Adrian Chelcea
Pe ulița din fața casei, Sile, împreună cu alți doi tineri, se căznea să potrivească o cruce lucrată în piatră pe un cărucior cu două roți. Când m-a văzut, a ieșit înaintea mea năvalnic:
- M-am interesat. Vin aveți voie să beți. Mergeți în atelier, vin și eu. Nu mai am mult aici. Vă anunț de-acum, nu vă așteaptă lucruri plăcute. Noroc cu vinul… E-n găleata cu gheață de sub fereastră.
Când a revenit, a început să vorbească de la ușă:
- Scuze pentru vin, n-am găsit ceva ca pentru dumneavoastră. Așadar, recunosc, m-ați învins. Aveți dreptate. Alexandru, împăratul, n-are nicio vină că s-a dezis de jurământul său din adolescență. Vinovată e natura omului care suntem toți… Adrian, profesorul meu de matematică, unicul meu prieten, v-am mai spus parcă, el m-a convins să-i ridic bunicului crucea de la poartă. Aia pe care scrie cu litere mari RĂDĂCINĂ. Bunicul m-a izgonit din casa lui pentru că în casa lui nu era loc pentru cei fără rădăcină curată. N-avea nimic cu mine personal.
- Ce faceți?… Beți din cană, maestre, nu vă jenați, n-am pahare de vin…
Vinul era chiar bun.
L-am rugat să se răcorească. Se înfierbântase. Când trecusem pe lângă grupul de încărcători, mi s-a păruse că tăcerea lor era nefirească.
- Mi se părea mie? i-am zis. La venire, n-am auzit între voi, lucrătorii, acele vorbe care se schimbă în timpul unei astfel de operații. Sunteți certați?
S-a prefăcut că nu m-aude și a schimbat vorba:
- Aș putea să chem un țigan cu căruța… Nu pot… Chiar nu pot… Ar fi trist… Nu pot!… Și așa e prea multă tristețe în comuna asta…
- Nu e nevoie să continui, Sile… Mi s-a părut mie ceva nefiresc. E treaba voastră.
- Atunci, să revin la profesorul meu de matematică, la Adrian… A fost dat afară din postul de profesor pe baza unui denunț mincinos. Calomnios. Prostesc. Emisiunea sa de la televiziune a fost interzisă. Editurile au refuzat să-i mai publice cărțile. Soția lui, tot profesoară, a fost dată afară din școală. Una dintre fiicele sale a fost internată în spital în urma unei pierderi de cunoștință… Corect?
- Și v-ați găsit dumneavoastră să faceți o vizită la fabrica unde lucra tot orașul. Acolo, ați descoperit că profesorul de matematică era socotit erou. Și un nedreptățit… O victimă… Nu exagerez. Câtuși de puțin. Și vreme de luni de zile nu s-a găsit un singur om care să-i ia apărarea. Un singur om…
- Ce v-a apucat să mergeți la fabrica aceea și să-l salvați pe profesorul de matematică?
- Nu m-a apucat nimic. Nu știam ce voi găsi acolo.
- Un singur om de pe planeta asta s-a găsit să caute acolo unde toată lumea știa ce se întâmplă, dar nimeni nu catadicsea să intervină. Toți cunoșteau adevărul și nimănui nu-i păsa. Și nu-i păsa nimănui, fiindcă, spuneți dumneavoastră, așa-i construcția omului.
- Așa am socotit atunci.
- De ce v-ați băgat unde nu vă fierbea oala? Aveați o altă construcție? Sunteți un om construit din altceva decât restul? După ce v-ați băgat nasul unde nu și-l mai băga nimeni, din cauza domniei voastre, profesorul meu a fost reprimit. Soția lui a fost reprimită și ea. Televiziunea a reluat emisiunea. Editurile au început să-i publice cărțile… Toate din vina dumneavoastră. Ați încălcat natura omului care suntem toți. Recunoașteți că ați greșit? O lume întreagă a vrut ceva și domnia voastră altceva.
