joi, septembrie 23, 2021
Acasa > Literatură > Sacul și peticul (VI)

Sacul și peticul (VI)

Partea a II-a

Capitolul VI

 

Dragul de Maher s-a descurcat ca nimeni altul. Chinezii au fost încântați să pună mâna pe Canalul Dunăre – Marea Neagră. Recunoscători, drept mulțumire, au dublat comisionul la două milioane. Singurii bani din afacere care nu mai puteau fi reclamați de nimeni și cu atât mai puțin urmăriți de Procuratură. Destinația lor, stabilită de Maher: înființarea unui nou partid după succesul fulminant al Corului Treceți batalioane române Carpații. La fel de fulminat ca și eșecul său. Noul partid urma să se numească „Cine n-are fanion național, n-are dreptul la petrol”. Încercare naționalistă a lui Maher de a se vârî printre proprietarii petrolului din Marea Egee. Valiza cu euroi avu onoarea să fie pavoazată de Maher însuși: catarame de aur, piele de bivol neînțărcat, mâner de fildeș. O minunăție, nu alta. Gicuș și Dorin, mândri cum nu mai fusese nimeni altcineva din familiile lor, au început traseul spre cununa de glorie de la Moș Călimară, singurul polițist care nu s-a mișcat din postul acesta modest, mai modest decât orice alt post, după niciun seism. Și au fost destule, slavă Domnului! Fost coleg de școală și prieten de cartier cu domnul Girtelcă, acesta din urmă urcând vertiginos în serviciile secrete, el cu minte cât să împlinească voia Domnului și suflet de maratonist conștiincios. Cu care, în adolescență, împărțise voluptățile onaniei. Ajunsul în vârf, l-a asigurat pe viață, pe viitorul Moș Călimară, cu un post în care nu se dezlipea de călimară. Primea pachete, împărțea pachete, întocmea procese-verbale. Post nerâvnit de nimeni, neluat în seamă de niciun partid care ajungea la putere. Porecla de Moș Călimară i-a revenit după ce, la început, a fost Nea Călimară. O adresare care cuprindea în întinderea ei fără margini ceva mai mult decât respect și dragoste; cuprindea indiferența, virtute care l-a statornicit alături de o muiere vajnică și de copiii săi numeroși. Pe Dorin l-a cunoscut o dată când, numărând banii, a constatat că are o sută de lei în plus. După verificări, care au durat nu puțin timp, a descoperit că numitul care se păcălise se numea Dorin Faimă. S-a înfățișat cu suma la adresa din procesul-verbal și a înapoiat banii. Nu și plăcerea de a fi mândru de isprava pe care o făcuse. A fost fapta sa cea mai glorioasă dintre toate vredniciile comise vreodată de el.

Discuția începe de-acolo unde a fost lăsată în urmă cu mulți ani. Dorin zice pe tonul de odinioară:

–         S-avem noroc și să ne fie bine!

–         He, he! N-ai uitat Muceo! La ce te uiți?… Ce cauți?

–         Nu văd Călimara, moș Călimară. Nu pot să cred…

Călimara exista, doar forma îi nu mai era aceeași. Forma și locul. Forma arată ca un butoiaș și locul era unul urcat în rang, pe primul raft al bibliotecii din spate. Niște policioare cu niște amintiri de la foști colegi, ieșiți la pensie, și două volume din Lenin.  Moș Călimară dă capul pe spate – și-a păstrat tunsoarea cazonă – indicând în felul discret cunoscut de Dorin, direcția din care va primi răspunsul la întrebare.

–         Văd că Lenin încă mai scrie… îl ironizează Dorin.

–         E-n piele, Muceo, nu-mi dă mâna să-l arunc. Polițistul fără obiecte din piele, nu-i polițist. În plus, e și cuminte, nu-mi face probleme.

–         Ce mai face doamna matale, moș Călimară? Nu ne-am mai văzut de-un car de ani!

–         Asta din urmă?

–         Care vrei matale.

–         Asta ultimă nu face nimic. N-o mai am, dar vorba aia, o păstrez; nu știi când ai nevoie. S-a stricat nițel la cap… nu, nu… să nu vorbim.

–         Dacă ți-e greu să vorbești…

–         Muceo, Muceo… Mă știi: veneam seara acasă de la muncă și, obicei vechi, flecăream, ca omu’… deh! S-a întâmplat să vorbesc mult de Lică Spoitoru, îl știi, ăla care a omorât-o p-aia cu țâțe mari… Nu zici că s-a-namorat de poveștile mele, că nu s-a lăsat pân’ n-a fost și ea violată…

Gicuș intervine cu instinctul ei de nu lăsa lucrurile neterminate:

–         Domnu’… Nea Moș Călimară, adineauri ziceai că s-a stricat la cap, unde-i capul și unde-i… violul?

