Pe 5 noiembrie 1939, la Brăila, venea pe lume Nicolae Cristache. Chiar dacă pare de prisos, am să reamintesc: unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști și scriitori, atît înainte cît și după 1990. Cu ajutorul „condeiului” a scos oameni nevinovați din închisoare în anii comunismului, cu ajutorul „condeiului” a înființat o nouă generație de ziariști (printre care am avut onoarea să mă număr), după 1990, dar, mai ales, cu ajutorul „condeiului” a scris zeci de cărți care au văzut lumina tiparului datorită valorii lor inegalabile.
Astăzi, la aniversarea a 85 de ani de viață, tot el, Nicolae Cristache, vă dăruiește două dintre cele mai importante momente din viața sa.
La mulți ani, Uriașule drag!
Talida Covaci
Fiu și tată, după 45 de ani
– Tati, îți mulțumesc pentru că mi-ai acceptat provocarea. Știu că nu e ușor să te așezi față în față cu tine însuți. Căci acesta este scopul provocării mele. Aveam 11 ani. Ne refugiasem în Canada. Era la începutul anului 1990, imediat după așa-zisa revoluție. În țară, erai căutat de mineri, ca redactor-șef al publicației „Expres”. Erai vânat de aceia pe care, în reportajele tale, îi îndrăgiseși și te iubiseră la rândul lor. În locul ochilor îndrăgostiți de scrierile tale, de data aceea, chipul lor înfățișa opusul. Apoi, după șase luni de ședere în Canada, ne-ai părăsit. Pe mama și copiii tăi. Repet, eu aveam 11 ani. Te-ai gândit, măcar o clipă, la ce lași în sufletul meu?
– Nu!
– Deloc?
– Erai într-un loc râvnit de mulți, foarte mulți adolescenți din vremea aceea: Canada. Erai ocrotit de guvernul și legile canadiene…
– Tati, mă părăseai…
– Răspunsul este același. Pentru tine era mai bine acolo; mă refer la viitorul tău. Școlile din România nu mai erau școli, adevărate școli, pentru multă vreme…
– Eram fiul tău… Locul meu era lângă tine…
– Îmi pare rău… Vorbe!… 99 la sută dintre copiii din România ar fi dorit să fie în locul tău.
– Părăsiți?… Te ascunzi în spatele vulgului, al mahalalelor… Ce viitor?… De fapt, carieră, bani, putere… Nici tu, nici eu nu gândim astfel… Ce ascunzi?
– Lașitate? Asta insinuezi?
– Nu insinuez.
– Ion, e rândul meu să te întreb. Te-ai gândit o clipă la ce a însemnat pentru mine vocea mamei tale, a soției mele, spunându-i unei nepoate, în bucătăria din Montreal: „Cristache are dreptul să vorbească atunci când va aduce bani în casă?!”
– Da. M-am gândit… Întrebarea mea era dacă tu te-ai gândit la ce lași în sufletul meu, nu la ce-mi este mie bine… Îți mai aduci aminte, când tu aveai 11 ani, ce-ți era ție bine? Voiai școli, avere, bani, putere?
– Mă vedeam Pavel Korceaghin, eroul din „Așa s-a călit oțelul”, carte recomandată de bibliotecarul școlii, sub jurământ și asigurarea că pot scrie rezumatul romanului…
– Da, tati. Lui Pavel Korceaghin, aceluia îi strigam plângând: „Ia-mă cu tine! Ia-mă cu tine!”…
– Nu mai țin minte dacă așa a fost… Acolo nu puteam rămâne… Nu puteam nici pleca, ce-i dept… În țară nu mai aveam nimic… Plecam gol-goluț. Cu o servietă și atât… Să trecem… Spune-mi, acum ți-e bine? Am greșit că nu te-am luat cu mine?… În carul cu anii mei pe terminate, cu noianul de neghiobii și gânduri frumoase, am păstrat și o învățătură: să pornesc mereu de la certitudini, să las în plata Domnului presupunerile, judecățile de valoare… Dacă… Parcă… Certitudine, de pildă, este convingerea că încep să mă cunosc bine… Sunt despuiat de tot ce-am căpătat fără să cer. Rămân, totuși, nelămurit în legătură cu lașitatea. Uneori… În sfârșit… Să nu cădem în amănunte banale…
– Tati, nu stai confortabil…Te foiești… Vrei să-ți aduc ceva de băut?
– Ce?… Nu… Nu încă…
– Apă.
– Nici apă. Am un regim al meu pentru apă… Mă foiesc?… Lașitatea! Iată, apare din nou chinul…
– Tati, nu ești laș. Nu uita: te-ai însurat fiindcă ai dezvirginat o fată și ai vrut să plătești… Nu ești laș, ești poet… Ți-ai spus că așa ar fi făcut eroul tău, n-am reținut cum îl cheamă, și ai procedat la fel.
– Nu mă gândeam la lașitatea mea, ci la a ta…
– La a mea? Tati ce vrei să spui?… Vrei să facem o pauză?
– Nu. Mă bucur că pot vorbi… N-am mai vorbit cu un om de… Iată, sunt luni de zile…
– Eu, laș?