- Adică?
- Dacă domnia voastră nu greșeați, profesorul meu rămânea dat afară de peste tot. Natura omului rămânea la ea acasă.
Așa cum s-a întâmplat într-un caz despre care am aflat de la radio: unul, Traian Grozăvescu, român, al doilea Caruso, la 31 de ani a fost ucis de soție. Nevasta l-a împușcat în frunte. Fiică a unui mare bogătaș, nu a fost judecată de o justiție din lumea dumneavoastră, ci de una ca toate justițiile din lumea reală în care trăim. A achitat-o pe biata nevastă îngelozită. Faptul că și-a împușcat soțul în frunte era o dovadă că, din pricina geloziei, nu mai știa ce face. Gelozia era evidentă. Iată, asta-i lumea firească.
Numai bunicu’ mai era ca dumneavoastră. Dar pe bunicu’ l-am salvat eu. Cum? Simplu. El repara ceasuri pentru toată lumea, orice fel de ceasuri, fără să primească nici un ban. Dacă ar fi aflat americanii, sunt sigur, ar fi ridicat un rug să-l ardă pe Statuia Libertății. Dar într-o zi, am găsit calea să dreg lucrurile. Mi-era poftă de înghețată. Bani, ioc. Ce era să fac? Să m-apuc de muncă? Aș fi făcut- o dacă aș fi trăit îm Groenlanda. L-am întâlnit pe unul cu ceas reparat de bunicu’. I-am cerut cinci lei, am luat înghețata și lumea și-a văzut de mersul ei… Vedeți, asta-i lumea. Eu, nepricopsitul m-am făcut cu cinci lei. Dumneavoastră v-a dat cineva cinci lei? V-a felicitat măcar cineva că l-ați salvat pe profesor și familia lui?
- Dimpotrivă. Am avut probleme chiar și cu nevastă-mea. După toată întâmplarea cu profesorul, nevastă-mea s-a închis în tăcere. Mi-a spus doar că mâlc va tăcea atâta vreme cât nu știe de ce a leșinat fiica profesorului. Ceva-ceva a făcut ea de mi-a trezit mie interesul. Câți ani are?… Iar ea nu este singura care își pune întrebări la care eu nu voi ști să răspund niciodată. Bunăoară, deși m-am întors exact cum am plecat, un vecin de-al meu „m-a văzut” cum, reîntors de la Sinaia, nu pridideam să car din mașină cadourile primite de la profesorul de matematică…
- Suntem oameni, deci asta-i natura noastră… Bunica mea, de exemplu, primește regulat alimente, de la Zürrich, prin intermediul unor magazine de lux. Bani, nu glumă! Mătușa care trimite pachetele a deschis o cârciumă în apropierea orașului Zürrich. Știți asta. Cu toate acestea, bunica nu încetează s-o căineze. Pe ea și pe mama care nu m-a făcut, pe Marieta, al cărei nume figurează pe tăblița unei străzi din comună, pentru că a fost capul revoluției aici, la noi. Bunica zice că, dimpotrivă, cele două fiice și-au ratat existența și că, de fapt, cel împlinit sunt eu..
- Și eu cred la fel. Ai aflat cine ești… Ce viitor ai…
- Viitor! Ați vorbit cu Dumnezeu? Sună al dracu’ de frumos. Dacă aveți un nume pentru cel ce își cunoaște viitorul, mă duc să-i sărut picioarele… Și apropo de picioare sărutate: bunica face asta cu picioarele lui Iisus. Lui Iisus nu i se cunosc urmașii, deși în mod sigur are. La fel este cu toți sfinții. Toți au urmași, dar despre niciunul nu se știe nimic. Și dacă ar fi să duc lucrurile mai departe… Aș zice că lucrurile nu sunt mult diferite nici cu Dumnezeu. Copiii se nasc după împreunarea părinșilor. Ori, în cazul lui Iisus, n-a existat împreunare. De-aia se spune Fecioara Maria…
- Știu unde vrei să ajungi.