–         Ajung și la cap, o asigură bătrânul. Muiere de polițist, a înregistrat totul și l-a forțat pe golan s-o ia de ibovnică. Făcuse dependență de viol, pesemne.

–         Draga de ea! Se trata, observă Gicuș, miloasă….

–         Acuș, că a plecat de lângă mine, nu-i nimic… înțeleg. Nefericita a păstrat din obiceiurile cât a trăit cu mine și una-două, cu ochii pe statistici. Cum o fi făcut rost de ele, numai Dumnezeu știe. Nenorocirea-i alta. De-acolo a aflat că, în ultima vreme, violurile scad în fiecare an, aproape cu 10 la sută. În zece ani, violurile vor fi la fel de rare ca operele de binefacere. Muierile s-au învățat și se lasă, adio viol!… S-a-ntors la mine…

–         Draga de ea!

–         Asta-i viața, moș Călimară, schimbă Dorin vorba, ca să poată trece mai repede la motivul prezenței sale acolo. Ce mai face Olguța, fiica cea mică?

–         Ți-a rămas la inimă, bag seama, se bucură Moș Călimară… Ce să facă? Cu politica, la fel cu toată lumea. O știi. Iute cum îi oțelul. S-a înscris în Partidul Revolutioni Armada… – R.A.H. A.T.- , și a plecat în Kurdistan cu mai multe tovarășe din organizație. Au deschis acolo un bordel pentru armata de eliberare națională. Îmi trimite și mie câte un bănișor. Cu salariul de polițist nu te poți întreține în serviciu, dacă vrei să-l faci ca la carte… He,he… Ai schimbat vorba, zice nu năduf ușor totuși de suportat, m-am lăsat păcălit. Văd că ai venit cu o valijoară d-asta de boier. Ce-ai într-însa?… Ptiu, ptiu, ptiu! Să nu-i fie de deochi!… Ce-i frumos îi place și lui Dumnezeul care le-a făcut pe toate, și p-alea frumoase și p-alea urâte…

–         Vă place, așa-i?… S-o pupi, nu alta. Și ce rotunjimi! Domoale, line… Copiază formele obcinelor din Bucovina. Nu tânjește după viol, e inocentă, castă… Două milioane, se respectă… Am găsit-o, vrem s-o predăm…

–         De plăcut îmi place… Neviolată…  Dar de ce să facă poliția ce este datoria civilului? Două milioane și nu iei tu în act… Muceo, Muceo!…

–         Sunt bani cinstiți, Moș Călimară. Liberi de orice exploatare. Neimpozabili. Bani-bani! Bani ca toți banii. Doar că sunt negri. Înțelegi?

–         Nu!

–         Ce n-ai înțeles?

–         Nu contează culoarea, Muceo. Nu suntem rasiști. Negri, blonzi sau șateni, banii au nevoie de un act însoțitor.

E limpede că Dorin nu se prea descurcă. Gicuș intervine cu repeziciunea-i cunoscută:

–         Act însoțitor? Avem acte căcălău, pardon! Vă dăm câte doriți. Actu’ trei din Romeo și Julieta, actu’ doi din O scrisoare pierdută. Shakespeare, Caragiale…

–         Îs vechi…

–         Avem și mai noi, Moș Călimară: Ionescu, Baranga…

–         Pe Baranga l-am cunoscut, eu i-am încheiat actu’ de deces…

–         Actu’ de deces?… Valabil, nu? încearcă ea marea cu degetul. Chiar de asta au ei nevoie, de un act valabil.

–         În dublu exemplar, plusează moșul. Cum altfel?

–         Buun!… Acum fiți atent. Gicuș își arborează mina de fetiță isteață, nimic mai mult. Concentrați-vă! Așa, v-ați concentrat. Vă pricepeți, dragul de dumneavoastră! Nu vă cerem să faceți nimic altceva decât ar face orice polițist olandez: să întocmiți un act de deces temporar.

Moș Călimară  dă nesigur din cap. Înțelege și nu prea. Gicuș nu-i lasă timp să se îndoiască mai mult. Continuă, cu avânt de copil încăpățânat.

