Acasa > Literatură > Sacul și peticul (III)

Sacul și peticul (III)

Cuvintele numitului Oscar, caraulaș și agent secret fără sancțiuni disciplinare:

„Raportez că sunt în posesia unei informații multinaționale. Se cunoaște deja că orașul București este capitala României, așa cum CNN este capitala Americii. Biblia zice: <<Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul de unde au plecat>>. Și tot la fel, un neam trece și altul vine, dar Securitatea rămâne totdeauna. Subnesemnatul afirm că numita Georgeta Păsărin și numitul Dorin-Dorian Faimă sunt unelte ale unei organizații secrete româno-americană, dacă nu chiar americano-română. Propun cu respectul cuvenit să se ia în seamă propunerea numitului Țepe Franz Josef, patron și om politic, de a fi arestat fostul ziarist Dorin-Dorian Faimă”.

Acesta a fost impulsul inițial, cum se zice. Unul din acele impulsuri care mențin rotația vieții în orice comunitate a oamenilor. Dai ca sursă pe cineva din serviciile secrete și zvonurile se înșiră unul după altul ca mărgelele pe sfoară. Ca să scurtez, amintesc o glumă care circula pe vremea mea, via Radio Erevan. În timpul războiului din Vietnam cade prizonier la americani un pilot rus. Imediat este luat la întrebări. Să divulge, de pildă, sistemul de apărare antirachetă sau să descrie aparatura radar… Rusul tăcea mâlc. Salvat de ai săi, fostul prizonier nu poate spune altceva decât: fraților, puneți-vă și învățați tehnică, de nu, americanii vă spetesc în bătaie. Așa se întâmplă azi cu Dorin Faimă. Întrebat câte milioane sau miliarde de dolari deține în off-shorurile din insulele Oceanului Pacific, tace mâlc. La fel se întâmplă când este întrebat de castelele pe care le deține în Filipine, Spania ori Elveția. Nu mai e de mirare că în pușcăria Jilava e primit cu respectul cuvenit unui infractor celebru, multinațional, cum ar zice Oscar. Celulă trei pe trei metri, ploscă exclusivă, cu toartă, un camarad blând, cel mai blând, deși crima de care se face vinovat scandalizase grandios opinia publică, ce-i drept, una dispusă să fie scandalizată. La revoluție, când evadările se produceau pe doi lei, el refuzase libertatea. Sunt pedepsit, zicea, trebuie să ispășesc. Nimeni nu-și mai aducea aminte ce naiba făcuse. Dorin îl descoase cu dichisul reporterului căruia i se oferă o pleașcă. În loc de răspuns la întrebare, Puiu, așa-l cheamă, se arată îngrijorat de starea sănătății a colegului de celulă:

– Dacă vă e răcetuț, să-mi ziceți. Tre’ că sunteți jingaș la curuleț, nu ca ai noștri.

Privirea amuzată, și totuși tandră a noului coleg de celulă, Puiu o înțelege pe limba lui:

– Să nu prindeți drag de mine. Sunt păcătos. Vă sfătuiesc să încercați cu gardianul de noapte. E sezonier. Lucrează doar iernișoarele. Cele blânde, ca asta. Cu jumate de normă de la partid. La algoritm, cum se zice acuma, partidul lui a primit juma’ de normă; juma’ de normă el, o normă întreagă șefu’…

– V-am întrebat ceva, îi amintește Dorin.

– Și eu am răspuns.

Abia acum bagă Dorin de seamă, că, așa întins cum e pe cimentul gol, cu spatele la zidul de care se sprijină, e răcetuț bine.

– Mulțumesc.

– Mai întrebați-mă ceva și vă răspund una-două.

– Ai auzit de Marele Zid Chinezesc? întreabă într-o doară, convins că blândul său coechipier trăiește doar în lumea din care refuză să evadeze.

– Apoi…

– Ce culoare are?

– Hm! Întrebarea e și nu e grea. De ce vreți să știți?

– Așa!

