Rădăcină

Cu mama lui Adrian Chelcea în sertarul minții de gazetar, trăiam într-o altă lume. O lume cu oameni stăpâni pe ei și oameni stăpâni pe spinarea altora; cu războaie și pedepse inventate de ideologii primare, pentru că fără a afla altfel de pedepse decât cele folosite până azi, viața riscă să-și piardă rosturile esențiale.
După ce-am încheiat primul capitol, cu încărcătura multor ani scurși de-atunci, am ieșit la plimbrea de seară cu Maxi și Pablo, cei doi căței ai mei. Și, ca de fiecare dată la ora aceea, am dat nas în nas cu o bătrână care se întorcea Dumnezeu știe de unde. A zis cum se zice la țară, ceva acolo, ca să nu mergi mai departe fără a scoate o vorbă:
– Ați plecat la plimbare!
Și eu:
– Sărut-mâna, da!
Îngânase și un vers dintr-un cântec popular: „Din bucata mea de pâine/ Am hrănit un om și-un câine…” Așa, pentru urechile mele. Apoi, silueta și-a urmat calea, umbră pe drumul ce se micșora, până la a dispărea de parcă nici n-a fost.
Acasă, fostul primar al comunei mă aștepta de vorbă cu Talida. Curiozitatea de afla ce-i cu arătarea cântăreață a fost prilej de a dechide eu gura. Fostul venise cu un interes mic, acela de a-l ajuta la scrierea unui discurs pe care urma să-l rostească la deschiderea balului ocotogenarilor.
– Facem literatură, domnu’ Cristache?
– Iată ceva interesant, am răspuns eu. Poate fi subiect de roman…
– M-ați întrebat de „cântăreață”. Nu vă mai aduceți aminte?
– Nu, am zis, la rândul meu, mirat. Ce să-mi aduc aminte?
S-a scărpinat, surprins, pe creștet, cu ochi măriți, nu înainte de a da dușcă paharul de pălincă, oferit de Talida.
– Nu v-o mai aduceți aminte?, a continuat înveselit. A fost primul cetățean al comunei despre care ați scris… Acum câți ani?… Mă rog… Acum mulți ani… Pe baba asta nu prea cântăreață o cheamă la fel ca atunci: Marieta Scofală. Nu v-o amintiți?
– Deloc… Acum câți ani, ziceați? Nu mai țin minte… Mâine seară voi fi mai atent.
– Era un copil, pentru Dumnezeu! Era o puștoaică de schimonosea toate alea…
– Cum aș putea s-o țin minte, m-am nedumirit eu, dacă ziceți că era copil?
– Un copil mai mare, o puștoaică… Ați scris despre ea. Nu i-ați dat numele, dar o cunoșteați… Tot așa, dintr-o povestire de-a mea… A fost scandal mare atunci… A bătut-o pe mamă-sa… A trântit-o cu capul de tăblie… Aia era să moară… Fata bătea toate drumurile cu o tobă, în fruntea gloatei de copii ca și ea… Că nu mai vrea să fie săracă… Vrea să fie liberă… Astea nu le- ați mai scris… „Vă urăsc!”, țipa… „Pe toți vă urăsc! Trăiască libertatea! Nu mai vreau sărăcie și onoare!… Să nu mai aud de cinste, patriotism și alte vrăjeli! Vă urăsc!… Pe toți, vă urăsc!…” Dumneavoastră v-a plăcut ce zicea despre libertate și că nu mai vrea sărăcie… După ce-a fugit de-acasă, mă-sa a zăcut zile bune într-un sanatoriu, iar ta-su’ n-a mai ieșit din ocări… Sora Marietei, fiica mai mare a familiei, Lina, a născut un copil din flori, aiurea… Dumnezeu știe cum, n-o văzuse nimeni borțoasă… Brusc, s-a auzit că Marieta s-a măritat cu unul ca ea, fluieră-vânt, cu ta-su’ fost ștab de partid, la Primărie, acum… Și, iată, Marieta Scofală, nume de stradă… Da, i-a fost dat numele ei unei străzi. Ca să fim și noi alături de revoluție, de dragul vremurilor noi…
