M-a trezit Lenchen când a venit s-o ia pe „Deșteptuța”. Mi-a spus c-afară e frumos, nu mai plouă, că toate animăluțele sunt cu Tussy în curte și că Mohr a coborât și el, mănâncă în bucătărie, dacă a mânca se cheamă ceea ce morfolește el. Îmi încheiam șireturile; mă stângeau și, așa adormit cum eram, le eliberasem strânsura și tot adormit închisesem ușa pe care Mohr o lăsase întredeschisă ca să nu mă trezească. Am auzit un șuierat anemic – era partea șiretului care se rosese și își dădea obștescul sfârșit. Lenchen, dădea din cap în felul „astea-s șireturile din ziua de azi” – nu erau „șireturi din ziua de azi”, ci de-acum un secol și, aplecat încă, i-am admirat poalele șorțului alb care de atâta scrobit se-nfoiau ca la statuile în bonz, depărtate de corp, rigide.
M-am ridicat. Lenchen o luase pe scări cu „Deșteptuța” în brațe. Înainte de a adormi, îl rugasem pe Mohr să caute pentru mine numărul din „Le Temps”, un ziar moderat, care nu alerga „după senzațional”. A zis:
-Vei găsi în el dovezile de care ai nevoie. Ai acolo întâmplări cu oameni îngropați înainte de a-și fi dat sufletul – toți parizieni care luptaseră pe baricadele Comunei – nu sunt o născocire a noastră.
Și m-am oprit în dreptul ușii de la parloar, unde o cunoscusem pe Tussy: tăcerea dinăuntru anunța o tihnă niciodată dorită. Am deschis ușa cu teama cu care vizitezi un cavou. Tussy pregătise pentru mine paginile din „Le Temps” și le lăsase la vedere, pe marginea fotoliului de la intrare; paragrafele care ar fi putut să mă intereseze erau subliniate. Două farfurioare cu două lingurițe mânjite cu dulceață și două pahare de apă pe masuța de lângă fereastră arătau caracterul semioficial al musafirilor cărora le fuseseră servite – pesemne medicul și asistenta sa. După plecarea acestora, Tussy se abătuse în curtea cu animale și-acolo a rămas.
Mohr urca spre biroul său. Am luat ziarul și am pornit-o după el. În drum, am zăbovit s-apuc să citesc măcar câteva rânduri, înainte de a continua discuția. Primele cuvinte subliniate de Tussy erau … „cea mai mare parte dintre ei – dintre comunarzii arestați, înțelegeam – au fost îngropați în Piața St. Jaques-Boucherie, unii fiind acoperiți numai cu un strat subțire de pământ. În timpul zilei, din cauza zgomotului străzii, nu se auzea nimic, dar în liniștea nopții locuitorii din casele învecinate au fost treziți de gemete ce păreau că vin de departe, iar a doua zi dimineața a fost văzută o mână cu pumnul strâns ieșind din pamânt”.
Sinistru!
Și n-am mai ajuns la Marx; m-am întors la bucătărie. Fulgerător, mă pusesem în locul celui îngropat de viu – m-am sufocat.
Brrr!
Lenchen m-a luat de bolnav, m-a așezat pe scaun și m-a doftoricit cu mirosuri întremătoare; eu voiam bere, n-am mai îndrăznit. I-am povestit ce citisem și ea a zis că-i vede zilnic pe urmașii acelor păcătoși… Câtă suferință! Doamne, câtă suferință! Colonia cu refugiați francezi se aciuase nu departe de ei – niște ciumați, nu se apropie nimeni, vecinii ocolesc pe departe locul; cât privește traiul, cu ce s-or hrăni doar Dumnezeu știe: nu-i primește nimeni în slujbă.
Și-n fața ochilor, și-n urechi, cuvintele lui Engels despre cei care supraviețuiseră gemetelor ce păreau că vin de departe: „Toți acești oameni, zicea Engels, vor să trăiască fără să muncescă. Au capul plin de pretinse invenții care trebuie să aducă milioane dacă ar avea posibilitatea să le pună în aplicare, iar pentru asta le trebuie doar câteva lire sterline. Cel care e atât de naiv și îi ia în serios e tapat de bani, iar apoi e defăimat că e burghez”.