- Nu, nu știți. Pentru că nu religia mă preocupă pe mine, ci omul. Când zic omul, nu mă refer la cei ca dumneavoastră. Cred că dumneavoastră nici nu aveți ce să căutați în această lume. Mă refer la om așa cum l-am cunoscut eu. Și deja știu care este cea mai criminală himeră a omului: fuga după carieră.
Omul trăiește în medie 70 de ani. O bagatelă. Știi că, orice ai face, în jur de 70 de ani ești alungat, orice s-ar petrece pe Pământ… Dar până atunci… Mai mult, te înhami la dispoziția altui om care nu face din tine un obiectiv de salvat, ci dimpotrivă, unul de folosit în interesul său propriu. Asta este o dovadă că în lumea noastră cineva, ceva ne înșală…
Și totuși, oamenii se consideră liberi. Pentru unii, libertate a însemnat să nu-și mai boteze copiii ca pe bunici și străbunici, Mihai și Ștefan, ci Erik și Patrik.
Ați auzit de George Banu, criticul de artă. Tocmai ce ne-a părăsit în urmă cu câteva zile. Venise de la Paris. Îl rugase o cunoștință să se interese de crucea tatălui său. Era însoțit de doi colegi, critici de artă și ei. Unul dintre ei începuse să vorbească de Edward Grieg și al său concert pentru pian… „Dragul meu, l-a întrerupst celălalt, ești un mic-burghez incorigibil. Cum poți să asculți Grieg?” N-am așteptat urmarea; m-am repezit la calculatorul din camera mică și dă-i și caută pe Youtube. Nu știam cum se scrie… Și dă-i și caută Grieg… Și tot așa… Când am revenit în atelier, dansam cu pietrele din curte. Ce muzică!… Ce muzică!… A fost nevoie să-mi amintesc că sunt, desigur, mic- burghez dacă… Nu-mi venea să cred. Eu și Grieg. Eu și muzica simfonică… Nu contează ce ne place, importantă este categoria socială a compozitorului. I-am scris lui George Banu. Așa am aflat că murise. În locul lui și eu aș fi murit dacă aș fi auzit spunându-se… Mă rog, George Banu nu se amestecase în discuție; eu m-aș fi amestecat…
Unui renumit profesor de istorie, universitar la Paris, aflându-se el la Napoli, nu mai ține minte cum, i-a venit să cânte Nabucco de Giuseppe Verdi. O fluiera. Barcagiul, căci se afla în barcă, auzindu-l, l-a continuat. Au cântat amândoi până s-a terminat traseul. Un barcagiu și un profesor universitar au devenit prieteni prin muzică.
- Da, Sile, lumea asta poate fi una minunată… Ca un basm… Dacă n-ar fi stratificată de lăcomie și comandată din înălțimi nu întotdeana cunoscute…
- Pot să continui?… Merci!.. Bunica asculta o slujbă la un post religios. – Am tot spus că–mi voi muta ce-i al meu în atelier, dar nu m-am învrednicit – În sfârșit, am rugat-o să mă scuze, vreau să mă uit la film. Nu i-am spus „un film cu Anthony Hopkins” fiindcă mi-ar fi cerut să-i numesc și pe ceilalți mari actori, doar- doar își va aminti de unul… Și-a adus aminte că-l cunoaște pe Hopkins abia în clipa când l-a zărit…„Cum îi zice, mamă?, Nu-l cheamă… Am îmbătrânit!…” Până la urmă am văzut împreună tot filmul.