O „fetiță” ca aia, fără să-i cunosc numele, îmbrâncisem eu pe scările din fața apartamentului meu de la bloc. Mă terorizase timp de o săptămână, seară de seară… „Scrieți, scrieți, scrieți!…” Vecinii de scară erau și ei terorizați. „Vă implor! Vreau dreptate!… Rugați-l pe domnu’ Cristache, să mă ajute! Numai el o poate face! Mă cunoaște, a scris despre mine: fără nume, dar e meseria lui, e datoria lui… Cine ucide o ființă, trebuie să moară!…”
Înțelegeam că era vorba chiar de tatăl ei. Îi omorâse cățelușa. Pe atunci, numele comunei Cornetu nu trezea nimic în mine. Fata mă cunoștea… Era convinsă că și eu știu cine este ea… Plecase demult din Cornetu și nu mai avea nimic de-a face cu familia. Revenise val-vârtej acasă, auzind că a fost omorâtă cățelușa ei de suflet, mai om decât toți oamenii din parlament, partide, din câte și mai câte. Cățelușa urma să fie îngropată. Părinții ei nu se hotărau asupra locului. „Din bucata mea de pâine am hrănit un om și-un câine”. Toți vecinii începuseră să fredoneaze vorbele care alimentau durerea mamei, dar numai cuvintele de la început: „Din bucata mea de pâine am hrănit un om și-un câine”. –
– Taci, mamă!, o ocăra Marieta. Taci, ori bocește toate cuvintele! Din bucata mea de pâine, am hrănit un om și-un câine/Câinele mă recunoaște, omul nu mă mai cunoaște… Moarte omului ucigaș!… Mamă, fii mamă și vino cu mine la București!…
– Ce să fac io acolo, fetița mea? Nu sunt tăblii să mă dai cu capul de ele. Ce să fac eu acolo? Să cunosc ce e lumea unde m-a adus Domnul? Mi-e de ajuns locul ăsta. La București nu sunt tot oameni?… Tatăl ăsta e cel care ți-a dat viață… Cine ne-a dat nouă viață, mie, ție și la toți, mamă? Cine ne-a dat viață nouă, EL i-a dat și lui… Viața e a pământului și a cerului, nu a oamenilor, deci, nu poate fi luată de oameni…
Nu mi-aș fi amintit aceste vorbe, puteau fi și ale mele, dacă nu le-aș fi aflat – după cât timp? -, spuse mie de Dumitru Dumitru. Nezgâlțâibilul Dumitru Dumitru. Piaza mea cea bună, încărcat cu toată prețuirea mea. De la el aflasem că toți avem o piază bună la căpătâi; unii o cunoaștem, alții, nu. Dumitru Dumitru, piaza mea bună, se născuse fără nume. La orfelinat, fiecare copil orfan își alegea numele care-i plăcea. În fața întrebătorului de stare civilă, a împărțitorului de acte de identiate, a zis că-l cheamă Fărănume Dumitru. Pixul întrebătorului a rămas în bot.
– Ești prost?
Le fel de scurt a răspuns și el:
– Nu.
– Te înșeli.
Și pentru că voia să se facă jurist:
– Aveți probe?
– Nu te poate chema Fărănume, dacă ai unul.
– Rămâne așa.
– Dumitru și mai cum?
– Dumitru Dumitru.
Într-o dimineață, devreme-devreme, m-am dus la redacție mânat de nevoia de a scrie ceva în liniște. În biroul meu, nezgâlțâibilul. A zis că e orfan, nu mai are adăpost, a ieșit din vârstă, și că venise ca să rămână definitiv. Nu cere nimic.
– Fac tot ce mi se cere, a zis. Dacă e musai, pot fi și redactor șef. N-am unde dormi. N-am pe nimeni. Deci, a zis impasibil, vă voi avea pe toți… Vreți, nu vreți, aici rămân.