Citisem și recitisem fiecare frază, cuvânt cu cuvânt, convins, sperând, că engleza îmi joacă feste și undeva înțelegerea mea se poticnește, se întoarce împotrivă. Cărei dintre fierberile omului să-i pun în seamă intoleranța față de niște năpăstuiți ai sorții, venind chiar de la generosul Engels? Ce anume din firea omului guverna orbirea din mintea și sufletul răsculaților?
Lenchen a ieșit să le ducă apă animăluțelor. Nu urcați încă, m-a povățuit, nu e bine ca Mohr să vă vadă cu fața asta.
O urmăream pe fereastră. Îi ținea isonul lui Tussy; îl fugarea pe „Țopăilă”, împreună cu „Lord” și se prefăcea că nu-l poate prinde; la fel ca Tussy care îl certa fals pe „Lord”: „Lord”, lasă-l în pace, e mai mic decât tine! Și „Lord”, nimic; l-a apucat de ceafă pe urechilă și mătura cu el aerul din fața lui Tussy și Lenchen; „Țopăilă” urla, se zbătea, dar cu grijă. „Nelson” o ajuta pe „Trei lăbuțe” să se urce pe carcasa „Deșteptuței” și fiindcă reuși, „Țeposu” îi ieși înainte împiedicând-o să înainteze. Trebui să se lupte cu acesta pentru a-i îngădui defilarea țanțoșă.
Nu-mi puteam odihni privirea pe nimic… Engels tocmai fusese amendat de poliție cu o sumă considerabilă pentru că lovise peste față, cu umbrela de gentleman, un băștinaș britanic care-l jignise: îl apostrofase spunându-i „străin păcătos!” Și totuși putea vorbi în termenii aceia despre niște „străini păcătoși” ca și el. Tussy, care participase la o întrunire a supraviețuitorilor Comunei, descria reuniunea în alți termeni: „În ciuda ororilor din acel an îngrozitor, scria, în ciuda faptului că majoritatea acestor bărbați și femei trecuseră prin primejdii de moarte, că erau exilați și trăiau în mizerie, că mulți dintre ei sufereau de pe urma rănilor încă nevindecate, că aproape fiecare avea un prieten drag, un tată sau o mamă,o soră, un frate sau un copil care se chinuia în îngrozitoarele pontoane sau pe câmpia Satory – erau veseli. A lupta cu eroism înseamnă foarte mult… Dar oare câți oameni sunt în stare de eroism nu numai o zi, o oră, ci în fiecare oră, în fiecare zi, ani de-a rândul?”
-Știi ce mi-a recomandat medicul? m-a-ntrebat Mohr când am intrat.
Îl sfătuise să practice călăria, să participe la vânători, moderat însă, și-i prescrisese o marcă din cea mai tare bere, un litru și jumătate pe zi.
Și-am spus: eu, unul, aș respecta întocmai prescripția specialistului, iar el a zis că specialist adevărat el cunoaște unul singur, pe dentistul care fără să se afereze exagerat, cum fac începătorii, i-a extras lui Jenny a lui singurul dinte perfect sănătos pe care-l avea în gură.
Cunoșteam întâmplarea de la Tussy și Mohr a comentat: Așa, ați trecut la intimități de familie!? Altceva ce-ați mai vorbit? I-am spus despre părerea ei despre „exilații Comunei” care se bate cap în cap cu părerea Generalului și el a zis: Politica! Și că el, personal, a rupt relațiile cu oamenii aceștia; se istovesc în certuri sterile și devin toxici, în condițiile în care, zicea, Jules Favre, călăul Comunei din Paris, a adresat o circulară tuturor puterilor europene să dea bice comunarzilor oriunde s-ar afla, să le șfichiuiască pielea până la carne și ăstora, zicea, le ardea să se dea-n stambă. „Stârpiți-i!” Așa suna, pe scurt, apelul civilizator. Dar că el l-ar decora pe Favre. Caraghiosul ăsta, zicea, într-un proces de calomnie împotriva lui Cabet, știi cine e Cabet? m-a-ntrebat – autorul scrierii utopice „Voyage en Icarie -, în procesul de calomnie intentat de ziarul „Nation” lui Cabet, avocatul, pe-atunci, Jules Favre, a adus în instanță, ca probe, vorbe pe care Cabet nu le-a scris niciodată și nici nu le putea spune vreodată, pentru cine-l cunoaște pe Cabet; dar că, iată felul în care lucreaza viața: oameni ca mârșavul Favre pot schimba istoria, fiindcă, zicea, încă zece ca Jules Favre și nici nu va mai fi nevoie de o revoluție pentru a schimba drumul omenirii în direcția originară, atâta ură va stârni în partea cealaltă.