– Foarte bine, ce nu știți, întrebați. Eu v-ajut. Și eu am scris. Nu la gazetă. Am început cu pereții de la closetul școlii. Brice, carice, regulatu’ la varice. N-am mai continuat. M-am luat cu armata, cu multe… Am fost ajutor de zugrav… De ce râdeți?

– Așa. Am fost convins că versurile de la closet… Mă rog, că versurile alea nu au un autor, că sunt operă colectivă…

– Ei, poftim!

– Sunteți cel mai difuzat autor din lume…

– Cel mai difuzat?…

– Și cel mai tradus: pe toate closetele din lume sunt aceleași versuri. Versul dumneavoastră spune: „O fut pe Maricica”… ei spun „Fuck Mary…”

– Maricica mi-aduce mie chiftele… Am fost trei prieteni – prieteni de cartier, colegi de școală și de armată, ajutori de zidari… Cel mai năbădăios dintre noi s-a însurat primul. Cu Maricica. Gigi îl chema… De la Maricica a pornit totul. Ea a fost pricina… Eu și cu Sandu, celălalt prieten, îl tachinam… Gigi n-a mai rezistat… Ca să ne înjure, s-a urcat pe blocul la care lucram, în afara Bucureștiului, cu sticla de votcă, furată de la noi, în necaz… Noi, după el. Și nu doar noi, ci și cutremurul. Ne-a urmărit până sus, și apoi jos, unde zăceam toți trei printre dărâmături. Gigi fără picioare. Mă rog, cu ele, dar frânte. Eu, fără mâna asta oloagă, pe care o vedeți… Sandu întreg, dar sub o placă de beton. Pustiu, nu mai era nimeni. Ceilalți scăpaseră. L-am scos pe Sandu… a durat câteva ore. Gigi gemea… Am găsit cu chiu și vai un preș… Așa l-am luat, târâș, eu cu o singură mână. Ne târam ca la armată… De fapt, eu îl târam, Sandu făcea pârtie… Când am obosit, i-am trecut preșul lui Sandu și-am trecut eu la pârtie. După un timp, m-am trezit cu Sandu lângă mine, cică Gigi murise, că l-a lăsat pe preș poate-l găsește cineva să-l îngroape… La spital, amândoi am fost puși în ghips. Era o îngrămădeala că n-aveai unde arunca un ac… În îngrămădeala aia, ne-am trezit cu un al altul în ghips, fără picioare… Gigi. Așa momâie cum eram, tot am reușit să mă răstorn peste Sandu și să-i bag pe gât, cred că o mână, dacă nu chiar un picior al lui Gigi.

– Și Maricica? murmură Dorin, sugrumat de lacrimi.

– Maricica?… Gigi a murit după un an. S-a sinucis. Ea s-a măritat cu Sandu, pe care l-am ucis eu, de data asta de-adevăratelea, după revoluție. L-am ucis cu crucea pe care el și Maricica o cărau în memoria celor uciși de comuniști. A devenit erou al revoluției; Maricica trăiește din pensia obținută de pe urma martirului Sandu…

Dorin scotocește în buzunarul de la piept cu mâna dreaptă. În stânga ține o țigară, stinsă la jumătate.

– Căutați chibriturile? Sunt la spate, lângă funduleț… Îi urmărește tremurul mâinilor emoționate căutând după chibrituri la spate. Știți ce cred eu, domnule ziarist? Cred că sunteți un om de treabă…

– Nu te grăbi, îl sfătuiește Dorin.

– Ascultați ce vă spun eu, știu ce spun: sunteți de treabă. V-au emoționat pățaniile mele. N-am zis cinstit. De treabă e altceva. Tata se emoționa așa… Era de treabă. Era și cinstit, dar n-a fost prins. Și el a fost cinstit, da nu l-au prins. Pe dumneavoastră cum v-au găbjit?

– M-am autogăbjit.