Moș Călimară, autor al mai multor ființe cu sânge din sângele său, nu renunță la datul din cap și nici nu lasă să-i scape vorbele obișnuite în această situație.

–         Imaginați-vă, continuă Gicuș, situația inversă: abia ce-am intrat în Europa cea mare în lapte și miere, că vine la dumneavoastră un blonduț cu lalele la butonieră și zice: Nene Moș Călimară, știți, am găsit valiza asta de-i zice diplomat – și nu orice de diplomat, priviți numai ce catarame are -, cu două milioane de euro, numărați bucată cu bucată. Te rog mult, fă-i matale un act de deces pentru 21 de zile. După 21 de zile bătute pe muchie, dacă nu vine nimeni să-i reclame, vin eu și, cum e legea noi, asta ultima, și ți-o iau de pe capul lu’ matale…

Către Dorin:

–          Dorin cum se spune matale în olandeză?

Moș Călimară, repus în funcție de fata asta năbădăioasă, nu mai e tată de odrasle ambițioase, de prieten vechi, și își reia rolul de funcționar pe viață în slujba poliției. Zice:

–         Iar eu n-o iau. Da’ ce tupeu are!, se revoltă el. Nu mă mir: am mai avut de-a face cu un olandez, pe vremea când eram la Circulație. Mi-a turuit o juma’ de oră pe limba lui. N-am înțeles iotă, dar n-am cedat. Legea-i lege pentru toți.

Se ridică în picioare, cu spatele la prietenii rămași cu gura căscată, deșurubează cu evlavie capacul de ebonită de la așa-zisa călimară. Fără să privească în urma sa, soarbe o dușcă scurtă și se reașează tăcut. Privește apoi spre valiza care parcă, sub vederea lui, își deschide podoabele. Moș Călimară, învins pe jumătate:

–         E regulamentară, îmi place drăcoaica!… Numa că eu nu cred în valize, cu două milioane de marafeţi într-însele, uitate. Și dacă nu cred, nu există. Vrei să speli bani murdari, du-te la tine în Olanda, mucosule! Românii mei nu pierd așa ceva, știu ce-i aia patriotism. Mă mir de mata, Muceo! Altădată voiai să pleci în Biafra, în armata salvării copiilor. Tu și Olguța mea.

Gicuș își șterge o falsă lacrimă:

–         Draga de Olguța, a intrat în R.A.H.A.T.  face politică la nivelul de jos, dar cu atât mai mult e de iubit. Eu cu Dorin, de fapt, Dorin cu mine, avem alte visuri. Dorin, pot să te sărut, dragul de tine?! Tocmai mi-am adus aminte de ceva. Moș Călimară, vino să m-ajuți, nu pot să-l țin, ține-l matale, nu știu cum se spune matale în țara aia mică…

–         De ce să-l țin? nu înțelege Moș Călimară.

–         De cap, bre, nu se lasă sărutat!

Moș Călimară, îngăduitor, în fața iubirii:

–         Lasă-te, Muceo! Am o afurisită de sciatică, nu pot să m-aplec.

Nasturele de la buzunarul gecii lui Dorin atârnă într-un fir de ață. Moș Călimară îl rupe și i-l întinde.

–         Până mă-nsor, voi purta nasturele într-un fir, îl anunță Dorin. Când nu-l voi mai avea, asta anunță că m-am însurat. Dar să revenim la oile noastre, ele îmi aduc aminte de valiza noastră. În Olanda nu e zi lăsată de Dumnezeu fără să se anunțe o valiză cu euro pierdută. Noi pierdem legitimații, fiindcă asta avem. Suntem țara cu cele mai multe legitimații pierdute pe cap de locuitor; fiecare nație pierde ce are.

–         Sunt capete de locuitor și capete de locuitor, Muceo. Ăla de pierde o legitimație pe cap de locuitor, ce cap de locuitor poți spune că are? Ăla mai e locuitor? Sau cap?… Câți locuitori pe cap de locuitor au olandezii? Știți care-i problema?

Cu ochii pe valiză, Dorin zice scurt, resemnat:

–         Ea e problema!

–         Draga de ea, n-are nicio vină, bre! chirăie Gicuș.

Încet, încet relația dintre Dorin și Moș Călimară, reîncepe să-și ia reia rosturile vechi, ca păpădia la ivirea soarelui.