-De la Plutarh citire, dacă-mi amintesc bine, îți aduc proba străveche despre cum animalele sunt mai umane decât nobilii de la Versailles.
Și istorisi o pildă întărită doar de Plutarh, cum că-ntr-o zi, la Roma, se arăta așa, pentru veselirea poporului, desfășurarea unei lupte între mai multe fiare și lei neobișnuit de mari; și cum unul dintre ei avea labe atât de mari și puternice, răcnea atât de fioros și îngrozitor, încât ațintea privirile tuturor celor de față…
-Unde te uiți? se întrerupse, văzând cătarea mea spre fereastră.
Și continuă: printre sclavii aduși în fața poporului dornic de-a se pleziri se găsea unul Androdus, din Dacia, care era în stăpânirea unui mahăr de rang consular. Leul cu labele alea mari, zărindu-l de departe, mai întâi se opri în loc înmărmurit, apoi se apropie încet, blând și pașnic. La urmă, încredințat de ceea ce căuta, începu să dea din coadă, cum face „Lord” când se gudură; nenorocitul condamnat să fie sfâșiat de fiară, văzând blândețea leului, își adună mințile, îl privi, ca bine să-și dea seama, și era o plăcere, scrie povestitorul, să vezi întâmpinarea și mângâierile ce-și făceau unul altuia. Poporul, văzând aceasta, striga de plăcere, iar împăratul puse să-l cheme pe sclav, ca să audă pricina unei întâmplări atât de ciudate. Acesta scorni o întâmplare, greu de a-i da crezare dacă n-ar fi la mijloc și Plutarh: „Am fost nevoit să fug, a zis, de asprimea și cruzimea stăpânului meu, proconsul în Africa…” A luat drumul pustietăților, în ținuturile nisipoase, nelocuite, ale acelei țări, hotărât, dacă-i va lipsi hrana, să-și facă singur seama; și că soarele și căldurile nesuferite l-au aruncat într-o peșteră unde, după el, veni amețit și clătinându-se de durere acest leu, care avea o labă sângerândă; că la sosirea leului a tras o mare spaimă, dar că după o vreme s-a obișnuit cu prezența lui și chiar s-a apropiat de acesta; din laba animalului semiconștient ieșea o așchie mare care i se împlântase acolo; și reușind să i-o smulgă, leul se șimti ușurat; scăpat de rău și de durere, apucă să se odihnească și să adoarmă cu laba în mâinile lui; a dus-o așa ani buni, cu vremea însă i s-a urât de această viață de dobitoc și sălbăticie și a plecat de-acolo pe când leul era dus în căutarea lui obișnuită; a treia zi a fost găsit de ostași și adus la Roma; stăpânul l-a osândit numaidecât la moarte și a fost aruncat la fiare; împăratul, Mohr nu mai ținea minte ce împărat era pe timpul ăla, porunci să fie spus poporului ce și cum din om în om; la cererea tuturor, sclavul a fost liberat și iertat de osândă și, din vrerea poporului, i se dărui leul.
-Și nu știi ce-ți vine întâi, a zis Mohr, să lingi rana leului, să strângi mâna omului? Cum se poate lesne observa, Herr Redaktor, fiarele au un prinos de omenie, care lipsește elitei celui mai cultivat popor din lume, cum se proclamă el însuși.
Și-am zis:
-Nu numai elitei franceze, Herr Mohr, ci chiar într-o mai mare măsură poporului britanic, apropo de cele spuse de Lenchen cu privire la tratamentul pe care vecinii îl aplică sărmanilor Franței.
Dar că asta demonstrează altceva. Demonstrează că renașterea poate avea loc mai degrabă în țările suferinde decât la popoarele ferecate în egoismul lor trufaș – băteam șaua să priceapă bidiviul englez -, francezii făcuseră totuși marea revoluție.