– V-ați autogăbjit după algoritm, ca gardienii… Politic? Ați pierdut alegerile și v-ați autogăbjit? Dumneavoastră v-ați autogăbjit și ei v-au autopriponit?

– Un pic, așa!

– Un piculeț?

– Un pic mai mult.

Comandantul, un bărbat firav, cu părul alb și spatele țeapăn, vechi militar, se oprește în fața gratiilor, cu toată cordialitatea pe chipu-i de obicei impenetrabil, grav. Refuză taburetul desfăcut de ordonanță și se așază pe jos, lângă Dorin.

– Îmi dați voie? Mai întâi să mă prezint: sunt comandantul închisorii, onorat să am prilejul de a vă avea ca oaspete. Privește în jur: intim, chiar foarte intim! Tragi zăbrelele, nu te mai deranjează nici Papa de la Roma!

– L-ați avut oaspete! nu-i vine să creadă lui Dorin.

– Nu încă. Sper. Încet-încet, ajungem și noi în Europa. Am vizitat câteva închisori de „dincolo”. Ne mai trebuie vreo sută de ani ca să-i ajungem din urmă. Cu răbdarea treci și marea… Ce lume, ce lume!… Artiști, bancheri, pictori, acrobați, parlamentari… Noi, ce-avem?… Niște parlamentărași. Niciun bogătan de Doamne-ajută. Sunteți primul ziarist… Orice început e greu. Puiu, aici de față, a fost poet. Puiule, zi-o pe-aia cu brice…

– Brice, carice, bag-o-n varice… Nu știu cum se spune în engleză la carice…

– Învățăm. Până la urmă, totul se învață. Eu sunt bătrân, dar tot visez la ziua în care închisoarea asta va fi un lăcaș precum marile universități. Cu diplome, atestate, doctorate… Iată, deja am dat-o pe rime, nu mă pot abține… Ca să ajungi în politică tre’ să treci întâi pe aici, acum e invers: întâi politica, apoi sfințirea. Nu merge… Nu merge. Nu poți fi un harnic și priceput politician dacă n-ai o condamnare de peste șapte ani… Astăzi, ce-i drept, stabilimentul nostru n-are concurență. Să vezi concurența dracului, scuze!, când nu vei mai putea face politică fără diplomă… Pușlamalele vor înființa închisori-placebo, ca aspirina pentru canceroși. Te crezi vindecat, adică hoț… Parcă văd că nu vor mai exista președinți fără cel puțin o duzină de ani la gherlă. Astăzi, ați văzut și domniile voastre, e vorba și de tine, Puiule, președinții sunt iertați în justiție. Abia pe urmă și atunci, numai dacă…

– Sunteți nostalgic, domnule comandant, poet nostalgic.

– Mulțumesc. O să aveți ocazia – sper să ne onorați mulți ani cu prezența voastră aici -, o să aveți ocazia să constatați singur cu ce fel de oameni suntem aprovizionați: numai sărăntoci! Rar vezi într-o celulă un Becali, să zicem… E adevărat, n-avem nici unde-i primi. N-ai tu, dintamai pușcăria în capitală de țară europeană, un apartament cu minimum de dotări, o piscină de pildă?… Eu, de exemplu, am primit sarcină de la partid să mă port cu mănuși cu alde Becali. Credeți că am văzut o pereche de mănuși până acum?… Ghiță, i se adresează ordonanței, ia vezi, a sosit domnul Maher?

– Maher! exclamă Dorin în extaz, domnul Maher, șarlatanul?

– Dânsul. A aflat că ați fost repartizat la noi și vrea să vă cunoască. Normal, e sponsorul nostru, se bucură ca tot omul, na!… Închisoarea lui îl deține pe cel mai celebru român în clipa de față… Hai, Ghiță, ai venit?

– Sunteți foarte popular cu subalternii, observă Dorin.

– Suntem colegi de partid. În partid el este superiorul… Ai auzit, Ghiță? Am fost trimiși aici să implementăm reforma în justiție.

– E neimplementată?