Și a rămas. Pe capul meu, de veghe. Pesemne, printre nevoile lui, nesatisfăcute, a fost și aceea a devotamentului îndestulător și fără amatori. Am fost primul, după ofițerul de Stare Civilă, care i-am rostit numele de Dumitru Dumitru. La ananghie, știam, și-ar fi pus zălog viața pentru a mă apăra. Mă luase pe mine model al existenței lui în lumea neorfană. La prima lui leafă – a durat mult până s-o primească -, a venit însă îmbrăcat ca Lionel Nițescu, colegul nostru, fost ambasador al României la ONU. Fostul ambasador venea zilnic la aceeași oră. Nu saluta pe nimeni. Se așeza la biroul lui din fața ferestrei – una înaltă cât o mânăstire, cum erau pe vremea aceea ferestrele la Casa Scânteii -, scria fără să pirivească în stânga sau în dreapta, încheia, se ridica, trecea pe la Secretariat, lăsa articolul și dispărea. Nu schimba o vorbă cu nimeni. Nu exista. Abia acum, descoperit de fostul locatar de orfelinat, aflam cum se îmbrăca fostul diplomat: costum la patru ace, de culoare indistinctă, pălărie cu boruri largi. Lavaliera era singurul detaliu necopiat de Dumitru Dumitru. El purta în jurul gâtului un batic înflorat. Denumirea de batic o luase de la o colegă de orfelinat, născută la Brăila. Și tot „pe bază de imitație” s-a însurat. Rămâne un mister felul în care izbutit să o cunoască pe soția lui Lionel pentru a-și lua una identică: fetiță, rochie deasupra genunchilor, mijlocel ca o floare deschisă în petale. O puteai confunda lesne cu o școlăriță. Dumitru Dumitru o descoperise pe a lui dibuind. Nu urmărea ceva anume. Viitoarea consoartă ocupa o garsonieră în casa veche a bunicilor ei.
Cu ea de mână, purcese, iată, reporterul Dumitru Dumitru, în lumea din piețe, a adolescenților revoluționari, pentru a scrie despre trupele Marietei Scofală. Cum s-au împrietent, n-aș putea spune. Rădița, soția lui Dumitru, o zăpăcită ca și Marieta, dădea fluierul de începe a scandărilor „noi de-aiciea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom dobândi libertatea noastră”. Care, invariabil, se încheia cu cererea: „Marieta, zi-o p-aia cu:viața e a pământui și a cerului, n-o poate lua decât pământul și cerul!”. Era începtul vijeliei. Ce urma era veselie, joacă, nebunii, dăruire, simțire, cutremure, vulcani…
– Sire, îmi povestea Dumitru, cu voce sugrumată de dorurile multe înghesuite în sufletul lui de orfan, eram noi, erai tu, eram eu, eram toți cei fără saț decât de bine…
Câteodată, din mulțime se ridica un glas de fetiță emoționată: „Vă rog, lăsați pământul și cerul… Și pe tata, vă rog!… Nu-l omorâți!…” Și glasul Marietei, urmat de vuietul din jur: „Tatăl tău este un om bun, deși a fost comunist. Să rămână al pământului dacă poate…” Și din nou vuietul, acoperind ultimele cuvinte ale Marietei… „Țumpi a fost ucis de tatăl meu, nu de al tău. Țumpi, cățelul ucis, a fost tatăl meu, copilul meu din sufletul meu! Tata e criminal – nu-mi mai este tată…!” Și, Sire, iată din nou glasul fetiței, convinsă că dorința ei va fi acceptată de toți, cum zici tu. Era glasul din vulgul extaziat, auzindu-se pe sine. Plângea și ruga: „Nu, nu! vă rog, nu!… Aveți onoare!…” Și Marieta, cu vocea aceea care cutremura oștirea revoluționară „Nicio onoare… Care onoare?… Onoare, camarade fetiță, nu mai există odată cu rostirea ei de către politicieni… Onoare e Dumnezeul pe care-l ții strâns în sufletul tău… Pe Dumnezeul din suflet nu-l rostești aiurea, pe stradă, în malluri, în metrou…” Și, sire, zău!, ca la un semn, se făcu liniște… De parcă ne ciocnise cineva cu barda peste gură… Dar iată, la alt semn, făcut parcă tot de cineva anume, cuvintele Marietei erau cântate ca-ntr-o rugăciune, rugăciunea străzii…
După schimbarea regimului politic, când unii eram securiști, alții victime, proștii erau deștepții și deștepții au devenit proștii, Dumitru a dispărut… Urcase în Înalt. Înaltul funcției. Ceilalți, din puștimea renăscută brusc la viață, s-au chivernist în funcții ușoare, bănoase, în partide unul mai guraliv ca altul. Marieta, cu chip neștiut de cei care i-au fost în preajmă, s-a întors la casa părintească, hulită, condamnată de ea și de tovarășii de protest… Divorțase. Pe soțul ei îl cunoscusem. Era unul dintre directorii Băncii Naționale. Discuția cu el durase puțin, dar a fost savuroasă. Comparase numărul de rotații ale pământului în jurul axei sale cu al celorlalte astre și constatase că revoluția de izbăvire din România poate dura și sute de ani.
