-Unde-am rămas? a reluat Marx discuția. Și-n calmul cu care o spunea se putea ghici ușor rutina unui antrenament nu de azi, de ieri. Cred, a zis, că vorbeam despre escroci. Știa că discutasem despre prevestiri, dar lui îi plăcea să fi vorbit despre escroci, inspirat de joaca animăluțelor. Apropo de escroci, a zis, clovneriile de la circ, sunt si ele tot o escrocherie, partea frumoasă a escrocheriei – lumea gustă grotescul -, pentru a ambala jucăuș intențiile negustorești. Și-acum, înapoi la esență: dumneata mă folosești pe mine pentru a te menține în atenția lumii în care te zbați să supraviețuiești, iar eu mă folosesc de dumneata pentru a-mi face cunoscute ideile – din nefericire pentru dumneata, puțin vandabile!
Îmi venea să zic: hodoronc-tronc!, dar m-am abținut și bine-am făcut fiindcă a adăugat: asta și nu altceva a vrut să facă Tussy strecurându-ți în traistă scrisorile acelea! Adică: dacă tot ai venit, fii-ne cu ceva de folos, cetățene!
-Sau fiindcă a început să aibă încredere în mine, am spus. Și vocea mea nu suna câtuși de puțin prietenos.
În mai multe feluri, subterfugiul la care Mohr apelase pentru a o îndepărta pe Tussy de mine era jignitor pentru Tussy.
Îmi venea să-l bat. Mă zăpăcise. Era și nu era cum spunea el. Cunoșteam numele suferinței lui Tussy: Lissagaray! Tussy era îndrăgostită de un fel de vagabond, un hoinar celest și revoluționar, de nedresat însă. Și își ținea dragostea în lanț, suferind ca-n dramele grecești, din devoțiune pentru Marx, tatăl-monstru. Idolul-monstru…
-Te-am supărat?
-Sunteți nedrept cu Tussy, i-am zis; eu nu contez!
Și-a zis:
-Aha, adică ai venit s-o eliberezi pe fiica-mea din ghearele monstrului care sunt. Asta era așa-zisa dumitale curiozitate care, chipurile, te-a mânat încoace! Crede-mă, ți-aș putea-o satisface. Contra cost, he, he!… Nu asta urmărești, o bombă publicistică?… Bine, hai să ne-mpăcăm. Ce vrei să știi despre Tussy?
Ranchiuna tatălui împotriva fiicei adorate îmi încurcase mințile, căci am zis: – Lăsați-o pe Tussy, vorbiți-mi despre dictatura proletariatului. Nu cumva fetișizați proletariatul, categoria asta socială? Pentru ca și proletariatul e alcătuit din oameni cu fierberi diferite de la individ la individ; la rându-i trăiește și-n cer și pe pământ…
Intervenția mea amețită venise când în casă se așezase pacea. Și Marx a zis în locul meu:
-Hodoronc-tronc! Iată, o chem pe Tussy să ne aducă niște bere. Fata mea e vaporoasă și răspândește-n jur miresme afrodisiace… N-o ierta. Glumesc!, a zis. Dumneata, când ai spus „dictatura proletariatului”, te-ai gândit, desigur, la „staulul” lui Ruge și la ce spunea Bruno, că libertatea de gândire, în statul proletar, va fi înlocuită cu un cod oficial de dogme. Și e normal să gândești așa, fiindcă nici Ruge, nici Bruno nu erau niște mediocri… Omul, Herr Redaktor, își îndestulează mintea cu de toate; și-n butoiul pentru bere pui ce trebuie, hamei, apă, dar una-i berea care dospește într-un butoi de fag, și alta iese dintr-un butoi de stejar. Scurt, a zis, un înțelept a țesut următoarea poveste: un copil, într-un sat, s-a legat cu iubire mare de un vițel și l-a crescut pe vițelul ăla cum ai crește un frățior mai mic. Și ce să vezi? Vițelul a crescut mai repede și a ajuns bou-bou, pe când băiatul rămăsese un biet puber. Dacă vițelul ar fi fost tăuraș, ar fi devenit taur și s-ar fi comportat ca un taur; dacă ar fi fost pui de leu, ar fi crescut leu și ar fi făcut ce face un leu-leu. Înțelegi?