– Și-ncă ce neimplementată!… De pildă, carcera asta. E o carceră. Spui carceră și zici: ce poate fi o carceră? O carceră e o carceră. Carceră, dar unde-i reforma? Ce-i lipsește?

Dorin, molipsit de entuziasmul romantic al comandantului, simte, așa, ca o fierbere-n el:

– Știți ce cred eu că-i lipsește, în primul rând? Un oberlicht mic, micuț, nemțesc, ca o fantă de Panzer, cu zăbrele masive, Krupp…

Comandantul nu-l lasă să termine. Îi ia vorba din gură:

– Panzer, da… Mi-au plăcut întotdeauna intelectualii pursânge. Să-i ascult, să-i privesc… Am fost prieten bun cu scriitorul și ziaristul Mihăiță și nu mai știu cum. Scria el la Glasul CFR. Ne vedeam în fiecare zi în troleibuz… Și cu Nelu Cristoiu am fost prieten. El locuia la scara B și eu, trei scări mai încolo, la E; ne vedeam la plata întreținerii…

Dorin continuă fără a-l lua în seamă:

– Stai pe pat din lemn de brad și deasupra ta, printre drugii Krupp, se deschide o ambrazură de cer senin, profund românesc.

– Și dintr-un difuzor de șantier, îl continuă comandantul, ajunge la tine, în incinta nemțească, vocea… vocea cui?

– A lui Lily Marlen…

– Nooo… Edith Piaf… Domnule ziarist, poate nu într-un an, dar în doi, vă promit eu, dacă mai trăim până atunci la putere, cu Puiu aici de față, o să pun deoparte cât oi putea și o să ridic o carceră specială pentru dumneavoastră… Liberty, laiberty, laibertai!… Dați-mi voie să vă strâng mâna… Ce înseamnă un gazetar poet! Altfel vede lumea. Din păcate, ăștia, gazetarii, dacă nu mint, nu prea au ce fura, ca să-i vedem pe toți aici. Pe toți, pe toți… N-avem valori în pușcării, cum spuneam, asta-i problema! O societate fără elite în pușcării e orice, cooperativă, trib, numai societate modernă nu. Sunete ca pârr, pârr, pârr avem și noi au și nemții. Dar nu le folosesc și când e pârr, și când e bumm, bumm. Când e pârr, ei le folosesc discret, în locuri ferite. Asta-i deosebirea! Noi folosim pârr și când e bumm și când e pârr. Sigur, avem alte onomatopee la care nemții nici nu visează. De pildă: scârț…

Se întrerupe. A reapărut Ghiță.

– Ghiță, ai apărut! A venit domnul Maher?…

Nu-și încheie întrebarea. Silueta lui Maher înaintează, ca o umbră, prin fața celulelor; le inspectează cu mers studiat. Înalt, foarte înalt, alură de sportiv, abdomen plat, umeri largi. Papion, smoching… Mai sus, cap de copil ridicat de pe oliță… Caraghios, comparat cu restul înfățișării. Îi face semn lui Puiu să elibereze locul. Către Ghiță:

– Ghiță ia-l pe domnul acesta și plimbă-l prin curte, am ceva de vorbit cu distinsul gazetar.

Se așază între Dorin și comandant. Se prezintă:

– Maher Lefter. Miliardar. 12 masterate la cele mai răsărite universități din America. În cele mai ilustre centre universitare, numele Maher Lefter sună cum ai zice Rockefeller. Plătești, ești răsplătit. Răs-răs-răsplătit. Aceste vorbe sunt scrise pe frontispiciul lumii noi.

Dorin se scotocește în buzunarul de la piept, ca și cum ar căuta ceva de scris. Renunță și zice, pentru a nu întârzia cu replica, pe care, desigur o vrea binevoitoare, așa cum a fost și tonul miliardarului:

– O confirmă și porecla domniei voastre: „Șarlatanul”, dacă îmi permiteți…

– Curaj! Ce vrei să spui?