– Fiule, nu de puține ori, lașitatea îmbracă straie de viteaz. De ce, după „fuga” mea, ai trăit ca un golan? Luni, poate ani, ai hoinărit pe plajele din Miami. Vindeai tricouri ca să ai din ce trăi. Eu îți scriam săptămânal. N-ai cunoscut ce înseamnă așteptarea de tată, așteptarea unui semn de la fiul care nu vrea să mai știe de el. Ai vrut să mă pedepsești. Să trăiești altfel decât eroul meu din „Așa s-a călit oțelul”… Ți-au dat lacrimile… Hai, pauză!…
Afară, în grădina înverzită, cu pomi care înconjoară casa de jur-împrejur. O oază în pustiul unei vieți. Pustiu?… Vorbe… A tot supt din acel pustiu, până când n-a mai rămas porție de om în care să se vadă pe sine.
– Tati, ești singur fiindcă ești singur, nu din alte motive. Toți suntem singuri. Trăim în petreceri, false bucurii, false nostalgii… Nu ești mai singur ca mine. Deosebirea între noi stă în aceea că tu nu te mai poți minți. Privește în jur… Lasă, nu te obosi! Privesc eu în locul tău. Ce văd? Văd o copertină grea peste lume, sub care ne adăpostim care cum putem. Vedem totul. Cu o condiție: să nu se crape copertina și să privim mai departe, mai sus. Să nu existe gaură în ea… Iată, tati, ești și mai singur. Eu n-am făcut altceva decât să citez din tine…
– De ce zâmbești? Ești vesel?…
– Da.
– Știi de când nu te-am văzut vesel? Cel puțin eu nu te-am văzut așa…
– Știu, tati… Și nu fac pe nebunul… Eram celebru în cartier: „Pe mine tata m-a făcut”, ții minte? Și lumea se distra; cum mă vedea unul pus pe haz, mă întreba: „Mă, tu al cui ești?” Și răspunsul meu grav: „Pe mine tata m-a făcut…” „Nu zău, cum să te facă tata, mă!? Copiii sunt făcuți de mama…” Și eu, încă și mai încăpățânat: „Pe mine tata m-a făcut…” Ai dreptate, tati, n-am mai zâmbit din clipa în care n-am mai fost copilul tău…
– Dacă nu te-aș cunoaște, aș zice că ești cabotin…
– Și eu aș zice tot așa, dacă ar fi altcineva în locul tău… Să-i zicem„copilărie” și să nu mai vorbim niciodată despre asta.
– Nu-ți trece…
– Las-o așa, tati! Oricum, tu ești de pe partea cealaltă a vieții. Mereu ai judecat lumea de pe partea cealaltă. Vrei să-ți aduc aminte de Stalingrad?
– Ce-i cu Stalingrad?
– Lume… puhoaie. Zeci de mii de invitați… Stadion neîncăpător. Mircea Druc, viitorul prim-ministru al Moldovei, după ’89, îți era interpret. A refuzat să traducă spusele tale. Se comemora jubiliar eroismul ostașilor ruși morți glorios în timp ce apărau orașul. Și nu doar orașul, ci toată Rusia…
– De unde știi tu astea?
– De la Alin, prietenul tău și al lui Mircea Druc. Ai vorbit fără interpret. Ai amintit că acolo au fost uciși de ruși sute de mii de români… Ai propus să fie și aceștia comemorați, n-aveau nicio vină că se aflau acolo… Și când ai spus asta, s-a făcut liniște, tati. Liniște absolută. Nu tu o singură bătaie de palme. După discursul tău, pe stadion se auzea musca. O fătucă, de pe partea cealaltă a stadionului, a traversat gazonul ca o nălucă. A îngenuncheat și ți-a sărutat mâna, piciorul, ceva… Și din nou tăcere. Și tu, convins – altfel n-ai fi luat cuvântul -, că stadionul va izbucni în urale. Aduceai pacea în suflete, proclamai pacea în lume și nimeni nu te aplauda. Nimeni, tati! Și nu era întâia oară când vorbeai de pe cealaltă parte a lumii. N-ai plecat niciodată de-acolo. Alin mi-a povestit că în noaptea aia ai agățat o rusoaică și ai dormit cu ea pe un vaporaș de pe Volga. Și, la sfârșit… la sfârșit… povestește… După o discuție politică, erai dat afară pe ușa unui stadion care tăcea. Tăcea, tati, și tu continuai să vorbești despre politică, în pat, cu o curvă…
– Nu era curvă. Nu ea m-a „agățat” pe mine, ci eu pe ea, fără a-i spune ce neam eram…
– Și ea ce-a zis după discuția voastră politică?
– A zis: „te urăsc, chinezule! ”Era îndoctrinată. Cel mai mare dușman al ei era China… Nici ei nu-i plăcuse cum gândeam…
– Așa, și?
– Și ce?
– Vorbeam despre convingerile tale de pe partea cealaltă a lumii. Părsindu-mă, erai convins că… Am uitat cum îl chema pe eroul tău din cartea…
– Pavel Korceaghin…
– Așa, erai convins că, la fel ca Pavel Korceaghin, eu, ca fiu al tău, voi înțelege menirea ta în lume și-ți voi fi alături… Nu te vindeci, tati. Și mai e ceva ce nu știi, tot de la Alin citire. La rândul lui a crezut că va rupe gura târgului. S-a dus în Moldova, de unde era fata cu sărutatul mâinii. Acolo a aflat exact ce-și dorea el pentru a rupe gura lumii. Fata era verișoară cu doi frați morți la Stalingrad. Dar, stupoare: un român se ridicase la Stalingrad și vorbise despre verii ei uciși de ruși… Și ea a scris… Ei, bine, absolut nimeni n-a catadicsit să-i publice reportajul… Pe vremea aceea, Rusia era legendă. Astăzi este invers: să moară Rusia…
– Alin și mai cum îl cheamă pe acest prieten al tău?