… Nu înțelegi, te-am întrebat retoric. Proprietatea privată, Herr Redaktor, nu e leu, nici vițel, ce-i drept, dar și cu ea se petrece același lucru: când crește, face ca unul să fie puternic, iar celălalt, neajutorat. Și tot așa la infinit. Puternicul face din capriciu lege și din lege puterea sa. Cam asta… Ce poate face neajutoratul în situația asta? Gândește-te, a continuat, că toate astea se întâmplă șmecherește într-o lume a circului cu miresme afrodisiace și câini cu covrigi în coadă, zvon de bordel și comici de meserie… Lui Socrate i s-a spus că un ins care le încercase pe toate nu se făcuse cu o fărâmă mai bun; te cred, a spus Socrate, se luase cu sine în toate. Demonstrase – sugestiv, ce-i drept – de ce era nevoie de dictatura proletariatului, dar nu și cum ar putea proletariatul să se ferească de el însuși, de ce-ar face oricare om când ajunge dictator; adică de ce proletariatul ar face altfel decât omul care are în fierberea guvernatoare instincte animalice?… Oprește-te, că devii patimaș!… Nu știu cum s-ar putea proletariatul feri de el însuși, a continuat. Eu am scris povestea, oamenii din poveste vor hotarî ce și cum.
Trecu la un alt exemplu și aminti evenimentele din 16 aprilie 1848. Când muncitorimea din Paris se adunase pe Câmpul lui Marte pentru a-și alege reprezentanții în Garda Națională și tăurașul, crescut de revoluție, dar ajuns taur în guvernul provizoriu, dacă nu chiar leu-leu, a dat sfoară-n țară că Louis Blanc, Blanqui, Cabet, Raspail și ceilalți comuniști s-au strâns și complotează cum să pună stăpânire pe Paris și cum, atunci, populația Franței s-a ridicat, cu vin gratis și cocote, împotriva complotiștilor. Jos Louis Blanc!, Jos Blanqui!, Jos Cabet! Jos Raspail!… Și cum, atunci când adunarea muncitorilor, care n-avea habar că uneltește împotriva guvernului provizoriu, a ajuns în centrul orașului, cărțile erau făcute; sigur, a zis, nu se va întâmpla așa de fiecare dată, ci în mii de alte feluri de acest gen. Lucrurile se rezolvă în funcție de tăria forțelor aflate în conflict… E complicat, a zis. Să vorbim mai bine dacă ai observații la ideea mea de confesiune; în ceea ce privește ce va fi când va fi, eu nu dau scheme sau norme.
Mă privea cu îngăduința încruntată a celui neînțeles. Am schimbat vorba și i-am cerut voie să mă aprovizionez din rezerva lui de insecte și, cu mâna plină de papa bun, m-am aplecat spre animăluțe cu mâna întinsă. „Deșteptuța” mă privea de parcă un prestidigitator o provoca la un experiment în care ea nu credea și pe care-l tratează cu dispreț suveran.
-Încearcă la „Țeposu” m-a sfatuit, malefic, Maurul.
Ariciul, un ghemotoc de ace, fricos și timid, m-a întâmpinat cu năsucul tremurând și ochi speriați. A privit mâna mea întinsă și s-a pus pe pufăit; sâsâia și scuipa cu atâta putere, încât nu peste multă vreme și-a făcut apariția Tussy.
-Ce-are, ce i-ați făcut?, se alarmase ea.
Și Mohr a zis, bine dispus:
-Lui Herr Redaktor nu-i place proletariatul.
-Așa, și?, a întrebat Tussy.
-Așa și nimic. „Țeposu” nu vrea să colaboreze cu el.