– Vreau să spun că lumea din jur vă adoră. Șarlatan. Cuvântul vine de la franțuzescul „chère”, șer, care înseamnă drag. În românește a pătruns tradus confortabil, șer-latan… șarlatan, cel drag…

Maher întoarce privirea spre comandat. Îl cercetează îndelung. Chipul acestuia rămâne imperturbabil. Sponsorul revine la Dorin:

– Îmi placi. Dacă ai îndrăznit să mă iei la mișto, ești periculos, nu e la îndemâna oricui, te asigur. Ia de la mine o mie de euro, răsplată pentru curaj. Vreau să văd ce faci.

– Îi iau, zice Dorin, întinzând mâna. Pe frontispiciul lumii noi scrie că ăl de nu-i ia e prost. Mândria e ieftină azi… dovadă că nu se mai poartă.

– Nu!, se răzgândește Maher. Ia-ți gândul!… Te țin aici pe masă și casă, e de ajuns. Poate n-ai aflat încă: lumea nu se împarte în proști și deștepți, ci în stăpâni și sclavi, oricum s-ar schimba denumirile. Apa trece, pietrele rămân. Denumirile se schimbă… Eu, gazetărașule, mă trag dintr-o familie născută în Imperiul habsburgic. Numele de Maher l-au schimbat bunicii tăi în opinci din Maher în Mache. Iată, mi-l pun la loc. Tu ți-ai scos din nume un „a”, Dorian suna ca Vosganian, eu am scos „c” românesc, de la cur, și am adăugat „r” vienez. Maher. Și gata…

Auzul exersat al comandantului percepe semnalele ce anunță unul dintre evenimentele importante ale zilei și reacționează cu o secundă mai devreme. Pacea coridorului guvernat de legi eterne se sparge în același timp cu zvâcnetul în picioare al șefului stabilimentului; se repede la zăbrelele rămase întredeschise, le închide și anunță:

– Masa! Domnule ziarist n-ați fost trecut în program, vina mea. Alegeți: vă conduc eu acum, ori mai așteptați o jumătate de oră.

Cârdurile de deținuți se perindă prin fața lor, unii scărpinându-se în cap, alții, bălmăjind măscări, cu zâmbete tâmpe.

– Mâncăm mai încolo, în biroul comandantului, decide Maher. Mai voiai să spui ceva.

Dorin se așază pe locul de unde a plecat comandantul, face câteva mișcări de gimnastică și zice:

– Voiam să amintesc de o cercetare a unor savanți suedezi. Au ales un eșantion de 12.000 de oameni și i-au întrebat cât de des se dedau plăcerilor artistice, culturale, în general. Au așteptat zece ani și au repetat întrebarea pe același eșantion…

– Zece ani! se minunează Maher. Nu s-au grăbit deloc și-i înțeleg. Unde să se grăbească? Mai sus e Polul Nord…

– Vom vedea că e o chestiune și de libido, îl informează Dorin. Din grupul celor care nu gustă plăcerile artistice muriseră 399. Din grupul, să-i zicem, artistic, muriseră doar 67. Și ăștia, din motive întemeiate: alcoolism, sinucideri… Pe unul l-a călcat buldozerul, venea acasă pe jos și l-a călcat buldozerul.

– Și cu libidoul, cum e?

– Din cei 399 de inși morți, aproape 390 întrebaseră, înainte să răspundă, „cu libiodul cum e?”.

– Adică?

– Adică erau curioși. Își schimbaseră numele, de pildă, ca să afle cum e să trăiești sub un alt nume decât acela al tău.

– Vorbești serios? Cât vrei?

– Cât vreau ca să ce?