– Alin și atât. M-am trezit cu el pe Facebook, luându-mi, chipurile, partea. Eu n-am folosit tonul lui pentru a te trezi pe tine la realitate. Tonul îmi aparține. Eu te iubesc. El, dimpotrivă. Tonul lui era al unui subaltern pe care l-ai dat afară, în timp ce, de fapt era tonul cuiva care vrea să spună că ești un om de nimic. În schimb, de fapt eu te laud. Te admir și pun în gura lui Alin un miez pe care doar eu îl gust. Alin te descrie ca pe un retardat. Ca pe unul care se dă mare pentru că atât îl duce mintea. Dovadă că nu te aplaudă nimeni. Mi-a vorbit de o întâmplare pe care a auzit-o povestită de patronul tău, Mihai Cârciog. Atunci când el te-a făcut director de ziar, tu i-ai propus ca pe frontispiciul publicației să fie trecută suma investită și, periodic, să fie menționat profitul. Povestea asta o spunea unor prieteni intimi, ca să-i facă pe aceștia să râdă. Și aceștia chiar râdeau. Ca la o glumă despre Bulă. Așa ceva nu se mai auzise vreodată. Presa tocmai dovedea că prind la lume găinile care fată pui vii și jumătățile de adevăr. Pentru că nu ți-am spus, tati, o altă găselniță a ta era ca nicio știre să nu fie publicată, dacă nu e confirmată de trei surse; ceea ce ar fi fost un dezastru. Și dezastru ar fi fost pentru o lume în care s-au ridicat palate și averi nemaiîntâlnite tocmai pe înlesnirea de a înjura pe oricine și oricum. Alin te disprețuia din adâncul convingerilor sale liberale. În realitate, pentru el, erai un nimeni cu idei de Bulă… Se dădea exemplu pe el, atunci când, la rândul său, voise, ca și tine, să rupă gura lumii și a fost singurul în stare să găsească povestea celor doi frați uciși la Stalingrad. Pentru el era o dovadă de netăgăduit că ești nătâng faptul că Mircea Druc – celebrul Mircea Druc, care-ți cunoștea condiția de bufon -, a refuzat să traducă spusele tale…
– Nu mi se pare nici acum că este greșită o presă care impune ca știrile incriminatoare să fie susținute de cel puțin trei surse…
– Vorbești serios?
– Cât se poate de serios.
– Atunci de ce ar cheltui cineva bani pe un ziar care mai mult te strâmtorează decât te sprijină în elanul tău revoluționar?
– E rândul meu să te întreb dacă vorbești serios.
– Cât se poate de serios. Eu n-aș arunca bani pe ceva care te leagă de mâini și de picioare…
– Legatul ăsta de mâini și de picioare, fiule, a creat un Prometeu… Chiar m-ar interesa să știu felul în care ai făcut tu laboratoarele tale. Tu, un vagabond răzbunător pe un tată care desenează cai verzi pe pereți…
– În niciun caz lansând cu emoție în glas vorbe goale și culcându-mă apoi cu o târfă.
– Cu o rusoaică…
– Tot aia!… Aș bea o pălincă, dar știu că ți-aș face rău…
– … Noaptea, în liniștea lăsată după forfota zilei, aud trenurile din vale, departe. Uneori am impresia că aud și apa râului zbătându-se printre pietre; este doar o impresie. Prahova își urmează calea de râu. Malurile sunt cele care îi dau siguranță, senzația veșniciei. Tot la fel se întâmplă cu trenurile. Șinele le păzesc rostul. Doar oamenii nu știu care le este rostul. Alin, prietenul tău, fără maluri și fără șine, crede că stăpânește binele și răul.
– Nu e prietenul meu… Sunt victima lui. Se răzbună pe mine, încercând să mă convingă că tu nu ești ce crezi că ești. Că ești un închipuit. L-ai dat afară fiindcă îți este superior… Dar ce văd? Iată și malul și sigurele șine: Talida aduce pălinca fără să o cer… Sărut-mâna, Talida! Ai adus două pahare. Ești… Ce ești?… Vrăjitoare?… Sau tragi cu urechea la discuția noastră…?
– Al doilea pahar este pentru mine…
– He, he, he… Și așa mai departe. Unu-zero pentru tine, mamă inegalabilă și soție ireală!… Tati, noroc!… Și dacă tot ne-am găsit șinele noastre, malurile omului, în general, care ar fi?
– Presupun că ideea eternității… Nerozii și haosul sunt produsul veșniciei…
– Vorbesc serios.
– Dacă sunt soție ireală, eu, Talida, pot vorbi?
– Care ar fi folosul, Talida? Vreau s-aud teoria unui închipuit. Dar dacă ții mult să divagăm, spune ce crezi.
– Cred că n-o să mai am pălincă pentru tine, Ion, nu mai am pălincă pentru copii…
– Da, sunt un copil de vârsta ta…
– Iartă-l, draga mea soție!