Gălăgia din curte se potolise brusc; se mai auzea vocea lui Tussy, care zicea:
-Lenchen, dumneata n-ai dormit deloc, odihnește-te măcar o oră!
Priveam gheata mea cu urechile blegi, desfăcute în părți, și-n depărtare auzeam vocea zarzavagiului care anunța napi proaspeți din sud; sora mai mare, Jenny, îi scria tatălui la Manchester, pe când Tussy avea doar câteva luni, că „Tuschen e foarte vioaie, țopăie și merge de-a bușilea și nu mai poate de bucurie când îl aude strigând pe micul vânzător de zarzavaturi; și că, în mod sigur, omulețul ăsta este prima ei dragoste.”
Mi s-a părut c-aud scrâșnetul roților de la căruțul împins de vânzătorul de napi, dar mă-nșelam; cineva repara tabla de pe magazioara din curte și Marx a zis:
-Ești mai aproape, vrei să te uiți și să-mi spui ce se-aude?
Și-am zis:
-Cineva repară tabla de pe magazie.
Iar el:
-Ai nimerit-o cu magazia! Ce magazie? E un fost coteț și nu e vorba că meșterul repară tabla, ci că o scoate, fiindcă-i a proprietarului.
Nu era glasul lui, ceva se diluase în el și nu era de vină tusea care-i ardea pieptul. Zicea, revenind la Engels:
-Dumneata vrei să spui că Generalul, cu vorbele acelea veninoase ale lui, aprobă, în subtext, crimele din Piața St. Jaques Boucherie, că, tot în subtext, spune că tragedia aceea era o monstruozitate, dar că ea, tragedia aceea, era preferabilă promiscuității în care trăiesc supraviețuitorii acelor martiri?…
-Nici gând, am mințit, și-am tăcut.
-Nici n-ai gândit, zici, a continuat el, dar dacă ai fi gândit, aveai dreptate să gândești, iar dacă dumneata n-ai gândit au gândit alții și aceștia horesc pe umerii exilaților, altminteri veseli la rândul lor, nu așa spune Tussy? Și eu spun, a zis, ca și Generalul, că martiri sunt doar cei ce și-au dat viața, nu și cei care și-au salvat-o, fiindcă aceștia se salvaseră înainte de a începe să lupte. Și asta o spun eu care am ales exilul și-o spune și Generalul pentru care viața e ca un joc de șah, în care ești fie jucător, fie piesă. Când nu creăm, Herr Redaktor, când nu cercetăm, când nu suntem liberi, când nu suntem ce-i al omului, suntem niște mecanisme de ceasornic care functionează orbește după legile cosmice.
Citase din poemul „Ulanem”, scris în adolescența sa, și nu-l amintise deoarece de-a lungul timpului se dezisese de el. Generalul, zicea, a văzut cu ochii din vârful condeiului său aprig, Tussy – din adâncul unde se nasc emoțiile.
Atunci am auzit chemarea muncitorului de pe magazie, eu continuam s-o numesc așa, domnule Marx… Hei, coane!… Am ieșit la fereastră. Omul făcea pe trubadurul fără chitară: Conu’ Marx e-acasă? Și conu’ Marx a zis: cheamă-l în casă. Și l-am chemat: un om mărunțel, care în mod cert trăise și vremuri mai bune; chelie de membru al Academiei, cu zulufi pe tâmple; botine fine și veston ponosit, de militar.
-Am terminat, a zis. Am făcut treabă bună, veniți să vedeți!…
Mohr nu l-a lăsat să bată câmpii:
-Așa, deci, a zis, ai terminat! Și ce dacă ai terminat? Nu te-am angajat eu. Nu te-am angajat eu… dar vrei și de la mine, recunoaște!
-Recunosc, cum să nu recunosc, a răspuns omul, sunt om cu frica lui Dumnezeu. E-adevărat, nu m-ați angajat domnia voastră, da’ am făcut treabă bună; maghernița mai poate fi folosită, n-am lucrat de mântuială.
-Bine, a zis Mohr, o să-ți dau ceva, dacă-mi răspunzi la niște întrebări.
Omulețul a fost de acord și-a spus sigur pe el și mândru de siguranța sa:
-Nu sunt în lume întrebări la care eu să nu pot răspunde. Mă prind.