Ochii lui Tussy erau de o dată și jumătate mai cuprinzători decât ai Maurului. Și atât de limpezi încât soarele pătrundea adânc și-i lumina de acolo toată fața.
„Țeposu” nu și-a încheiat demonstrația de forță nici după ce Tussy l-a luat în brațe, cu ochii pe mine.
-Nu-l iartă, râdea Mohr.
Și râsul devenea tuse, iar tusea convulsii. S-a lăsat îngrijit de Tussy ca un copil alintat, care, după ce a scâncit și-a dat cu capul de toate alea, se abandonează în mângâierele mamei, dar mai face încă nazuri pentru a provoca alte mângâieri.
-Lasă-mă, a zis.
Și fiindcă Tussy, dimpotrivă, nu înceta să-și arate îngrijorarea, mi-am dat seama că el asta urmărea.
Și după ce fiică-sa a plecat cu „Țeposu” în brațe, Mohr m-a întrebat, verde la față, dar în continuarea alintului, de ce nu iubesc eu proletariatul. Și-am răspuns, cum mi-era obiceiul, tot cu o întrebare:
-Am spus eu că nu-l iubesc?
-Nu fi evreu, a zis. Nu-l iubești, nu te mai preface! De ce nu-l iubești? Sau nu iubești pe nimeni? Văd că după Tussy ești aprins bine, nu nega!
N-am negat și-am zis:
-Tussy nu e proletariatul!
-Vezi, fii atent, ce spui, a zis. Dacă te-aude, nu te văd bine. Ce-are Tussy și n-are proletariatul?…
Mă provoca. Chiar nu-i căzuse bine reticența mea vizavi de proletariat.
-Nici dumneavoastră nu-l iubiți, am ripostat eu. Doar dacă aceea ce simte ciobanul pentru oile sale și scriitorul pentru personajele lui se poate chema iubire.
Vorbeam, dar gândurile mele zburau hai-hui. Spatele lui Tussy pierduse din ostilitatea de la început, când îngrijea rădăcina iasomiei și-mi simțea privirea urmărind-o de la fereastra băii. Și la plecare, cu „Țeposu” în brațe, a-ntors capul spre mine; mi s-a părut caă vrea să se asigure că n-am luat în tragic întâmplarea. Da, Tussy! O iubeam în ceea ce mă iubeam și mă acceptam pe mine, felul meu dezastruos de a fi: când mă-mbătam, nu mai terminam; când iubeam, mi se punea pata și iubeam; când eram fericit, eram fericit; cânt uram, apoi chiar uram. Dintr-o mie, dacă mă potriveam cu unul era mult. Iar eu nu suportam singurătatea. Și eram singur. Și greu de tolerat. Sufeream, dar nu mă schimbam. Ma înduioșam de mine. N-aveam spiritul ei de sacrificiu, înnăscut, și asta fără doar și poate pentru că nu eram femeie și nu exista nici șansa de a deveni.
Tussy se dedase martiriului în felul primilor creștini pentru a se crucifica între iubirea pentru Lissagaray și devoțiunea pentru tatăl intolerant.
Și dacă l-am întrebat pe Mohr, așa, cu interesul cronicarului, de ce i-a fost indezirabil iubitul lui Tussy, mi-a zis franc:
-Din același motiv pentru care pictorul, marele pictor Werner, nu iubește
bețivii.
Și mi-a povestit cum odată, când Generalul (Engels) s-a-mbătat și a început sa tachineze o tânără fată, Werner care, deși bolnav și supus unui regim drastic de austeritate, asista la întâmplare, și-a luat paltonul, era iarnă, și-a zis că pleacă, nu suportă bețivii. Și că abia ulterior acestei întâmplari, a aflat cine era cu adevărat acest Werner: unul dintre bețivii notorii ai Londrei, client de nădejde al poliției, abonat la toate formele de amenzi în urma orgiilor pe care le provoca. Cei ce se-aseamănă, când nu se adună, se urăsc, Herr Redaktor.