– Uriașule, nu-ți vine fiul în fiecare zi. Pentru tine am o rezervă… Iar tu, Ion, folosești verbul a divaga, deși ai vrut să spui „a bate câmpii”, ceea ce e altceva. Când te hotărăști asupra unei variante, mă chemi…
– Am supărat-o. Eu fiul tău, am bătut câmpii. A plecat și n-am mai apucat să-mi cer scuze…
– A trecut. Gata!… Ca să revenim de unde am plecat. Omul are maluri. Are și trainice șine… Ar avea și una și alta, dacă Biserica…
– Tati, lasă Biserica în pace! Ajunge! Există! Ca și râul Prahova… N-o judecăm; există și atât. Și tu ai dreptate. Cunoaște-te pe tine însuți… Sigur… Astăzi nu mai este posibil. Te cauți la buzunare; acolo afli cine ești… Și e de ajuns. Chiar și crimele… tot la buzunare se hotărăște dacă există sau nu… Repet, tu vezi lumea care e de partea cealaltă… O vezi doar tu… O vezi cu cărțile deschise pe masă… Ce-i în gușă e și-n… în ce… Să o întrebăm pe Talida. De ce milioanele de euro sunt ținute în bănci la secret? De ce procesele sunt câștigate de avocați și nu de dreptate? Tu ai dreptate, nu eu. Banii sunt ținuți la secret, avocații câștigă procesele pentru că la putere sunt minciuna, hoția, asuprirea, înșelăciunea, exploatarea… De ce basmele nu mai sunt cu Feți-Frumoși, ci cu mafioți? Da, tu ai dreptate! Doar că, tati, lumea nu poate fi schimbată, așa cum bobul de grâu nu poate produce Feți-Frumoși. Poate, însă, altceva. Poate ține în viață și pe oamenii care trăiesc pe partea cealaltă… Indienii înfățișează dialectica în forma unui cerc de o culoare și undeva într-un colț abia vizibilă este o pată de altă culoare, una mică-mică de tot… Cu timpul, așa s-a și dovedit, pata aia mică-mică, de altă culoare, devine culoarea cercului și fosta culoare a cercului se transformă într-o pată mică-mică… Deci, ce facem? Ce facem după ce îi cer iertare Talidei? Unde am rămas?
– Am rămas acolo unde repeți o vorbă de-a mea. Aceea că bobul de grâu nu poate produce stejari.
– Dar că poate altceva, tati; poate ține în viață oameni care trăiesc pe partea cealaltă a lumii de astăzi… Ca tine, am zis eu. Și tot ca tine, revin și spun: ca tine și ca golanii mei. După ce-ai plecat, niciunul dintre vecini nu ne mai saluta, pe mine și pe mama. Pe noi, rămașii, ne pedepseau. Pe noi, victimele tale. C-așa-i în tenis, vorba lui Toma Caragiu. Atunci a fost întâia oară când mi-am luat rostul vieții în propriile mâini. Cu rostul ăsta strâns în pumni l-am proptit de perete pe primul vecin care nu mi-a răspuns la salut. „Bă, i-am zis, te-am salutat. Dacă se mai întâmplă să nu-mi răspunzi, ți-ai văzut moartea cu ochii! Ai înțeles?!” Culmea este că înțelesese, deși i-am vorbit în limba română. Așa că să știe lumea cât de mult se teme globul pământesc de amenințarea românească. Am înțeles imediat că eu nu mai puteam deveni „domn”. Mi-am mutat cozorocul la spate, mi-am cumpărat blugi lungi, lungi de tot… Cracii acopereau tenișii, ca burduful unui acordeon. Și valea la Miami, în grupul de golani. Interesant a fost să descopăr că vagabonzii mei trăiau pe partea cealaltă a lumii. Pe partea ta. Poeți. Azi aici, mâine-n Focșani – am rămas tot cu vorbele de-acasă -, dau cu barda în Dumnezeu… Eu jucam cu cărțile pe masă, deschise. Și bineînțels, pierdeam de fiecare dată. Mi-aduceam aminte de personajul tău, Roberto Iacobini. Cel care, atunci când s-a dumirit că grupul din care făcea parte Tanguera și ceilalți, erau niște revoluționari de catifea; el a pornit să colinde plajele lumii cu o traistă în vârf de băț, în care-și păzea ca pe ochii din cap costumul de baie și portofelul mai mereu gol. Dormea pe unde apuca și nu era jefuit niciodată. N-avea ce să atragă la jaf. Pentru golanii mei, prietenia era sfântă. Singurul lucru sfânt cu adevărat. Să rămâi tu însuți. Dacă dezvirginezi o fată, obligatoriu te însori cu ea, ca tine. Și totuși, nu eram de-al lor pe de-a întregul. Boemia îmi plăcea, cu o condiție: să nu mă răpească. Să nu mă supună. Și iată, aveam în fața ochilor o întrebare care se întindea cât Oceanul Atlantic. Există „dincolo”, în veșnicie, o altă lume? Dacă nu, de ce aș avea scrupule în lumea în care sunt, unde tot ce este „domn” nu dă doi bani pe ele. Pe scrupule. „Domnul”, indiferent cine e el, e mereu la putere, se folosește de vorbele care desenează scrupulul, dar atât. Dar asta este cu totul altceva… Și iată, nu m-a supus boemia, dar m-a supus sângele. Sângele tău. Care țipă și spune: „partea cealaltă” nu este opusul acesteia unde stăpâni sunt minciuna, înșelăciunea, trădarea. Partea cealaltă este libertatea absolută.