-Dacă ai fi jucător de șah, a zis Mohr, și piesele s-ar opune, brusc n-ar mai respecta mutările dumitale, cum ai proceda?
Omul a răspuns dintr-o răsuflare:
-La topor!
-Și dacă piesele acelea ar fi vii, oameni, mai vru să știe Mohr, cum ai proceda?
-La bici!…
Un răspuns împușcat, care i-a placut lui Mohr. A zis:
-Mulțumesc! Acum mergi la Lenchen, spune-i să scormonească unde știe ea și să te recompenseze ca pentru două fapte bune.
Și-am auzit, un pic mai târziu, vocea lui Lenchen de jos: adică oare ce fapte bune ai făcut? Hai, zi repede!… Ușa s-a închis și n-am auzit și restul.
-Ecce homo!, am exclamat.
Și Mohr, după mine:
-Tot un om! Interesul de-atunci al elitei franceze l-a transformat în fiară. Impulsul recunoștinței a făcut leul om. În fața frumosului omenesc, mulțimea salbatică adunată la spectacolul sfâșierii unui sclav devine generoasă. Să revenim la oile noastre, a propus: că nu se știe ce va păstra memoria socială – iată, atât de capricioasă -, din momentul Comuna din Paris, dar că un lucru e sigur: până la Comună, cel mai înalt avânt eroic al popoarelor mari, ca și-al popoarelor mici, era războiul național, războiul patriotic, războiul vitejesc. Cu imnuri, fanfare, cimilituri și imbolduri razboinice, și povești despre eroi-martiri, și despre strategi de geniu, și Penelope, și mame-patriot.
S-a ridicat în capul oaselor, ca să poată respira, m-a privit fățiș și a continuat:
-Terminarea celui mai îngrozitor război din epoca mea, războiul patriotic, acela cu eroi și strategi de geniu, războiul național a rămas în fundul gol. Armata germană a lui Bismark, armata învingătoare, a dat mâna cu armata franceză, învinsă rușinos, pentru a învinge împreună francezul răsculat.
S-a așezat iar în poziția care-l liniștea și-a spus că nu pot să-mi închipui eu cât de important pentru istorie este ce s-a petrecut în fața Parisului:
-Războiul național, războiul patriotic s-a vădit a fi o înșelăciune a guvernelor. Guvernele, indiferent de numele celor care le conduc, germani, slavi, latini sau anglo-saxoni, se învrăjbesc între ele pentru supremație și se coalizeaza împotriva propriilor popoare ori de câte ori acestea, cu cuțitul la os sau conștiente de ele însele, vor să schimbe regula nedreaptă a jocului. Și așa va fi mereu, în maniera Jules Favre, manipulatorie, câtă vreme va dăinui sistemul proprietății private.
Și că niciodată până acum n-a ieșit mai clar în evidență că filistinul burghez, ca și seniorul feudal de odinioară, se consideră în drept – în dreptul legii pe care el a ticluit-o – să folosească orice armă împotriva plebeului, în timp ce faptul că plebeul are în mână o armă constituie o crimă…
Și s-a oprit ca să zică:
-Mi s-a uscat gâtlejul.
Și-am coborât. Lenchen tocmai îl jumulea de penele rămase, puține la număr, pe omulețul pregătit să răspundă la orice întrebare din lume, adică nu există în lume atâtea întrebări câte răspunsuri avea el, și spunea:
-Adică tu, Laryosule, ai pune biciul pe om și eu să te plătesc pentru asta? Ți-am dat o bere că sunt eu bună, nu fiindcă o meriți.
Și-a șters mâinile de șervetul prins în brâu, a dat drumul la țâșnitoare în două halbe și mi-a deschis ușa continuând să-l înfrunte pe Lary. Lui Mohr nu-i venea să creadă:
-Cum adică, s-a mirat, Lenchen n-a protestat? Vezi, Herr Redaktor, monstrul ăla de medic a făcut totuși o faptă bună; știi cum se zice: ferește-te de greci chiar dacă-ți fac daruri; ăsta e mai mult decât grec, e turc; îl cheama Stieber, din mamă armeancă și nu-mi dă mai mult de-o lună de viață. Adică pe-aproape. Prosit!