Și că el nu-l urăște pe Lissagaray, asta trebuie să rețin eu. Urăște în schimb obstinația lui Tussy de a suferi mai degrabă decât de a-și vedea de viața de femeie.
Puteam să-i spun eu, un musafir, nici măcar musafir, că el, tatăl nu înțelege nimic din suferința unei femei care era și fiica lui favorită?
-Tussy, zicea, trebuie să-și privească suferința în față si s-o accepte. S-o accepte, nu s-o sufere.
Asta e povața lui.
-Dar asta și face, am spus și m-am bucurat că măcar atât am izbutit să-i spun.
-N-o acceptă, m-a contrazis Maurul. Tussy n-acceptă durerea. Ci o suferă. O suferă, nu o acceptă. La fel fac și popoarele, Herr Redaktor: suferă și se retrag în ele însele. Par doar că-și acceptă nenorocita viață, anesteziate, drogate. Suferă ca măgarul. Acceptă doar bătut. Nebunie, Herr Curiosu, e să te-ncrezi în tine, dacă nu știi a te cârmui! A accepta un lucru, Herr Redaktor, presupune a avea conștiința acelui lucru. Conștiința acelui lucru te ridică deasupra suferinței si te îndeamnă la luptă; te întărește, îngrozindu-te. Tussy, dacă era bărbat, scuze!, trebuia să-mi arunce în față oala de noapte a intoleranței de care mă acuzi dumneata, nu s-o sufere. Ca și popoarele, Tussy trebuia să se îngrozeasca de sine pentru a prinde curaj; popoarele nu trebuie lăsate nicio clipă să se autoiluzioneze, să-și motiveze resemnarea. Atunci, apăsarea reala devine mai apăsătoare, de nesuportat, fiindcă îi adaugă conștiința apăsării; mizeria e și mai mizerie, tristețea și mai tristețe, rușinea și mai rușinoasă… Un câmp lăsat la voia întâmplării, dă spor bălăriilor! A schimbat tonul și a încheiat: intoleranța să fie și mai intolerantă – ceea ce mă viza pe mine, desigur.
Se așteptase, pesemne, să-l contrazic atunci când a zis: trebuia să-mi arunce în față oala de noapte a intoleranței de care mă acuzi dumneata. Firește, el era orice, dar nu intolerant. Am zis:
-Entschuldigung! în puțina germană pe care o cunoșteam. În engleză ar fi sunat banal, dar tot nu l-am contrazis. Chiar îl acuzasem de intoleranță.
Și-a zis:
-Totuși nu te condamn. În timp ce dumneata vorbești cu închipuirea dumitale despre Marx, eu sunt chiar Marx; adică un om care trăiește în niște vremuri când speranța de viață în Marea Britanie este de 45 de ani și un copil din zece moare până la vârsta de un an.
S-a-ntors pe o rână, să poată privi pe masa unde aruncase copiile de pe scrisorile lui Jenny și-a spus: caută scrisoarea catre Weydemeyer și citește paragraful care începe cu „așa încât copilașul”…
Am căutat ce mi-a cerut și am citit:… „așa încât copilașul plutea mereu între viața asta nenorocită și moarte. Chinuit de dureri, sugea atât de tare încât mi-a rănit sânul; de multe ori sângele se prelingea în gurița sa tremurătoare. Și cum sta așa, într-o bună zi m-am pomenit cu gazda, căreia îi plătiserăm peste 250 de taleri în decursul iernii și cu care conveniserăm prin contract să plătim restul de bani nu ei, ci proprietarului ei, care, cu altă ocazie, îi pusese sechestru pe lucruri. Acum contesta contractul și cerea și cei cinci pfunzi pe care îi mai datoram; fiindcă momentan nu dispuneam de această sumă, a adus doi portărei care au sechestrat bruma de lucruri pe care le aveam: pături, rufe, haine, totul, chiar și leagănul bietului baiețaș și jucăriile mai bune ale fetițelor, care asistau la această scenă cu fețele scăldate în lacrimi. M-au amenințat că în două ore vor ridica totul – rămâneam pe dușumeaua goală, cu copiii tremurând de frig și cu pieptul bolnav. Schramm, prietenul nostru, a dat fuga în oraș să facă rost de bani. Dar caii de la cabrioleta pe care o luase au scăpat; el a sărit din trăsură și a fost adus plin de sânge înapoi acasă, unde mă văicăream cu copiii zgribuliți de frig.