– O luăm razna, fiule. Intrăm pe tărâmul vorbelor și nu e bine. Legea fundamentală a Universului este Mișcarea. „Cu cărțile deschise, pe masă”. Fără teorii și alte vorbe care să o suțină. Cărțile deschise pe masă. Atât. Mișcarea decide viața și moartea…
– Mișcarea, zici tu. Eu zic frica…
– Frica și speranța, fiule. Ai dreptate, dacă e să fim pe deplin sinceri…
– Unde este mișcarea atunci? Ce poate face ea în fața mărilor și oceanelor unde frica și speranța, cum zici tu, frica de pedeapsă și speranța în recompensă, închină lumea în fața unor sfinți fără putere, inventează posturi, pomeni, sărbători false, orice poate duce gândul la frică și speranță… Trăim într-o lume falsă. Ce poate face mișcarea?
– Nimic.
– Adică?
– Adică nimic. Ea, mișcarea, nu se confruntă, nu luptă, nu neagă și nu afirmă. Ea există…
– Mișcarea ta, tăticule, mă bucură-n cot…
– Pe mine mă doare-n cot…
– Și atunci?
– Atunci, admitem că există și atât.
– Ne apucăm de mințit, de înșelătorii, trădări…? Mișcarea cu ale ei, noi… cu banii?
– Nu.
– Dar cu ce?
– Cu steaua polară…
– Și te miri că nu ai fost aplaudat la Stalingrad… Acolo au murit, și au murit eroic, oameni. Sute de mii…
– Și români… Fără românii morți la Stalingrad adevărul nu este întreg, iar un adevăr trunchiat, nu e adevăr. Cu o stea polară ciuntită, nu se va găsi niciodată Nordul adevărat… Până la urmă, Mișcarea va face ce știe ea, așa cum a făcut și din viteazul legendar Alexandru: „Am avut totul și totul era nimic”; din invincibilul Napoleon; din revoluțiile care, chipurile, au schimbat lumea: 1789… 1917… N-a schimbat nimeni nimic. S-au schimbat stăpânii, au rămas vorbele…
– Mie ce-mi rămâne de făcut, tati? Trebuie să aleg, nu? Să aleg între frică-speranță și bani. Am ales banii. Te superi?
– Alegerea îți aparține. Eu n-am avut de ales. Libertatea absolută trăia în mine, mă născusem cu ea. Pe scurt: cărțile pe față, deschise. Nici frică, nici speranță, nici bani; am făcut ce puteam face… Mi-e rușine, nu sunt mare cât aș fi vrut… Prietenul Alin susține că la Stalingrad m-am făcut de râs. Am vrut să arăt altfel decât sunt și m-am făcut de râs…
– Bașca rusoaica din patul de pe vaporaș, „te urăsc, chinezule!”
– Bașca.
– De ce te iubesc? Am ales banii, cum zici. Și totuși te iubesc. M-ai părăsit. Și totuși te iubesc. N-am nimic din tine.
– Ești eu. Mai ai greșeli de făcut în direcția asta…
– Mă voi feri de ele, bine că mi-ai spus…
– Doamne ferește!
– Adică nu fac bine că mă feresc de greșeli?
– Nu. Mișcarea este aceea care deține totul. Nu este și diriginte, însă. Nu trasează direcțiile… De aceea, nu există direcții greșite și direcții bune, dinainte stabilite. Niște direcții. Greșelile sunt cele cu care se ajunge la adevăr. Vedem când și când stele care cad. Nu mai sunt solidare cu celelalte. Nu mai au atracția necesară. La fel este și la om. Sleit de funcțiunile lui din naștere, nu mai atrage, dispare ca o stea căzătoare. Nu-l plânge nimeni.
– După părerea ta, omul ce funcțiuni are de la naștere?
– Nu e părerea mea. Acum câteva mii de ani, despre asta a vorbit Confucius. El a zis că sâmburele vieții, sâmburele care conservă în el existența, este familia. Familia și tot ce înseamnă familie, comunitate, patrie… Cu ce funcțiuni? Iubirea, eroismul, vitejia, solidaritatea, sacrificiul, loialitatea…
– Dalida, cântăreața care avea lumea la picioare, a avut ca ultimă cerință de la viață să-și vadă casa părintească din Egipt…
– Ca să vezi! Adică acel amănunt de care astăzi se leapădă mai toți copiii.
– Eu, nu.
– Tu continuă să faci greșeli. Ele te vor lumina. Ai crezut și tu, și mama ta, că ai greșit refuzând să urmezi cursurile unei universități. Acum trebuie să recunoști că n-ai greșit. Dimpotrivă. Nu era pe gustul tău o funcție de inginer, de profesor sau de medic. Unul printre alții. Cu diplomă. În laboratorul tău pui semnătura ta pe desenele și culorile de pe brațe, fese, pulpe… Ești tu. Vrei mai mult în domeniu? Poți să încerci! Ești tu, cu firea ta, cu facultățile tale… Crezi în Dumnezeu și nu mai crezi. Vrei să înșeli și te răzgândești. Te cauți pe tine în tine sau în mine… Tu hotărăști. La bătrânețe nu aștepți nimic, nu ceri nimic. Continui să te cauți și nu te vei găsi niciodată întreg. Dar știi că ai căutat… Ești singur, și doar în singurătate afli valoarea familiei, a comunității, a patriei. Recunoscându-le și fiindu-le recunoscător. Lor le ești recunoscător și celor câțiva prieteni care ți-au fost alături pe parcursul vieții…
-Tati, Iisus este prietenul tău, Seneca este prietenul tău… Eusunt FIUL tău!