–         N-am spus că n-o primesc, Muceo. Sigur, la olandezi, spălarea banilor murdari e o chestiune de igienă. Totul se spală. Sunt puțini, nu rezistă la murdărie, spală tot. De unde bărbăție să se înmulțească? Când e vorba să spăl niște bani murdari, nici eu nu sunt de colea, ba pot spune că nu mă dau pe zece olandezi. Aici e vorba de altceva…

–         De altceva? se miră Dorin. Moș Călimară,  jur pe ce vrei matale că bani mai murdari decât ăștia n-am văzut în viața mea!

Gicuș, revoltată:

–         Ce se întâmplă la noi, știți, este primitivism, sclavagism, feudalism, neoiobăgism, neomarxism, progresism de cea mai… ce mai, știți voi… Ne fâțâim noi, tineri ai României moderne, pe o uliță a Europei integrate, cu două milioane după noi… N-ai tu unde spăla o avere… Și mai vorbim de serviciu public și mai știu eu ce. Zău dacă nu-mi vine să intru și eu în R.A.H.A.T, ca draga de Olguța!

–         În lume, o continuă Dorin, se spală anual peste patru sute de miliarde… patru sute de mii de miliarde, Moș Călimară, și noi, în plină campanie anticorupție și cu Olguța în R.A.H.A.T ne împiedicăm de un fleac de două milioane…

–         Și mai vorbim că ne-au luat-o alții înainte, dragii de noi!…

Moș Călimară e învins, dar nu renunță încă la luptă:

–         Sunt lucruri și mai rele, domnișoară. Și tu Muceo… Atâta anticorupție n-a văzut nici tata din Cer… Într-un fel aveți dreptate…

–         Dragul de tatăl dumneavoastră, îi ține isonul Gicuș. Și unde mai pui că acolo, în Cer, e corupție, nu glumă…?!

Moș Călimară nu mai rezistă într-o atmosferă demult dispărută. Ochii i se întorc și urcă spre policioara din spatele său. Trage o dușcă din călimară în clipa când își face apariția agentul secret Oscar, cel îndrăgostit de Biblie. Zice, cu aer de profet, în ciuda burdihanului crescut în ton cu bunăstarea lui din ultimul timp:

–         Fiți binecuvântați!

–         Te-ai umflat ca un bostan, îl ia peste picior Moș Călimară, cu spatele asigurat de prezența unor prieteni. Sau vine Haloinu și te-ai mascat?

–         Vine pe dracu’ Haloinu!

Ca să fie pe placul interlocutorilor, Oscar are un singur fel de apărare: se preface chinuit, hărțuit.

–         Trebuia să merg la dentist, da’ unde să mă împart și eu mai întâi? Nici să mă rad n-am avut timp. M-a chemat șefu’ ăl mare, deși-s liber azi… Zice, ce-i cu valiza aia?… Eu, cu fermoarul gurii desfăcut, dar cu gura rămasă ca la dentistu’ unde n-am mai ajuns.

–         O să te bărbierească șefu’, nu-ți face griji, îl liniștește Moș Călimară. Un rachiu? Ce zici? Face bine la măsele?  Adu scaunu’ ăla de lângă perete… Bei din sticlă sau îți dau călimara?

–         O să iau doar scaunu’, moșule. La rachiu, altădată. Zici să mă rad?…

–         Eu nu zic , e de părere Gicuș.

Dorin o aprobă:

–         Gicuș are dreptate, dacă tot o să vă radă șefu’ ăl mare, serviți-l!…

–         Era bine pe vremuri, nostalgiază bătrânul. Bărbierul făcea treburile astea deodată. Și măseaua și bărbieritu’. Diviziunea cu una la doctor și alta la bărbier nu face decât să încurce. Oscar are dreptate!

–         Există și excepții, Moș Călimară, zice Dorin. La Jilăvioara, spre exemplu, și astăzi operațiile astea se fac împreună…

–         Și la morgă, Dorin, îl completează Gicuș. Nu uita. În instituțiile noastre străvechi, obiceiurile strămoșești se respectă cu sfințenie. Alegeți una din instituțiile astea naționale, nene Oscar, și pe urmă la șefu’…  Eu zic să alegeți Jilăvioara… Doctorul la care n-ați ajuns, sper, v-a învățat cum se ia o mită, un bacșiș, un cadou… Eu n-am terminat Medicina, nu vă pot ajuta…

–         Să te razi, Oscar! Să te razi, chiar dacă nu poți să te razi, o contrazice, părintește, Moș Călimară pe fată. Românu’, și mituit, își ține rangul. Hai, capu’ sus! Eu unu’ zic că pân’ la urmă lucrurile s-au aranjat binișor. Ce, era mai bine să fi fost homosexual? Cădeai pe mâna unui nepriceput, era vai de fundul tău…! Mita s-a mondializat, e de rang mare. Auzi tu! 400 de mii de miliarde! Ehe! Problema e ce facem cu copiii ăștia!? S-au pricopsit cu ditamai milioanele…

Oscar, sigur pe el:

–         Unchiul Girtelică, ăl de m-a băgat și pe mine și pe tine în Poliție, e numai bun pentru asta. O să vedeți. Tre’ să pice. L-am rugat eu să m-ajute. I-auzi-l!