– Numărul de rotații este cel care cumpănește totul în construcția omului. Aceea a românului nu poate fi la fel nici măcar cu a celor de pe Marte, ca să nu mai vorbesc de cei de pe planetele din celelalte constealții.
Convingerea asta l-a determinat să o șteargă din constelația financicară și să accepte un post important în instituția Avocatul poporului. Alte perspecive, altă amplitudine. Fără a mai pune la socoteală până unde ajunge puterea acestei funcții. Poți domina o țară, o zonă geografică, o ramură politică generoasă… Despre Marieta n-am schimbat o vorbă. Mai întâi, fiindcă n-am apucat să spun o vorbă. În celelalte rânduri, deoarce nu părea să-i fie lesne a coborî la detalii domestice… Ce era sigur, Marieta nu era interesată de avocatură, de niciun fel de avocatură: „Niște neisprăviți fără credință, fără sentimente… Napoleon, desăvârșitorul marii revoluții, țintise să fie împărat și a izbutit. Nimic nu contează mai mult pe lumea asta decât să fii împărat…” Cam aici s-a încheiat și descrierea Marietei de către Rădița, când am întrebat-o telefonic de ce nu fusesem înștiințat de moartea lui Dumitru, așa cum fusese prietena lor, Marieta.
– Pe larg, ca să înțelegi mai ușor, mi-a spus Rădița, încă păstrând lacrimi în glas…
Și dă-i cu avocatura și Napoleon. A mai apucat să-mi spună că tatăl Marietei murise demult. Se împlinise voia Celui de Sus…
Amintirea vorbelor lui Dumitru Dumitru, acum la moartea lui, a fost aceea care m-a făcut să aștept cum așteaptă copilul darul de Crăciun, după o noapte fără somn, ora când aveam să dau, iar, nas în nas cu Marieta și cântecul ei de demult „Din bucata mea de pâine/Am hrănit un om și un câine…”
Marieta n-a apărut. Am lăsat copiii neplimbați. Cu traista-n spinare, am luat-o către casa ei. Traistă grea. După 50 de pași, m-am odihnit. Am continuat în cadența patru pași – odihnă, patru pași… Ulița, fostă albie de râu, era asfaltată pentru două benzi de circulație. Fără trotuare. Copii mici în landouri, mame cu ochii în telefoane, bătrâni cu dureri de șale, bicicliști, femei plinuțe bine, la întrecere cu viteziștii… Talida a tot bântuit pe la Poliție cu o cerere în băț, pentru un semn de reducere a vitezei. N-a fost chip. Limuzine tot mai negre și mai lungi, mărci de firmă, luxoase de-ți luau ochii, aduse în bătături de vânzările de teren după Revoluție și de musafirii îmbogățiți. Până la urmă a apărut un avertisment de reducere a vitezi, la începutul unei ulicioare de o sută-două de metri, la capătul căreia, un neoboier își ridicase o vilă arătoasă. Locuitorii ceilalți erau foștii copiii de pe vremea când eu îmi cumpărasem o căsuță de vacanță, de la un fost preot. Cu două odăi, bucătărie, bine întreținute. Căsuța era așezată fix în mijlocul curții împodobite de copaci înalți, plopi, mesteceni, brazi, pomi fructiferi, flori de iasomie. Din cămăruța în care dormeam puteam urmări viața uliței, pe jos, aceeași ca în urmă cu zeci de ani. Trecătorii mă cunoșteau; eu nu-i recunoșteam în mersul de oameni maturi. Copiii din vremea aceea, când îmi cumpărasem eu căsuța, căpătaseră de la mine sute de cărți. Din acelea care nu mai încăpuseră în mărunta bibliotecă a casei de vacanță. Îi îndrăgisem, mă cucerise pofta lor de lectură. Abia târziu am aflat că volumele mele dragi intrase în gura sobelor.
