o avea, s-ar mai fi comportat cum a făcut-o?…

-Așa… Mă rog, a zis. Și acum îmi spui, da?

Și-a trecut degetele de la mâna dreaptă pe obrazul meu și degetele i-au mai rămas acolo și după ce ele și-au terminat traseul început, preț de câteva secunde bune:

-Nu te las, a spus, te-am averizat!

Am acceptat cu o condiție: să nu insiste să-i spun cum și de unde știu și curiozități dintr-astea de fată. Femeia pe care o iubesc, am zis, e pe punctul de a se căsători cu un tip desfrânat; îl cunosc; mai mult nu pot spune – cunosc și firea ei, nu se va ierta pentru greșeala pe care o va face din mândrie, iar eu, ziceam, văd pe raftul spițerului otrava pe care o va cumpăra…

Și Tussy a zis:

-Ca-n romane. Iartă-mă, dar nu te cred. Mă duci cu vorba…

Va urma.

Părțile anterioare pot fi citite aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici și aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.