A doua zi trebuia să părăsim casa. Era frig, o vreme ploioasă, posomorâtă; în fine, ne-a jutat un prieten să platim chiria, iar eu am vândut la repezeală paturile ca sa pot achita farmacistul, brutarul, măcelarul și lăptarul, care, alarmați de scandalul cu sechestrul, se năpustiseră asupra mea cu notele de plată. Paturile vândute sunt transportate în fața ușii și încărcate într-o căruță – când ce să vezi? Prin faptul că trecuse mult de apusul soarelui și în Anglia legea interzice așa ceva la această oră, gazda, învinuindu-ne că s-ar putea ca printre lucrurile noastre să se fi strecurat și lucruri de-ale ei și că am avea intenția să fugim în altă țară, a dat buzna la noi în cameră însoțită de sergenți. În mai puțin de cinci minute s-au adunat în fața casei noastre peste 200 – 300 de oameni, toata plebea din Chelsea. Paturile au fost aduse înapoi și abia a doua zi au putut fi predate cumpărătorului. După ce am reușit, prin vânzarea tuturor lucrurilor, să plătim și ultima lescaie, ne-am mutat cu scumpii micuți în două camere în care locuim și acum”…
-Ajunge! a zis Marx. Am sacrificat viața celei mai dragi ființe din viața mea; puteam s-o fac și-a doua oară cu fiica, ori cu…
L-am întrerupt și-am zis:
-Ați întrebat-o?…
Și-am adăugat imediat, ca să nu-l supăr și să orientez discuția într-o direcție greșită:
-Entschuldigung!
Dar era deja supărat, fiindcă a zis:
-„Entschuldigung” se spune în aglomerație, la piață, dacă vrei să știi. E a doua oară când faci aceeași greșeală. Corect este „entschuldigen, bitte!”
Și-am avut de ce mă mira când l-am auzit spunând:
-Chiar ți-e dragă fiica mea!… Fiindcă o zisese cu o căldură în glas pe care până atunci nu avusese prilejul s-o exerseze. Chiar ți-e dragă fiica mea!… Noi, Herr Redaktor, a continuat, cei din vremurile de azi, ne-am aflat într-o singură împrejurare în tovărășia libertății, și anume în ziua înmormântării ei. Teutonomanii prin sânge și spirite liberale prin reflexie caută istoria libertății în străvechile păduri teutone. Dar prin ce s-ar deosebi atunci istoria libertății omului de istoria libertății mistrețului? Omul este lumea omului, societatea! Libertatea pe care dumneata, ca un gentleman cu o gramatică aproximativă, dorești să i-o oferi fiicei mele, a fost cedată, după greci, lui Dumnezeu. Ea nu mai există decât în cer… Oricând slăbiciunea omului caută întărire, fără a socoti dacă pricina lui e dreaptă ori nedreaptă, cheamă în ajutor numele și puterea lui Dumnezeu, oricât i-ar fi de păcătoase nevoile. Nu suntem născuți pentru noi înșine, cum spune Lenchen.
-Și proprietatea privată, am zis, ar fi cuiul pe care, dacă-l scoți din mecanism, toate relele vor dispărea?…
Și Mohr a zis:
-Nu toate relele. Vor continua mișcarea de rotație a pamântului în jurul soarelui, care-mi e nesuferită, și toate consecințele ei, bla-bla-bla… Scurt: proprietatea privată, dispariția ei, nu va putea da omului ceea ce nu are: o altă conștiință. Eu vorbesc despre un proces, dumneata despre cuie…
Și-am zis:
-Asta voiam să-mi spuneți, că drumu-i lung.