Iubire suspendată
Aștepta stingheră, rezemată de peretele de sticlă al holului, semnalul de întoarcere în sala de conferințe. Spatele adus – poziția în bancă a tocilarei. Pieptănată cu cărare și fundițe. Părea a nu agrea genul de adunare unde fusese invitată. Ceilalți tineri, ieșiți în pauză, fumau în grupuri-grupulețe.
-O țigară?
-Nu, mulțumesc.
-Nu fumezi, sau nu ai chef de vorbă?
-?!
I-am căutat mâinile cu privirea. Nu mă înșelasem: buricele degetelor, supte, erau impregnate cu cerneală. Găsisem personajul pentru reportajul meu.
După încheierea lucrărilor, am urmărit-o. Aștepta autobuzul spre Gara de Vest. Discuta cu o doamnă în vârstă. Bătrâna ridica din umeri și nega din cap.
-Pot să te ajut?
A acceptat repede, îndatoritoare. Locuia în Sinaia. Fusese adusă cu mașina, la Ploiești, de directorul liceului. Avea bani puțini; nu se gândise că la întoarcere va lua trenul. Știu eu cât poate costa trenul până la Sinaia? Se gândea că, dacă nu-i ajung banii, i-ar putea telefona directorului liceului…
Am condus-o la gară. Banii nu i-ar fi ajuns nici până la Breaza. Casiera m-a făcut atent că trenul tocmai se punea în mișcare. Am luat-o de mână și aproape că am târât-o peste șine.
În ultimul vagon am fost luați în primire de un domn cu mutră de om bine hrănit.
-Ați urcat fără bilet ori mă înșel eu?
Nu se înșela. I-am povestit pe scurt întâmplarea. Pe platforma dintre vagoane conductorul ne privea cu pofta pisicii căreia i-au căzut, ca din senin, pleașcă doi șoricei.
-Prefaceți-vă că nu-l vedeți, ne sfătui insul. Se ascunde de mine. Fără mine, v-ar fi luat toți banii. Acum e obligat să vă întocmească proces-verbal.
Era procuror, ceva de genul ăsta, supraveghea districtul feroviar unde ne aflam. Ce mă fac cu voi? se întreba. Privirea îi aluneca de pe albul bentiței de elevă al fetei, cu un strop de cerneală pe marginea de jos, pe șapca mea stil Fidel Castro. Se dumirea despre ce hram purtăm, ca să decidă cum va acționa. Când s-a decis, a zis: rămâneți lângă mine. La Sinaia, coborâți ca și cum nimic s-a întâmplat.
La despărțire ne-am sărutat pe obraji, ca să vadă conductorul cu cine are a face, dar și fiindcă ne împrietenisem. Era brăilean ca și mine. Ești brăilean!, s-a mirat. De ce n-ai spus de la început? Între brăileni există un legământ nescris, se ajută oriunde s-ar afla, necondiționat.
Pe peron, fata mi-a întins mâna:
-Laura. Cum să-ți mulțumesc?
-N-ai nicio datorie la mine, i-am spus, te conduc până acasă. Vreau să obțin de le părinții tăi semnătura de predare-primire.
N-avea părinți. Crescuse la bunici, într-un sat de peste munte. Locuia la mătușa ei. Să nu mă supăr. Dacă o vede în compania unui bărbat, Tuși va crede cine știe ce. Preferă să rămână cu mine în gară până vine trenul de București. Așa vom fi chit.
O priveam cu coada ochiului. Brațe subțiri, bluza de sub sarafanul bleumarin, împunsă ușor de sfârcuri. Nu purta sutien. Obraji străvezii. Totul în ea era străveziu.
-Nu ești o vorbăreață. Așa-i?
A confirmat și apoi a revenit:
-Nu-i chiar așa, a zis, când mi-e bine nu mai scoate nimeni o vorbă de mine. Ce-i drept nu prea mi se întâmplă. De fapt, nu mi s-a întâmplat niciodată…
S-a întrerupt ca să-mi spună: te superi dacă vreau să știu câți ani ai? Uau, a zis. 24 de ani!!!
-Ai dreptate, i-am spus: nu mă mai ia nimeni la vârsta asta. Norocul e că sunt deja însurat.
M-a sărutat pe obraz, lângă ureche. Apoi, mi-a întors cozorocul la spate.
Acum ești puști ca și mine.
Astfel transformat, am luat loc pe băncuța de lângă ghișeul unde se vindeau bilete. Așteptam să se rărească îmbulzeala, să pot întreba de primul tren spre București.
-Pari a te fi adaptat atmosferei de oraș… am observat într-o doară.