Era acasă, în palatul unui mare lord, Erlington… Berlington… Darlington, nu contează. Erau de față politicieni din lumea bună. Hopkins – servitorul șef, era singurul care se putea mișca în marea sală. Ceilalți – ospătari, ospătărițe – vegheau în spatele fiecărei somități, fără să respire. Când vorbea lordul despre onoare, demnitate – am uitat să vă spun că discuția se purta în preajma celui de-Al Doilea Mare Război – eram de partea lui. Îmi plăcea tot ce spunea și cum spunea. Când vorbea ministrul de externe francez despre pace, democrație, libertate, eram de partea lui… Când vorbea germanul, ambasadorul german, despre o lume curată, aplaudam în sinea mea, ca să nu m- audă bunica. Și unul din marii politicieni americani făcea preș din cei de la masă: „Vorbe, vorbe, vorbe… Noua civilizație are nevoie de profesioniști…” Ospătărița din spatele italianului a murmurat pentru ea – operatorul i-a filmat buzele – „Lăcomie. Cum ar veni civilizația are nevoie de lăcomie…” Mi-au plăcut atât americanul, cât și ospătărița cu batjocura ei… Pe scurt, îmi plăcuseră toți mesenii. Ei cum aia mă-sii, vorba milițianului din bancul cunoscut, să aibă toți dreptate? Războiul bătea la ușă…
Revenit în atelier, am reluat în gând discursurile invitaților din marele palat al lui Darlington. Nu puteam reproșa nici unuia măcar un cuvințel. Mi-au trebuit câteva zile ca să dibui cum era posibil așa ceva. Întâlnirea aceea era urmarea dorinței lordului de a-și împărtăși cu cei mai buni prieteni ai săi sentimentele înaintea unui război cumplit, așa cum se anunța. Nu dorea opinii, ci sentimente. Acele sentimente care-i uniseră cândva.
Eram de acord cu toți. Eram, prin film, prieten cu marile somități ale lumii. Altceva ar fi fost dacă eram la un congres sau la o emisiune televizată. M-aș fi dat mai deștept decât sunt, mai indignat față de ce spun ceilalți… Ce vreau să spun este că în oricare loc public unde vorbim, mințim. Ne fură vorbele, impresia pe care dorim s-o facem, interesele pe care le apărăm. Desigur, aceste interese nu sunt ale noastre… Mințim continuu. Prin vorbele pe care suntem obligați să le exprimăm, mințim. Lumea este o minciună. De ce? Cine ne obligă? Răspunsul la aceste două întrebări este adevărul pe care nu-l vom afla niciodată. Este cineva deasupra noastră pe care îl servim fără să ne dăm seama, inclusiv Dumnezeu.
Invitații lordului englez, pentru întâia oară în viața lor, în seara aceea erau sinceri. Lordul va plăti cu libertatea pentru asta. Ca să vezi drăcie! Nevinovat. Nu el a hotărât soarta planetei. Este vinovat pentru că a spus adevărul într-o lume a minciunii. Războiul însuși a fost câștigat prin minciună.
De ce n-am admite că lumea gândită de Hitler ar fi fost mai curată decât ceea ce vedem astăzi? Cu oameni mai curați, mai aproape de cerințele unei societăți omenești. Lumea s-ar fi limpezit, n-ar mai aștepta, ca în prezent, un Dumnezeu mai aproape de ce trebuie să fie un Dumnezeu. Acesta care este pare mort? Pare, cum să nu…
Ceea ce văd eu astăzi că sunt… Fără bunicu’ n-aș fi avut nicio șansă să găsesc drumul spre mine. M-aș scălda în balta mătușii de la Zürrich și a mamei care n-a vrut să mă nască…
- Sile, de ce afirmi că mama și mătușa ta nu s-au împlinit? Nu e simplu să fii patroană de restaurant la Zürrich, tu, o româncă, așa cum nu e simplu ca numele tău să fie dat unei străzi din localitatea în care te-ai născut.
- Bunica e mândră de fiicele ei. Ea consideră că nu s-au împlinit, ceea ce e altceva. Vă deranjează dacă aprind lumina?… Întârzii cu răspunsul, fiindcă mi-e greu să-l spun. Nu-i al meu. Și nu este vorba de răspuns. Ci de durere. O durere ca noaptea fără sfârșit. Voi încerca, totuși… Dumnezeu e mort!… Dumnezeu a fost și a murit… „Eu nu mă înșel, zice bunica, știu ce spun. Și spun ce mi-a dat să știu cel care m-a adus la viața asta”.