Și i-am povestit ce mi se-ntâmplase la venire cu aglomerația de la cota anului 2000. Și-a spus că-mi făcuseră un bine, fiindcă am putut să constat singur cât de neîndreptățiți suntem atunci când ne grăbim să judecăm lumea ca și cum am fi la sfârșitul creației, pe când noi suntem abia în embrionul ei. Și m-a-ntrebat ce părere am eu despre știinta asta care ia amploare, embriologia? Convingerea lui era că embriologia poate fi prima literă a noului alfabet despre om. Căci omul este ființa supremă pentru om; și că, dacă am stabilit prima literă, a doua literă a alfabetului despre om ar trebui să fie lecția despre cum pot fi răsturnate toate relațiile în care omul este o ființă înjosită, înrobită, părăsită, relații care nu pot fi mai bine caracterizate decât prin exclamația unui francez cu ocazia unei propuneri de a se institui un impozit pe câini: „Biete animale! Vor să vă trateze ca pe niște oameni!” Diogene, întâlnindu-l pe filozoful Speusip, pătimit de boli și purtat pe targă, acesta îi striga lui Diogene „multă sănătate!” „Ție, i-a răspuns Diogene, nu-ți urez sănătate, când rabzi viața în starea în care ești”.
S-a uitat dupa „Țeposu” și i-am amintit că-l luase Tussy cu ea când avusese el ultima convulsie. I-am spus că „Țeposu” se înfuriase rău pe mine și că el, Maurul, aruncase vina supărării ariciului pe faptul că eu n-aș iubi proletariatul, dar să nu mă framânt…
-Nu te chinui cu răspunsurile, zicea, înainte de a fi pus toate întrebările, fiindcă toată știința despre om e bramburită.
Și c-or să mai fie multe descoperiri, n-are omul atâtea cifre în aritmetica sa câte descoperiri vor mai fi, da-n bine, a zis, și toți o să profităm. De ce Dumnezeu a apărut fără să existe?
-Nebun, Herr Redaktor, nu e acela care crede în Dumnezeu, ci insul care crede în ce zice mulțimea despre Dumnezeu! Așadar, Herr Curiosu, orice revoluție are nevoie de o motivație pe măsură ca să se producă; nu te-apuci să dobori pădurea dacă n-ai nevoie de lemnul ei. De ce mi-e foame dacă nu manânc? este o întrebare pe care o formulezi după ce ți-e foame, nu înainte. Nu-i așa?
-Niciun vânt nu-i potrivit pentru acela care nu a hotărât limpede portul în care vrea să ajungă!
-Iar portul ăsta, zicea, se va vedea de clasa care va putea să probeze că pretențiile și drepturile ei sunt cu adevărat drepturile și pretențiile societății însăși, opuse stăpânirii. O clasă care nu reclamă un drept anume, pentru că față de ea nu se comite o anumită nedreptate, ci nedreptatea însăși. Aceasta clasă, Herr Redaktor, își trasează contururile în ceea ce eu am numit generic proletariatul… Numește-o dumneata altfel!
I-am răspuns cu chiar spusele lui:
-Mădularele, organele noastre, pielea, inima, plămânii, se slujesc unele pe altele fără a avea nevoie de comanda noastră!
Eram ca luna în calea norilor: când mă luminam între vălătucii negri, când mă-ntunecam în spatele acestora. Dictatura proletariatului avea o pricină de a fi, avea și o cale de urmat. Ce va face însă când va fi ce va fi? Și intram în nori.
-Cum va funcționa lumea aceea, dragă vizitatorule, doar embriologia socială va da un răspuns.
Iar un copil, aflat întâmplător în cimitir, privindu-mi chipul în fotografia din chenarul crucii, va exclama: „Mamă, ce urât este!”
Va urma.
Restul cărții, începînd cu prima parte din capitolul I, îl găsiți aici, aici, aici, aici, aici și aici.
