Cantata „Carmina Burana”. Auzisem de ea. Ascultasem începutul. Îmi plăcuse mult, mult… Așa cum îmi place înghețata. Respectiv, fără să mă gândesc mai departe. Dacă vine, o primesc gudurându-mă ca un cățel poftind la plăcere. Și a venit. Din nefericire. M-am trezit abia la sfârșitul ei. Nu mai eram eu. Mai exact, eram eu, dar într-o altă lume. O lume cumplită. Ce ascultasem nu era muzică. Era viața și moarte. Și nu doar viață și moarte, era… Ce era?… Era totul. În voci de bărbați și femei. Corul înainta spre mine învingător. Instinctul îmi dicta să mă tem. Vocile creșteau, creșteau… Corul Cosmosului… Și dispar. Brusc. Ce-o fi? Rămăsesem în Cosmos. Singur… Dar nu, nu, nu… Departe, în fundal, undeva la începutul existenței, la marginea lumii, în surdină, aceleași voci puternice, dar triste, se apropiau. veneau din nou spre mine, mă cuprindeau… Obsesiv. Tristeța se tranaforma în bucurie. Bucuria din nenorociri… Și o rază de soare… Și, în sfârșit, salvarea! Soarele!… Și un vuiet. Un vuiet ca vântul, nu știam de unde vine și unde se duce. Creștea în mine întrebându-mă care-mi este rostul?
Și dor de mama. De cineva care să mă salveze. Mama purta în ea totul. Curajul, înțelepciunea, puterea, orizontul vieții… Și mereu, tumultul.Tumultul etern. Al vâltorii cu bărbați copiii, femei, tineri, bătrâni… Și puhoaie de trăiri, simțiri și revolte, și fericiri, și exuberanțe… Lumea! Lumea mea. Lumea noastră…
Mama cunoștea binele și răul, și dreptatea, și nedreptatea, și libertatea, și generozitatea, și lăcomia. Toate câte sunt ale omului. Mai târziu am aflat că pentru ea, pentru mama mea cel puțin, toate astea nu aveau în ele semnul plus sau minus. Nu erau valori. De prețuit sau dimpotrivă. Existau și atât. Prin voia Domnului. Nu judeca pe nimeni. Lua cunoștință. Zicea: voi muri curând.Mi-e deajuns locul unde m-am născut, și câte am primit, pentru a afla totul. Ce văd și aud și nu-i al meu nu-l judec. Iert.