– Să te angajez. Să stai lângă mine și să mă oprești dacă pun întrebări de-astea mortale, dar, te rog!, rămâne între noi… Acum pregătesc un miting spontan, un miting de protest al pușcăriașilor, unic în lume… Câteva zile presa nu va mai ști și altceva decât mitingul pușcăriașilor de la Jilava – România. De-aș fi urmărit audiența, aș fi umplut televiziunile cu miliardele mele. Acum e gratis…

Puiu dă năvală în mica încăpere. Debordează de voioșie. Pentru mitingul care va avea loc peste vreo 12 ore, i s-a încredințat unul din posturile de stegar…

– Pare mai mult o corvoadă, îl asmute Dorin.

– Doamne, e cel mai cel moment din viața mea! E un mitinguț spontan, singurul nu numai din istoricuța noastră, dar și de pe mapamod.

Maher dă afirmativ din cap la fața nedumerită a lui Dorin și zice:

– E spontană. Până și televiziunile și-au anunțat participarea spontană. Va veni spontan și presa din străinătate. Agenții de presă, ziare, publicații de tot felul. Singurii care nu vin spontan sunt reprezentanții organizațiilor care apără drepturile omului…

– Adică nu vor veni? vrea să știe Dorin.

– Vor veni, dar nu spontan… Cât a insistat comandantul, degeaba! Lasă-i, l-am sfătuit, dacă nu vor să vină spontan, să vină cum îi taie capul. Nu mai e treaba noastră. Numai să nu întârzie…

– Mamă, nu se poate abține Puiu: va fi o spontănică pe cinste! Cu pompieri, Crucea Roșie, salvări, huiduieli, încăierări, fotografii, transmisii în direct. N-am știut noi până acum de spontănichile astea, organizam una la două zile… Noroc cu domnul Maher, dânsul ne-a arătat calea…

– Totuși, încearcă Dorin o ieșire din entuziasm, demonstrați împotriva cuiva, a cui!? Cereți ceva, ce!? Veți fi întrebați de ziariști, de oameni…

– Bune întrebări, îl laudă Maher. Ai grijă, de-aia te-am angajat. Deocamdată ai grijă la dată. Cu data asta, istoria o cam sfeclește. Unele dintre ele cu consecințe de te crucești. Rușii au fost nevoiți să facă Marea Revoluție din Octombrie pe 7 noiembrie.

– Tot așa, ceva asemănător, s-a petrecut la Bastilia, pe 14 iulie, îi ține Dorin isonul. Guvernatorul Launay trecea prin mulțimea apucată de streche. Uitase că era ziua Marii Revoluții Franceze. Din nebăgare de seamă, l-a lovit pe unu’… un bucătar fără slujbă și cam tâmpit. Cineva din gloată, tot unu’ ca el, a strigat „taie-i gâtu’!” Masele, monarhiste până atunci, au devenit revoluționare; de la catolicism au trecut la ateism, apoi la deism, și din nou la catolicism, ca să devină umili servitori ai împăratului Napoleon și, ceva mai încolo, să poarte cu pioșenie lumânări în cadrul procesiunilor Ludovic al XVIII-lea… Ei bine, urmașii acestora au câștigat campionatul mondial de fotbal…

– Cât sunt de înfumurați și zgârciți, observă Maher, nu mă mir că au câștigat campionatul mondial de fotbal…

– Și european…

– Ei, poftim, ce spuneam eu…!? Ați văzut și voi, femeile au cicluri, bărbații, statui.

Ghiță, sosit inopinat, simte nevoia să participe. Zice:

– Statuia libertății întruchipează o femeie… Dar gurile rele spun că, de fapt, nu e femeie, e statuia dezafectată a regelui nostru Carol în timpul Războiului de Independență. I-au scos doar chipiul…