Casa Marietei, o puteam ușor recunoaște, mă asigurase fostul primar, după fântâna de la poartă și dudul cu coroană în vârful excesiv de înalt – obiceiul locului. Cred că atinsesem recordul de o mie de pași cu pauzele de odihnă cuvenite, când am văzut vârful dudului încheiat într-o coroană încă verde. Fântână, ioc! În locul ei, o cruce. Și nu una obișnuită. Ci una din marmoră, înaltă cât o fântână… Ulița tăcută, sub seara acoperind-o pașnic, sfârșea la marginea dealului, deasupra râpei pe unde curgea calea ferată. Noaptea, când viața își potolea freamătul, puteam auzi, de departe, zgomotul roților de tren. Casa Marietei era lucrată în coloane din lemn masiv. Rupte parcă, la prima vedere, din îndărătnicia unui proprietar semeț. Curte curată, rânduită gospădărește. Graurii încă mai căutau după apă. În ferești, cerul era inundat agresiv de pete portocalii. Niciun zgomot. Ajuns în dreptul treptelor de la prispă, am auzit cuvinte încurajatoare:
– Poftiți, poftiți, nu vă sfiiți!…
Voce cristalină, de copil. Încurajat, m-am avântat pe treptele acoperite cu rogojină.
– Îndrăzniți! Rogojina e veche, alungă graurii…
Lângă patul fără picioare, un scăunel micuț suporta stoic o mogâldeață înfofolită în straie bătrânești; somiera de alături zâmbea în culorile naturale din covorul maramureșean – cărat de Marieta, desigur, din perigrinările ei.
– Cu Marieta aveți treabă?
– Sunteți mama?
– Ne cunoaștem, rosti vocea. Sunteți ziarist. Eu te cunosc, mata n-ai cum… Pot să-ți spun mata? Nu sunt obișnuită cu vorbirea bărbaților cu carte multă…
– Marieta nu-i acasă?
– Bănuiam că pe ea o cauți… Nu-i acasă, mamă. I-a murit un prieten în București. Bănuiesc că ai aflat. Nu știu cât rămâne… Poate rămâne mai mult, nu știu. Rădița, nevasta mortului, o va ține un timp, cred; erau prietene bune, colindau împreună orașele cu defilările lor…
– Rădița și mai cum?, am vrut să știu.
– Rădița Dumitru, așa cred. Nu s-au mai văzut de multișor…
– Să fie 20 de ani?…
– Cred că mai mulți… Fii bun. Eu sunt oloagă de picioare… Așa, oleacă… Imediat după ușa deschisă este frigiderul… Chiar în față este un pahar înalt cu o soluție maronie; e ceaiul meu de măceșe… Te rog!… Iartă-mă!… Asfințitul ăsta nu durează mult, mă ține în scaun… Nu-mi dă pace… N-am mai văzut așa ceva până în seara asta…
Frigiderul gemea. Mâncare multă, împachetată… Când i-am întins paharul, m-am oferit s-o ajut să despacheteze…
– Nu e nevoie, mamă, mulțumesc! M-ajută Raimon. Lipsește de câteva zile, dar vine… Anevoios, dar vine… Pachetele le-am primit azi. Lina, plecata în Anglia, mi le-a trimis. Săptămânal îmi trimite. Dă telefon în București, acolo e cineva…
– E un magazin?
– Da. Un magazin…
– Raimon… Raimon sau Raimond?, poate întârzia…
– Raimon, mamă… Ai auzit de el, nu se poate… Ziua trudește la zidărie, din când în când. Și noaptea joacă pocăr, până dimineața, când se apucă de băut… Mă ajută când e treaz… Bea de când îl știu, bea din copilărie… Da, ai auzit bine, bea din copilărie… Acum nu-l mai las, n-o să mai bea.
Se înserase bine. Abia ne vedeam. Afară, noaptea se instala grăbită. A doua zi, sâmbătă, ora se dădea în urmă cu un ceas…
– O aștepți degeaba pe Marieta. Ți-am spus, nu se grăbește.