-Așa par? s-a bucurat ea. Ești primul care o spui. Cu mintea am rămas la bunici. Bunicul știa carte puțină. Bunica nici atât. Bunicii au avut șapte fete și un singur băiat, pe tatăl meu… Trăiau după un răboj doar de ei știut: copiii au voie asta și n-au voie cutare și cutare. La botez se procedează așa, la nuntă așa, și la înmormântare așa. Tot timpul cu răbojul de îndatoriri în față. N-aveau o clipă liberă, vară sau iarnă grea. Luptau cu natura, cu viața, cu bolile, cu necazurile și bucuriile obișnuite…
Următorul tren spre București pleca târziu. I-am propus Laurei să o conduc totuși până acasă, aveam timp destul. Pe drum i-am adus aminte că greșisem cu observația privind adaptarea. Cum se descurcă totuși?
-Simplu, a zis, nu mă descurc.
-Și ce faci? Să nu-mi spui că citești…
-Nu spun că citesc… Lucrez croitorie. Visez adică…
Visa mijlocele de femeie. Grase ca un ardei umplut, scânduri, de-alea plate-plate, ori potrivite. Bunica ei zicea că totul la o femeie este mijlocelul. Iar mijlocelul îl ai cum știi să-l lucrezi, adică să-l îmbraci. La asta lucrează. Desenează rochii, fuste… de toate.
-Avem timp să bem o cafea?
Parcă aruncasem o cană de apă rece pe ea. A tresărit neplăcut.
-Avem timp să bem o cafea? mă îngână ea. Parcă am fi într-un film american… Ai grijă să nu-ți julești genunchii. Ridică-te!
-Scuze, scuze, scuze! am strigat speriat. Nu-ți fac curte. Sunt reporter.
-Nu ești actor?
-Ce-ți veni?
-Am crezut că ești actor… Dar chiar ești… Joci rolul omului bun… Uneori îți iese, alteori… Alteori… dimpotrivă.
-Dimpotrivă?
Ce credeam eu că fac și ce ieșise? Perfecționistul din mine era umilit.
-Nu chiar „dimpotrivă”, reveni ea. Altceva am vrut să zic… Alteori… alteori… nu găsesc vorba potrivită.
-Alteori sunt stângaci…
-Sunt urâtă, de ce te porți frumos cu mine?
-Fiindcă ești urâtă! Chiar foarte urâtă… Aveai niște bani, dai o votcă?
Chiar eram supărat. Fetița aceea îmi aducea aminte de Roxana, soția lui Radu Gabrea, prima femeie de care mă îndrăgostisem după căsătorie. Fracțiuni de secundă avusesem în față nu tocilara, ci poponețul abia acoperit de fusta scurtă, verva și parșivenia, curățenia și acuitatea… „Nu trăim într-o popicărie, zicea, cine dărâmă mai multe popice: nu-mi trebuie medalii…”
La restaurant am comandat o porție de clătite pentru ea și o votcă mare pentru mine. Chelnerul a rămas cu carnetul de comenzi suspendat. Aștepta să comandăm ceva mai substanțial.
-Votcă fără mâncare nu se poate… Vă las să vă gândiți.
-Ce impresie ți-a făcut? a vrut ea să știe.
-Ca înfățișare sau – am arătat cu degetul la tâmplă – la bilă? Ca înfățișare pare un om așezat, calm… Nu pot spune la fel despre bilă… Votcă fără mâncare nu se poate… Bădăran!
-Eu îl găsesc haios,inteligent, delicat și… hâtru! mă contrazise ea.
Nu mai știam când glumea și când vorbea serios.
-Acum sunt serioasă. Uită-te la mine!… Sunt serioasă?
Nu era nici așa, nici așa.
-Te-am rugat să te uiți la mine. Ce vezi? Mă vezi pe mine sau școlărița? Ospătarul a văzut școlărița, și asta dintr-o pricină la vedere: sunt în uniformă de școală. Tu ce-ai face în locul lui? Te-ai burzului? Un tip cu chip de actor de film comandă o votcă mare și școlăriței îi oferă tăiței cu lapte sau clătite, ceea ce este același lucru. Comandai o votcă obișnuită, nu băteai la ochi. O votcă mare e altceva, ascunde ceva… Delicat, ți-a spus să te cari, să cauți în altă parte… Cu el nu-ți merge!
Când a revenit, l-am analizat cu interes. Fata avea dreptate: un personaj calm, elegant, din fericire și bătrâior. L-am întrebat cât este ceasul. N-avea ceas. S-a dus să se intereseze. Am rugat-o pe Laura să comande și pentru mine tot clătite și am plecat. Mă întorc repede, am asigurat-o. Am cumpărat un ceas și am revenit. Laura discuta cu insul.
-Am avut dreptate, m-a întâmpinat ea. Domnul Nelu a recunoscut. N-are încredere în tine.
Am scos cutia cu ceasul tocmai cumpărat și i l-am întins domnului Nelu.
-Vă mulțumesc, am spus.
A început să râdă:
-Ce-i asta? Un ceas? Jucărie?
-Nu, ceas de-adevăratelea!
-Gest frumos, dar nu-l primesc!
L-a potrivit în cutia de magazin și mi l-a înapoiat.
-Aveți bani de aruncat?
-Nu e cadou, vă asigur. Nu e nici răsplată. Nu voiesc s-o impresionez pe domnișoara școlăriță…
-Daʾ ce vreți?