Maher îl ia pe Puiu deoparte, șușotesc o vreme, apoi se hotărăsc să caute împreună ceva. Ce? Nu se știe ce nici până azi. Rămas din nou cu sine însuși, auzi îndăratul lui o altă voce, care-i zicea: Ai răbdare până mâine la prânz, vei vedea ce nu s-a mai văzut. O spontană pestriță, indescifrabilă și peste o mie de ani. Și-ntr-adevăr așa fost. Bucureștii erau de nerecunoscut. Steaguri, imnuri, tobe, limuzine scumpe. Într-una din ele, șeful statului în geacă roșie, ca și capota, instigă mulțimile, ca pe 14 iulie, la Paris. Nu se mai știe care-s ai Președintelui, ori ai lui Maher. Pușcăriașii nu se deosebesc prin nimc de elitele prezidențiale. Dorin urmărește procesiunile inedite la televizorul din biroul procurorului care-l anchetează între patru ochi. Când începe să vorbească Maher, cățărat pe mașina pompierilor, stăpânul cabinetului închide televizorul. Dorin prinde totuși începutul discursului:

„Dragi concetățeni, dragi români, trăim o zi istorică! Astăzi, tocmai cei lipsiți de libertate, deținuții din cea mai jerpelită închisoare a țării, se ridică din mormântul tăcerii în apărarea libertății. A drepturilor țării, a patriei, cum i se mai spune. Românii, din moși-strămoși, au fost de pază la hotarele Europei, singuri în fața hoardelor barbare. Fără arme simandicoase, doar în opinci și sumane. Știți voi un alt popor care, doar în opinci, să fi ținut răsuflarea Europei în granițele dânsei? Și, apropo de opinci. Aceste obiecte descriu simplitatea unui neam genial. Îmbină ca niciun alt popor de pe pământ două cuvinte opuse: open și canci. Englezescul „open” , care înseamnă „deschis”, și popularul românesc „canci”, care înseamnă „nu”. Openci. Opinci. Adică: „Nu Deschis”, „Pe aici nu se trece!” Și coborând mai jos, în mediile rușinoase, românii își arată chiar și acolo originalitatea, unicitatea. Închiriați o prostituată româncă. O Traviata. E rasă la păsărică. Poate crede cineva că Madame de Pompadour se rădea?… ”

Spre sfârșitul zilei, ieșind din Procuratură, Dorin rămâne cu gura căscată: mașina lui Maher la intrare. Și, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, în mașină – Maher.

– Ce-ai stat atâta, omule? I-am spus procurorului ca după terminarea parangheliei să te alunge. Mitingul… mitingurile, de fapt, s-au terminat acum o oră…

– Am spus bancuri.

– Ați spus bancuri? Iată de ce vă arde vouă!… Plec! Plec pe Coasta de Azur. Mi-ajunge! Mă duc să-mi spăl mâinile, ochii, urechile… Am vorbit cu un ziarist de la France Press. Deștept! Nu mă așteptam. Ascultă ce idee! Domnule Maher, mi-a spus, tocmai ce ați pus mâna pe o mină de aur. Lăsați orice deoparte și mergeți pe mâna lui „Treceți batalioane române Carpații”… Un cor cu melodia asta vă bagă în parlament fără să mai scoateți o vorbă. Organizați, nu mitinguri spontane, întocmiți un cor de bărbați și femei „Corul pușcăriașilor Treceți batalioane române Carpații”. Cel puțin un sfert de țară se prinde în plasa asta…

Dorin se foiește pe banca de alături.

– Ce e? Să nu protestezi! M-am săturat de proteste!

– Ce faceți, cum rămâne cu strămoșii din Imperiul Habsburgic?

– Tu ai crezut bazaconia asta? Mersi!… Învață acum, cât mai ești lângă mine: totul e vânare de vânt, cum zice cântecul…

– Cântecul zice ce a zis Ecclesiastul…

– Cântecul zice ce-i spun eu să zică… Ce-a mai spus ăsta, cum îi zici tu?

– Totul e deșertăciune…

– Păi vezi, măi, cap de dumadă?! Unul se străduiește o viață întreagă să picteze un tablou și… nexam. Altul își ucide mama într-un minut și rămâne pe piață, și la televizor, și în istorie… Verba volant. Asta cine a mai zis-o?

– Verba volant, mama rămâne…

– Nu rămâne, nu umbla unde nu-ți fierbe oala, cu mine nu ține! Ne vedem în parlament. Unde te las?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.