– Spuneți-mi, afară, la intrare, fântâna… A fost o fântână. Știu după dudul înalt ca un brad… Am văzut o cruce… N-am mai întâlnit ceva asemănător: cruce în locul fântânii…
– Și nici n-o să mai întâlnești, băiete! Pot să-ți spune „băiete”?… E moftul meu… Spovedania mea… Știi ce-i o spovedeanie? Crucea sfințește omul pe care l-am ucis, bărbatul cu care m-am luat… El a ridicat gospodăria pe care o vedeți, cu el am făcut copiii, prin el Domnul m-a învrednicit cu ce am ridicat în lume… N-am avut încotro, am avut de ales și am ales. Am ales nepotul… Nu se poate să nu știi. Comuna întreagă vorbește de isprava mea. Ce-i drept, nu mă crede nimeni. Te asigur că este adevărată, domnule ziarist… Poate de aceea ai și venit?
Nu înțelegeam. A avut de ales între ce și ce? Atunci, demult, aruncasem vina pe Marieta. Plecase în lume urând familia, oamenii, rânduielile… Clamase vinovăția tatălui care i-a otrăvit câinele… Ceruse pedeapsa cu moartea… Mama avusese de ales între Marieta și bărbatul cu care se luase?
Nu ne mai vedeam. Am închis fereastra, așa cum m-a rugat. Am lăsat deschise obloanele, deși nu se mai vedea nimic afară. Aș fi aprins lumina, dar am preferat să n-o fac. Bătrâna parcă era în altă lumea. Spunea vorbe neînțelese, făcea pauze luni, privea în gol… Așteptând să iau o hotărâre pentru a-i veni în ajutor, gândurile mi s-au abătut la Dumitru Dumitru. Murise. Rădița nu m-a sunat. Eu îi ridicasem oameni, într-un fel, pe amândoi… Nu mai eram convins… Ne iubisem ca doi frați buni; eram, cum zicea el, eram amândoi melodia celor care se au doar pe sine. Să cred că Domnul, cum zice mama Marietei, l-a așezat pe orfanul Dumitru Dumitru în apărarea mea doar în regimul politic de pe vremea aceea? După lovitura de stat din decembrie i-am mai întâlnit, pe el și pe Rădița, o singură dată. De ziua mea mi-au oferit o geantă diplomat. El nu mai era Dumitru Dumitru. I se spunea Gioni Generalul. Fusese instalat director general al magazinului diplomatic, un fel de CIA deghizat. Dovadă și acea valiză diplomat unicat.
– Ce-i, mamă? Gândești cu voce tare?
– N-am vorbit.
– Te-am auzit în somn. Mulțumesc că n-ai plecat. Să n-aprinzi lumina. Așa-i că am adormit?
Acolo, pe scăunelul de la căpătâiul somierei, bătrâna se înfășurase în densitatea nopții ca pentru somn. Noaptea se lățise discret, precum lumina din zori, în iarba grădinii, pe acoperișurile caselor, în salcâmii de lângă gard…
– Avem musafiri?
Vocea de bas nu putea fi decât a bezmeticului Raimon. Venea de la cârciumă.
– Ești beat, Raimon, ține-ți gura, mamă! E domnul Cristache!
– Ziaristul?… Ai adus colivă de la moartea Generalului, bre?… Ce cauți aici?…
– Raimon, du-te și te culcă, să nu te culc eu, obraznicule!
Vocea nepotului n-avea în ea încărcăturile obișnuite după beție. M-am ridicat de pe marginea somierei, unde mă așezasem, să-l întâmpin.
– Să nu aprinzi lumina, mamă!, mă rugă bătrâna… Sau te-ai ridicat să pleci?
– Mai degrabă niciuna, bubui basul. A venit să arate că-i este rușine pentru ce a scris…
– Raimon, mamă… Ce-ți veni?
– Ce-mi veni? Dacă n-am dreptate să bage muniție… Dă-i drumul, unicule!
– Te referi la articolul despre copilul care țipa după libertate?
– No… No… Și la ăla… Mă refer la tot ce scrii, la tot ce scrieți toți… Auzi: libertate!… Viața este libertate?… Cine dă libertatea?… Milogilor!… Luați-o, dacă o doriți!… N-ai înțeles nimic din ce zicea… puștoaica aia. De ce ai scris fără să știi ce scrii?