-Vreau să fim prieteni. Fac o listă cu prietenii pe care vreau să-i știu alături de-a lungul vieții… Vă rog!
A intervenit și Laura:
-Luați-l, vă rog eu!
Afară, în mijlocul străzii eram ca o geamandură în mijlocul mării de vilegiaturiști. Pe lângă noi, valuri-valuri. Înainte de a debarca în stradă, Laura se prefăcuse că ezită, ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva important. S-a abandonat în brațele mele. Senzație ciudată. Mai avusesem parte de ea într-o împrejurare fără nicio legătură cu aceea de față. Luasem în palmă un pui de găină, abia născut. Aspectul de început, al unui ghemotoc galben, mic, dar consistent, s-a topit, de parcă aș fi strâns apă cu pumnul. Laura s-a lipt de pieptul meu: era puiul. Un pui de om. Și-un bibelou fragil, totodată. Fracțiuni de secundă, cu acel „Luați-l, vă rog eu” se topise în mine. Primise un dar neașteptat care o încremenise în brațele mele.
Avea și ea o listă ca a mea. De fapt, nu era chiar o listă. Era altceva, un ceva doar al ei, un sentiment… Eu strângeam nume pe hârtie, ea aduna în inimă sentimente din care să se nutrească toată viața. Tocmai ce sfârșise romanul „Calvarul” al lui Alexei Tolstoi despre prietenia dintre doi dușmani, Roscin și Teleghin. Îi făcuse dușmani revoluția. Unul alb și celălalt roșu, căsătoriți cu două surori. S-au întâlnit într-o împrejurare când unul dintre ei trebuia să-l trimită la moarte pe celălalt, și n-o fac, n-o fac… așa… că n-o fac… iar ea pur și simplu se trezise brusc în urmă cu mii de ani, nu, nu, nu cu mii de ani calendaristici, cu mii de ani adâncime, acolo de unde izvorăște sufletul omului. Și a plâns și mai plânge ori de câte ori dă cu nasul de prietenie adevărată…
-N-ai cum să înțelegi, a încheiat ea. Dacă n-ai trăit ce-am trăit eu, n-ai cum să înțelegi.
Eram în fața porții unde locuia mătușa. S-a scuzat, mă lasă puțin singur, nu întârzie, o să văd …
-Ei! Ce zici?
Purta o fustă largă, nițel peste genunchi; să i se vadă mijlocul subțire, talia mică, brațele rotunde. Se învârtea în jurul axului. În mâna ridicată, o butelcă de metal – cu vișinată, anunță ea.
Nu-mi plăcea vișinata; băusem o singură dată, de ziua mamei, și-mi displăcuse. Am încercat-o, totuși: sirop leșios. Am rugat-o s-o pună undeva bine, nu știm când și cum ne vine cheful. A înțeles, a deschis poarta, a aruncat butelcuța în iarbă și a revenit, oarecum cumințită.
-Mergem la gară, a zis. Am luat bani pentru taxi, la întoarcere. Tușa m-a rugat să nu te țin mai mult decât ora anunțată. Apropo, ai cumpărat bilet? Dacă n-ai cumpărat, înseamnă că ai avut gânduri ascunse și te spun prietenului tău, Nelu.
Plătisem costul biletului fără loc; locul urma să-l aflu la ora venirii trenului, după staționarea la Brașov. Venea de la Cluj.
-Mergem la Roscin și Teleghin – ce te uiți așa? Așa-i spun eu locului din fața bibliotecii, unde-i citeam; acasă mă feream de boscorodelile tușii…
Citisem și eu „Calvarul” lui Alexei Tolstoi. Teleghin și Roscin erau și eroii mei. Am contrazis-o.
-Nu se știe, i-am spus, ce s-ar fi întâmplat dacă eroii noștri ar fi trăit împreună și după aceea…
În jurul nostru, un grup de copii juca „prinselea”; făcuseră din noi paravan. Laura a prins fugarul, l-a trecut în spatele ei, și a intrat în joc. N-am avut încotro; am trecut în tabăra adversă. Roiul de copii a trecut mai departe; noi, Laura cu mine, ne-am prăvălit pe banca pe care o căutam.
-Te rog mult, a zis, trăgându-și sufletul, te rog mult de tot, nu-i alunga…
-Pe cine?
-Pe Roscin și Teleghin… Da?… Uite, le fac loc între noi…
Se apropia ora când urma să ne despărțim, iar eu habar n-aveam cum voi trăi mai departe. Am tras-o lângă mine.
-Ce e? a zis, ghemuindu-se la umărul meu. Sufli greu…
-Dar nu-i adevărat, am contrazis-o. Suflu ca și tine. De ce greu?
Plângea. Îi simțeam tremurul trupului și-i auzeam smiorcăiturile.
Noaptea venea în huruitul roților de tren. Nu putea fi oprită. Laura se gândea la același lucru, fiindcă zise:
-Nu pot să te conduc la gară. Te superi? Nu vreau să ne despărțim. Gara înseamnă despărțire. Și să nu-mi ceri numărul de telefon. N-am împlinit 18 ani. Tu ești însurat. Amândoi creștem. Peste un an nu vom mai fi aceiași. Mai ales că… nu știm ce s-ar fi întâmplat cu Roscin și Teleghin dacă ar fi trăit împreună toată viața…