Și-a sters spuma de pe buze cu limba și-a spus:
-Probabil că lumea se întreabă ce urmează; iată, citez din memorie un pasaj din Tacitus – citez din memorie nu fiindcă aș avea o memorie prodigioasă, chiar o am, ci pentru că numai ce-am amintit pasajul în lucrarea mea „Războiul civil din Franța” și-l tot amintesc de atunci. Tacitus zice: Și, a doua zi după acea luptă îngrozitoare și chiar înainte ca ea să fi fost pe deplin terminată, Roma, ticăloșită și depravată, a început să se tăvălească din nou în mocirla desfrâului care îi distrugea trupul și îi pângărea sufletul – alibi proelia et vulnera, alibi balnear popina que (aici încăierări și vărsare de sânge, dincolo oameni în băi și în cârciumi). „Au dat foc”, striga nobilimea din saloane, comunarzii sunt niște incendiatori! Iar guvernul de la Versailles, ce striga la rândul său „au dat foc”! – șoptea slugilor din presă, să se văicărească și să-i incrimineze pe acești „incendiatori de profesie” să se știe până în satele cele mai îndepărtate. Și filistinii cu zorzoane în titluri și conturi obeze în bănci priveau cu satisfacție, la adăpostul cuvântului de ordine plecat de la Versailles, summum-ul civilizației mondiale, procesiunile în care martirii revoluției erau îngropați de vii; și se revoltaseră altădată când, așa cum, de veacuri, și ei otrăveau fântânile în calea dușmanului, comunarzii dădeau foc averilor celor care-i împroșcau cu obuze…
Tussy deschise ușa doar pe jumătate; se îmbrăcase fistichiu, dar elegant, c-un chimono din cașmir și pantofi la modă, își pusese beretă, și a spus:
-Mohr, plec să depun niște scrisori. Mai am câteva treburi și revin. Ai nevoie de ceva?
Și Mohr a zis:
-Te duci să anunți iminentul meu deces?
Ultimul cuvânt a lovit în ușa închisă.
-Plânge, am spus.
Și Mohr a zis:
-Asta am vrut.
Într-una din scrisorile ei, Tussy îi transmitea o rugă fierbinte: „Iubitul meu Mohr, scria ea, vreau să te rog ceva, dar mai întâi să-mi promiți că nu te vei mânia. Vreau să știu, dragă Mohr, când îl voi putea vedea din nou pe Lissagaray. Mi-e atât de greu că nu-l pot vedea deloc. Am făcut tot ce-am putut ca să am răbdare, dar e atât de greu și nu cred că voi putea răbda multă vreme. Nu-ți cer să spui că poate veni aici. Nici n-aș dori-o. Dar n-aș putea oare, din când în când, să fac o mică plimbare cu el? Îmi dai voie să ies cu Utin, cu Frankel, de ce nu și cu el? De altfel, nimeni nu se va mira să ne vadă împreună, întrucât toti știu că suntem logodiți… Când eram atât de bolnavă la Brighton (într-o săptămână mi s-a întâmplat să leșin de două-trei ori pe zi), Lissagaray a venit să mă vadă și de fiecare dată m-am simțit mai puternică și mai fericită, mai în stare să duc povara destul de grea care apasă pe umerii mei. E atât de multă vreme de când nu l-am vazut și încep să mă simt nenorocită, deși fac tot ce-mi stă în putință să mă țin tare, să fiu binedispusă și veselă. Dar nu mai pot. Crede-mă, dragă Mohr, dacă aș putea să-l văd din când în când, ar fi mai mult decât prescripțiile doamnei Anderson la un loc – știu asta din experiență. În orice caz, iubite Mohr, dacă nu-mi este îngăduit să-l văd acum, n-ai putea să-mi spui când când voi putea? Ar fi ceva la care să mă gândesc și dacă data n-ar fi atât de incertă, așteptarea ar fi mai ușor de suportat. Iubitul meu Mohr, te rog să nu fii supărat pe mine pentru că ți-am scris, și iartă-mă c-am fost atât de egoistă și te-am necăjit din nou! A ta, Tussy… Aceasta e numai entre nous”.
Va urma
Părțile anterioare pot fi citite aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici și aici.
