miercuri, mai 12, 2021
Acasa > Literatură > Sacul și peticul (IV)

Sacul și peticul (IV)

Atâta s-a pisicit Gicuș pe lângă mamă-sa încât, până la urmă, aceasta s-a lăsat înhămată la o rotundă mămăliguță cu brânză fără brânză. N-a mai așteptat să fie întrebată pentru cine a fost graba asta, mamă, și fuguța cu ea la pușcărie, la Dorin. Prin nu se știe ce miracol, Dorin nu mai era acolo. Băi, fraților, da’ ce-i aicea, băi, hotel? s-a înfuriat ea. Puiu, întrebat la rândul lui dacă partenerul de celulă a evadat, a ridicat din umeri. Semn convingător… Adus la vorbitor în fața fetei care nu mai putea fi oprită din ocări la adresa pușcăriilor din România și din amenințări cu Constituția și Avocatul Poporului, a fost întrebat:

– Unde-i Dorin? Sincer. Să nu-mi spui că nu știi.

La cererea fetei, răspunsul a fost unul lipsit de orice echivoc:

– Nu spun.

– Spune-i, mă, că nu știi, l-a îmboldit gardianul. Nu te-ai săturat de bulău?

– E-n permisie.

– Cum în permisie?

– Așa bine…

Fără să renunțe la furiile ei constituționale, care-i ședeau al naibii de bine, fata a strigat cât să fie auzită până-n celulele cele mai izolate:

– Cine dă pe dracu’ afară din el, rămâne bou!

Dorin n-a înțeles aluzia și a întrebat-o:

– Cum adică „rămâne bou”?

– E o vorbă, Dorin… Nici eu n-am înțeles-o când am auzit-o, dar m-am uitat în oglindă…

– Lasă oglinda, te-am întrebat ceva.

– Și eu îți răspund: m-am uitat în oglindă, odată, după ce am scos dracii din mine. Nu am văzut un bou, e adevărat. Am văzut o gâscă… Gâsculiță, cum ar veni.

– Tot nu înțeleg…

– M-am privit, să zicem, cu ochii tăi. Tu, dacă m-ai fi văzut fără dracii mei, mai erai astăzi aici?

Sună telefonul. Am uitat să vă spun că discuția are loc în vestibulul familiei Păsărin. Dorin venise inopinat. Gicuș răspunde monosilabic la telefon, să nu fie auzită de cei din casă:

– Da… sigur… sigur… da, da, da… e chiar lângă mine… sigur…

„E chiar lângă mine” repetă Dorin în gând vorbele fetei. Cineva îl căuta pe el în casa familiei Păsărin, în ciuda faptului că nici el nu știa încotro o va lua, când plecase de-acasă. Ciulește urechile, „Da, da, da, repetă Gicuș, e chiar lângă mine…” Cine putea fi?… Maher? Dar de unde avea multimiliardarul numărul de telefon al lui Gicuș?…

– Cine era?, întreabă. Cumva Maher?

– Cine-i Maher?… Niciun Maher. Era primarul din Vaideeii de Jos, vărul prietenului tău din pușcărie, Puiu…

– Prietenul meu din pușcărie? O spui de parcă ne-am despărțit ieri.

Cu degetul arătător de la mâna dreaptă pe buze, Gicuș îi face semn să vorbească șoptit.

– Nu ne-am despărțit ieri, ne vedem azi.

Adevărul e că Puiu se bucurase nespus că are ocazia să discute cu cineva din partea lui Dorin. În cele câteva ore petrecute împreună îl îndrăgise ca pe un frate. Nu mai avea pe nimeni altcineva de la care să aștepte ceva. Deviza lui era: „Nu mai aștept nimic de la nimeni!” Acum, brusc, iată, deodată, avea două așteptări: de la tânărul acesta naiv, dar curat, Dorin, și de la Corul pușcăriașilor „Treceți batalioane române Carpații”. Pentru oricare și-ar fi dat viața. Chiar două vieți; una pentru fiecare. S-a făcut luntre și punte și a transmis vărului său din Vaideeii de Jos, cu limbă de moarte, rugămintea de a înființa, cu acte parafate și toate celelalte, Partidul Corul pușcăriașilor „Treceți batalioane române Carpații”. Trimișii vor fi un băiat și o fată. Să fie cinstiți cum se cuvine! Putea să-l indice pe Maher ca inițiator, dar n-avea nicio credințucă-n el, tocmai pentru că îl avusese coleg de celulă, nu o singură dată.

Au fost întâmpinați cu surle și tobe, în traducere liberă, de un țambalagiu, doi acordeoniști, un viorist și un toboșar fără tobă; o împrumutase unui vecin pentru nuntă. Pâinea cu sare era ținută în brațe de patru copii, dichisiți cu pantalonași noi, cam lărguți la spate, ciorapi trei sferturi, teniși violeți și cămăși de in, brodate cu trifoi cu patru foi.

Primarul, un tinerel imberb, beneficia de acea alcătuire masculină pe care orice ai pune tot a cioban zdravăn arată. Fiul unui văr al lui Puiu – „nea Puiu, de când e închis, a pierdut numărătoarea, îi sunt nepot, nu văr”. Nu a întins mâna pentru a saluta, cum se cuvine în oficiile de primire. O ținea la spate pentru a ascunde foile cu discursul lucrat aproape toată noaptea. Nu găsea loc pentru cuvinte mai de soi cum ar fi „implementare”, „recuperare și reziliență”, „empatie”… A apelat și la preotul satului. Inutil. Discursul a rămas unul ca la țară. Acum îl ascunde de teama lui Gicuș, care i-l ceruse pe tonul ei firesc:

– Dați-mi foile alea, le citesc eu. Mă pricep…

– Uite, s-a răzgândit cel cu alură de cioban, atunci nu-l mai citesc nici eu!… Bine ați venit! Dumicățiți niște pâine ca la noi, puneți și puțină sare și am dres-o. Puneți în discursul pe care trebuia să-l țin io tot ce vă vine domniilor voastre vesele pe chelie!

– Magiun n-aveți? întreabă Gicuș.

– Magiun?!… Oameni buni, li se adresează celor din spatele său, care-l însoțiseră la primire, care aveți pe-acasă niște magiun?… Nimeni? Cum nimeni?!… Nu știți pe nimeni care să țină în casă magiun?… Nu se poate!… De mâine, casa și magiunul!… Nicio casă fără magiun!…

Luat cu vorba, primarul uită să ducă lucrurile la bun sfârșit. Îl ajută unul dintre copii:

– Domn’ primar, ce facem cu răchia?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.