Avea dreptate. Dacă m-aș fi apărat, Raimon, sau Raimond, ar fi deszăgăzuit puhoaie de ocări… Dacă-i dădeam dreptate, n-ar fi înțeles. Așa cum nu înțelege că numele copiat de cine i l-a dat era, desigur, Raimond nu Raimon. Am preferat să-l atrag în altă direcție. Am încercat direcția mamă: trmitea din Anglia mâncare pentru mama ei.
– Nu este nici ușor, nici ieftin să trimită periordic, din îndepărtata Anglie, comenzi în România, într-un sat… Nu e la îndemâna oricui…
– Mai ales că fiul este un bețiv și un cartofor… Vorbește pe înțelesul meu, intelectualule!… N-am pentru ce să-i fiu recunoscător. Și bunica trimite mâncare bunicului, deși el nu mai există. Cel puțin, „plecata” în Anglia nu duce haleala s-o sfințească popa burtosul… „Plecata” a tulit-o la pulă, pe bani adevărați…
– Raimon, ieși afară, obraznicătură… nerecunoscătorule!
– Nerecunoscătorule, ai zis? Te-am rugat să nu-mi zici așa. Iată, mă înfurii acum. Am presa de partea mea și nu pe un oarecare din presă, pe unicul, pe Cristache nu știu mai cum. Desfă-ți broboada de la nas. Simți cum pute?… Toată lumea suferă… Da, lumea suferă de nu mai poate. Dar suferă careva pentru o suferință de copil ca și avortat de mamă – teoretic era avortat -, urât de bunic și hulit de vecini?…
Avortat de mamă… Mama originală… Auzisem bine… Nu era fiul Linei… Era fiul… N-am putut rosti al cui fiu era… Al Marietei? Imposibil!… Imposibil… Practic, era al nimănui…
Vârsta a fost aceea care a vorbit în locul meu. A vorbit o lacrimă involuntară… Am plecat fără o vorbă. O tragedie era trăită la diverse. La rubrica Diverse. În urma mea, Raimon urla ca un bas autentic:
– Dacă ăsta-i gazetar, eu sunt Iisus Hristos!
M-am întors. Raimon, văzându-mă revenit, a izbucnit:
– Vrei să ne batem?! Unde nu dă Domnul?!
– Fie, am zis. Înțeleg că nu ești fiul Linei… Al cui fiu ești?
– Te prefaci că nici usturoi m-ai mâncat, nici gura nu-ți miroase… Nu știi ce știe o comună întreagă?
– Chiar nu știu… Și lasă comuna, ești un fapt divers. Pentru comună ești un fapt divers…
– Îți spun. Cu o condiție: să-mi spui cine a sculptat crucea… N-o să-mi spui, că nici despre asta nu cunoști nimic…
– Bunica!… N-avea cum fi altcineva.
– Bunica?… Bravo!… Bunica!… În Cornetu nu există marmură. Nici sculptor priceput… Există bunică, bravo!
– Atunci, chiar nu știu… Tu ai lucrat monumentul?
– Măi, măi…
– Tu ai lucrat monumentul?
În pragul ușii, în brațe cu scăunelul pe care, iată, izbutise să-l îmbrățișeze, bunica, având expresia uneia parcă trăsnită de fulger. Și după un timp:
– Ce bâiguiți voi acolo?
– Dacă a fost prieten cu Generalul, cu mortu’, omul ăsta a venit să ne cumpere, bunico… Să scrie inepții, cum face întodeauna. Zi, cacealmistule, ce vrei de la noi? N-avem nimic de vânzare!
– Ce scornești tu acolo, copile…? Știe domnul Cristache că nu ești fiul Linei?
– Știi, bă?
Raimon era de neînduplecat.
– Nu… Ești fiul Linei?
Ne-a întors spatele și a plecat. Bunica mi-a făcut semn să mă apropii. M-a luat în casă. Din colțul-matcă, a zis:
– Ți-a văzut lacrimile.
– O lacrimă… Am suferit fără voia mea, pentru o clipă, suferința unui copil viu, teoretic ucis de mamă, urât de bunic și disprețuit de vecini… Cum poți trăi normal?