Și știe, zău!… Cele două fiice născute de ea s-au născut să fie femei, să rodească… Curtea să fie plină de copii, de fii și fiice, de nepoți și nepoate; să nu fie oră lăsată de Dumnezeu fără râsete, țipete, certuri de copii. Astăzi, curtea ei este goală… Sigur, nu așa a vrut Dumnezeu să fie… Domnul care a făcut-o pe ea nu mai este… Lumea se strică și nu vede nimeni… Ce bucurii poate avea un copil născut în România și ajuns șef de cârciumă la dracu-n praznic? „Tu, zice bunica, ești împlinit. Ai știut ce vrei și ce ești… Dar ești singur. În satul unde m-am născut eu, nu exista așa ceva… Copiii se chemau Vasile, Florica… Duminicile, erau pline băncile din fața caselor cu oameni veseli… Tu ai fost rătăcit pe aici, te-am ascuns eu… Serile nu plec de la geam. Vară- iarnă sunt aici, aștept sfârșitul zilei și un semn că… nu știu… că se va întâmpla ceva… Că vine noul Dumnezeu. Mă întreb, ca și tine, ce se întâmplă cu țara noastră, ce se întâmplă cu miliardele muncite de români? Cât primește țara din ele?”…
- Iartă-mă, Sile că schimb vorba. Ce mi-ai zis mie, i-ai spus și profesorului de matematică, prietenului tău?
- N-am mai vorbit cu nimeni despre astea, maestre, nici măcar cu Adrian. La ce mi-ar folosi? Adrian a primit înapoi tot ce i s-a luat. Un singur detaliu n-a fost luat în seamă. Detaliul este EL, Adrian. El n-a fost luat în seamă. A fost lovit. N-a fost o simplă lovitură. A fost frânt. Nu mai este întreg. Ce e frânt, frânt rămâne. Așa vrea natura, Dumnezeul lui bunica.
- E o presupunere a ta…
- Adrian este viu, umblă, vorbește, fetele i s-au măritat… Dar nu și-au mai revenit… Nu vreau să discut despre ele, cunosc puține lucruri despre viața lor… E suficient să știu că Adrian nu mai este Adrian. Rămași întregi sunt ziariștii, autoritățile care l-au frânt… Rămasă întreagă este lumea care nu s-a mișcat în fața unei realități zguduitoare… Mă rog, colega lui Adrian, turnătoarea, s-a sinucis… Și totuși…
- Și totuși? Spune!…
- Dacă ne aude cineva, pățim ce-a pățit lordul Darlington din film. Vom fi judecați de alde Becali, fiindcă suntem de partea ideii de lume curată.
Și mai spun că Hitler trebuie regândit, plasat în mijlocul unei stări de spirit libere. De ce n-am avea nevoie de o Europă curată? Învingătorii de astăzi au folosit miliardele muncite de alții pentru a ucide oameni nevinovați și a-l îndepărta pe Hitler din fotoliul care, cred ei, li se cuvine lor. L-au bătut pe Hitler cu zeci de milioane de oameni morți nevinovați. Nu urmașii morților nevinovați sunt azi la putere. Niciun miliardar n-a sărăcit. Au sărăci urmașii celor rămași pe câmpiile Europei. Avem nevoie de o lume dreaptă, nu de una condusă de cei care au nimicit, în câteva secunde, oameni cinstiți, mai cinstiți decât ei, la Hiroshima…
- Te-ai înfierbântat Sile. Uneori, în timp ce vorbeai, eram de partea ta, alteori, nu. Am rămas, totuși, de o parte, nu una neutră. Am rămas de partea celor care încearcă gustul adevărului, fără miliarde în bănci. Eliberați ziarele și voi spune de partea cui sunt. Ziceai despre filmul cu lordul Darlington. Într-adevăr, nu este vorba de o lume sau de două. Sunt tot atâtea lumi câte bucătării sunt. Calea care să ducă la toate bucătăriile nu există. Lumea este a unuia singur, a cuceritorului. Asta spune totul. Trăim întro lume cucerită care încă mai are de făcut cuceriri. Din păcate, cei din fotoliile drapate în lozinci, produc proști într-un ritm năvalnic. Proștii noștri se cheamă astăzi, cum ziceai: Erik, Patrik…
Asta am căpătat în contul românilor noștri morți la Stalingrad: copiii care nu mai poartă numele străbunilor. Hai să amintim vorba aia care spune că acei din urmă vor fi cei dintâi… Eu mi-am făcut cheful, te-am cunoscut și-mi dau seama că performanța mea asta îmi spune: nu știi nimic omule, astâmpără-te…! Oricum, știi mult mai puțin decât atunci când ai început. Ideea de proști ne aduce în pragul întrebării: de ce nu desființăm școlile, focarul prostiei cu ștaif și acestea să fie înlocuite cu tabere ale cunoașterii…?
