…răspuns corect: din obisnuință
Chiar asta s-a întamplat, aseară, cu mama mea în vârstă de 86 de ani. Cu o proteză de șold și o mobilitate mult redusă, a căzut în casa, și-a pierdut cunoștința preț de câteva minute, iar dupa vreo 40 și ceva de minute de așteptare, un echipaj SMURD și-a facut apariția și a decis sa o transporte la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca.
A fost lăsată la Camera de garda pentru investigații, în timp ce eu – conformându-mă protocolului în vigoare de când cu Covid-ul, am ramas dincolo de gardul spitalului, într-o parcare, la vreo 40 de metri distanță – așteptând cuminte să primesc telefon de la medicul de gardă pentru a afla diagnosticul și cum vom proceda mai departe…
Doar că telefonul de la medic și, de fapt, de la nimeni din spital, nu l-am primit nici până acum…
Și totuși pe mama am găsit-o în cele din urmă… În stradă, depusă pe o bancuță din fața spitalului, aproape dezbrăcată, cu un bandaj care îi înconjura bustul și un umăr, aplicat de un doctor invizibil…
Greșeala mea să cred că mă poate suna cineva din spital, greșeala mea că nu am stat spânzurată de vreun stâlp la intrarea în spital sau că nu am dat șpagă ca să stau mai aproape de ușa Camerei de gardă…
Perplexă, confuză și în imposibilitatea de a se deplasa sau de a lua legatura cu mine, pentru că nu avea la ea nici mobilul, și. de altfel, nici vreun act de identitate, mama stătea în mijlocul nopții, asteptând ca bodygard-ul spitalului sau asistentele de la Triaj să îi adreseze vreun cuvânt, să vină spre ea pentru a le ruga să mă contacteze…
Brancardierul aruncase gunoiul din spital și gata cu pacientul…
Un sentiment mai cumplit de umilință și o furie mai mare ca aseară nu cred că am mai cunoscut vreodata. Nu doar pentru că bătrânica aruncată în stradă era mama, ci pentru că nimeni din cei care ar fi putut să îi arunce măcar o privire nu au vrut să o facă.
Am încercat să vorbesc cu doctorul invizibil care a tratat-o. NU am putut să dau de el! Am cerut să mi se explice de ce nu am fost contactată – TĂCERE! Am cerut să știu cum se procedează cu pacienții aduși de ambulanță și cum se comunică cu aparținătorii acestora – iarăși TĂCERE!
Astăzi, dis-de-dimineață, am depus plângere la Secția 1 de Politie împotriva Spitalului. Depun plângere și la Colegiul Medicilor și fac și o sesizare la Ministerul Sănătății, DEȘI îmi dau seama că nimic nu se poate schimba în sistem, dacă oamenii care lucrează acolo nu se schimbă.
Înainte de boli sau de bătrânețe, pe noi toți ne omoară indiferența și dezumanizarea.
Sursa: pagina de Facebook Argentina Taricu