– Poți, mamă, poți… Cum poți? Ai văzut: s-a dus să plângă acolo unde a ucenicit el plânsul…
– Spuneți-mi, Lina este sau nu este mama lui?…
– Nu este, ce-i drept… Bunică-su’ a fost capul răutăților; n-a vrut să primească în familie un bastard… Să-l alung, zicea. „Alungă-l ca pe unul ne al nostru!”
– Aunci, nu înțeleg, cum să ridice Raimon, bunicului care l-a urât, un monument cum nu mai există altul mai arătos în locul unde trăiește…? Unui bunic care a fost rădăcină la toate nenorocirile familiei? Mai întâi, vă rog mult, iertați-mi indiscreția, dacă Lina nu-i este mamă și Raimon este bastard…
– Nu-i spune, bunico!
– Rădăcină, băiete, este tot ce-are viață. Eu am simțit asta mereu, peste tot, și o voi simți până n-oi mai fi… Omul nu e prun, nu produce doar prune… Nici Dumnezeu nu e prun… Cunoaște-L și înțelege-L!… Rădăcină… Nici ea nu știe ce crește din ea…
Vocea lui Raimon, din cealaltă cameră:
– Nu mai sta de vorbă cu securistu’ ăsta… Nu înțelege nimic…
– Voi aprinde lumina, mamă. N-am avut puteri să pun ordine… Vei înțelege harababura… N-am prevăzut cât stai… Nu te-am întrebat dacă te pot servi cu ceva… Am plăcintă, sucuri de care o fi în sticlele aduse… Vrei să te uiți?
Aveam gura uscată. Am luat o Cola, am întrebat-o pe bătrână dacă dorește ceva. N-aveam de gând să plec înainte de a afla tot. Dibuisem câte ceva: Lina era femeie de stradă. Nu mă îndoisem nici până atunci. Suflet blând, luase copilul în creștere de gura mamei. Iar copilul nu putea fi decât al Marietei. Bunicul, cu străjnicia-i probată de viață, a vrut să-l alunge. Bunica s-a opus din răsputeri. Raimon era jucăria stricată, n-o dorea nimeni. Nu este exclus ca bunicul să fi încercat să-i curme existența, în felul obișnuit al locului. Și-a rănit mâna în lovituri aiurea. Orice pumn trimis lovea în grilajul bunicii. Și pumnii veneau nu doar de sus, ci și de la București. Marieta revenise acasă. Nu la plod. Nici acum nu voia să știe de existența lui. Pentru ea, fiul nu existase niciodată. Rădăcina continua să fie prun, rodea prune…
Vocea lui Raimon mi-a întrerupt meditația:
– Nu mai vorbiți?… V-am supărat?… Eu exist doar că să supăr. Să fiu orice… Mama, vorba vine mamă, a vrut să mă avorteze. Lina a fugit la Londra, mamă fiind. Mamă vitregă, dar mamă. S-a cărăbănit după pule suțiri. Tată n-am avut… Ăla cu care m-a făcut era un terchea-berchea ca și mama. Revoluționar labagiu… S-a chivernsit în slujbe politice. Bunicu’, rădăcină divină, a murit ucis de cel mai bun om de pe lume: buni a mea… Da!… Eu i-am ridicat monument. În locul lui și eu aș fi făcut la fel… Sunt El, rămân El, cu E mare. Monumentul ăsta l-am ridicat pentru mine. Din poporul strâns la proteste de fata drăcoasă care era mama s-au scurs politicieni ca ziaristul ăsta… Eu sunt rădăcina!… Ha!… Nu vă place!… Ați asurzit?…
– Nu-l asculta, fiule. Vorbește obida din el, nu vorbește el. Marieta nu-și recunoaște fiul; zice că ea nu l-a vrut, nu vrea să știe de el. Nesimțitul ăla de tată s-a vârât în politică… Să-l crec eu, a zis, dacă-l vreau.
– Nu o înțeleg pe Marieta, cred că am motive…
– N-ai motive, carieristule!, bubui vocea lui Raimon. N-ai motive! Lasă-ne cum suntem, nu ne face după mintea ta de bulangiu.

N.R. Prologul poate fi citit aici, iar primul capitol aici.