- Stați! Unde plecați?mă opri Sile. Vă amintesc o altă vorbă a bunicii: „Nu întâmplător am născut două fete. Lumea are neîncetat nevoie de lucrători noi”… Da, lumea are nevoie de producători… E simplu. Natura, Dumnezeu, legile vieții n-au dat lumii omului un pumn de ani pentru ca bietele ființe să se joace, să mintă, să se îmbogățească, ci pentru a se înmulți, pentru a da în folosință materiei ce n-a mai avut, poate, niciodată… Talentele sensibilității… Are dreptate bunica? Dumnezeu a murit, nu mai este… Talentele sunt ale vieții, nu ale omului.
La Păulești aveam un coleg de-a dreptul nătâng. Cu toate acestea, putea răspunde pe loc cât fac 8967 x 3549. Talentele le-a aruncat Dumnezeu pe piața materiei la cine s-a nimerit. Nu există genii. Ci posesori de geniu. Pictori, compozitori, filozofi… Cum se face că nu toți oamenii cântă precum Caruso? Pe Caruso l-a lovit Dumnezeu în cap cu un talent care n-a venit de la tată sau de la mamă… Cum a fost posibil?… De la cine a venit?
- Sile, ce vrei, de fapt?
- Vreau să vorbiți cu Adrian. M-a anunțat că trece mâine pe aici. Ca să aveți un subiect de discuție, am scos de pe calculator discursul mamei lui Adrian: „Școala e altceva. Școala n-a fost dată omului de Dumnezeu. Școala instruiește cadre pentru concursul de ticăloși. Eu am crescut corespunzător doi membri ai lumii; pe al treilea, pe Dadu, l-am înfiat. E vina lui că a ajuns să fie închis? Repet, nu contează dacă a avut un motiv să facă ce-a făcut. A produs o nenorocire. Zilnic, greșesc mii, multe mii de creaturi. Nu Dumnezeu e vinovat. În cazul lui Dadu, vina îmi aparține. Poate ști cineva tot ce-i în sufletul meu? Mădălina, nora mea și soția lui Adrian, crede că știe. N-o contrazic. Are dreptate în tot ce știe. În mod sigur, nu cunoaște nici ce-i în sufletul lui Dadu. Dadu însuși nu înțelege ce i se întâmplă. Din fericire, zic eu. Din fericire, simt eu pentru el. De aceea, pe Dadu îl țin închis în sufletul meu. N-am loc pentru altcineva. Eu îmi continui traiul și rostul. La nevoie, îmi pun sufletul pe rug. Cum? Nu las să se strice. Cu suferința mea, cu sufletul meu alături de amețeala lui, îl oblig să afle toate întortocherile vieții. Și trebuie să le afle, pentru că, fără el (acum doar eu știu asta), n-ar fi existat nici tragedia lui Adrian, nici sinuciderea soției lui Dadu.”…
N.R. – Aici, capitolul I, Sile.
Peste alte două zile, acpitolul III, Dadu.
