Iubesc pe toți cei ce se închină lui Dumnezeu. Iubesc pe toți cei ce-l au în suflet pe Iisus. Iubesc pe toți cei ce se emționează când rostesc „Suveranitate”. Iubesc pe toți uriașii din povești. Iubesc tot ce născocesc copiii. Iubesc tot ce emoționează – pictura, teatrul, filmul, arta… Iubesc tot ce se naște din suflet.
Nu iubesc pe cei ce folosesc toate iubirile mele pentru a se înfățișa ei cu o altă față decât aceea de acasă; pentru a se înfățișa electoral, pentru a-și dovedi talentul jurnalistic apos, pentru a câștiga pe nedrept, pentru a învinge mincinos. Sunt alături de cei naivi, de emoționații în fața drapelului, de cei ce se închină în fața vorbelor aristocrate și regretă mai târziu, prea târziu; iubesc fustele de țară, iubesc netoții care se cred dumnezei, pentru că știu ce ascund sufletele lor; iubesc înjurăturile populare, cu năduful pe care-l degajă; iubesc apele care curg, nu știu de unde vin și unde se duc; iubesc cerul și norii, și tot ce vine din eternitate.
Nu iubesc construcțiile omului, fățărnicia, minciuna, înșelătoria, aroganța, prefăcătoria, prețiozitatea gomoasă…
Mă supun iubirilor mele. Nu invoc, pentru atât, dreptul meu la suveranitate. Ea, această lumească formă, cu nume pompos, nouă românilor, nu ne aduce și nu ne-a adus niciodată nimic. Și totuși o iubesc și pe ea, așa cum iubesc rugăciunile mamei în fața candelei.