Intră domnul Girtelică, salută ceremonios, apoi se-ndreaptă direct spre Oscar:

–         Oscare, cum stai cu măseluța? Am vorbit cu șeful tău. Mi-a zis că nu e nevoie să te prezinți chiar astăzi.

–         Slavă Domnului!, exclamă Oscar.

Abia acum se îndreaptă „îngerul păzitor” spre Dorin. Îi întinde mâna.

–         Virgil Girtelică!

–         Dorin Faimă!

–         Ca să vezi!, se bucură Girtelică. Primul hărțuitor sexual al României! Felicitări!

Arată spre Gicuș:

–         Și domnișoara?

–         Prima hărțuită sexual a României.

–         Felicitări! Spuneți-mi, domnișoară, ați avut în familie și un hărțuitor sexual sau marele nostru gazetar e primul?

–         Nu… Nu știu… Poate tata… Nu-mi făcea confidențe.

–         În cazul ăsta, felicitări și tatălui dumneavoastră!

Rămâne în picioare și se adresează tuturor celor de față:

–         Domnilor, cunosc bine cazul „Valiza”. Știu, e vorba de două milioane. Lucrurile astea se fac discret, cu tact, profesionist. Legal. Copiem legea din aquis-ul comunitar și, printre rânduri, strecurăm o propoziție simplă: „Cu excepția sumelor găsite”. Sau, mă rog, ceva de felul ăsta. Joacă de copii! Păstrează valiza, moș Călimară, și dă-le adeverința de care au nevoie. În câteva săptămâni apare legea și suntem salvați.

Gicuș și Dorin se privesc, uimiți de ce află. Gicuș, mai spontană, se ridică și-l îmbrățișează pe aducătorul veștii.

–         Domnule… Domnule… nici nu știu cum să vă spun… Ne-ați salvat și pe noi și ați salvat și parlamentul.

Girtelică nu înțelege. Îi explică Dorin:

–         Eram pe cale să propunem privatizarea Parlamentului. Ați apărut cum nu se poate mai bine.

–         Lăsați-l așa! Privatizat sau neprivatizat, își face bine treaba. Mai rămâne de lămurit un amănunt…

–         Oricare!, îl asigură Gicuș. Pentru dumneavoastră, orice!

–         E vorba de un preț.

–         Pentru noi nu mai contează!, nu se poate abține Gicuș.

–         Trei milioane, anunță Girtelică.

–         Ce trei milioane?, se arată nedumirită Gicuș.

–         Gândiți-vă, intră în joc senatori, deputați, miniștri, patroni de ziare…

–         Ne costă trei milioane?!, zice Gicuș dezumflată. Păi două milioane sunt toți.

–         Nu mai aveți un milion?!

–         Vă dăm Arcul de Triumf!, promite Gicuș. Știți, trageți un butic deasupra și v-ați scos!

–         Cash!

–         Vi-l dăm cum doriți, maestre! Cash & carry, la cheie.

Oscar, din ce în ce mai bucuros, se îndreaptă spre ieșire și zice:

–         Am uitat să vă zic; diseară îs la tocșou. Acum chiar fug.

–         Nu te duci la nici un tocșou!, îl oprește Girtelică. Se va da în vileag toată tărășenia. Te înfundă ăia de nu te vezi.

–         Pe mine? Înfund… se miră Oscar. Da’ ce? Îs câștigat la belciuge? Pa!…

–         Ei, poftim! se minunează Girtelică.

Și către Moș Călimară:

–         După pocinogul care ne așteaptă cu Oscar la tocșou, mai merge unul?

–         Alt pocinog? Zi-l!

–         Soția asta ultimă a dumneavoastră, căsătorită cu Lică Spoitoru, a divorțat și de Lică și a luat un irakian. Acum e-n Irak…

–         Nu-i rău. Iraku-i Irak… Petrol, deșert, bani gârlă…

–         Nu-i chiar așa. Acolo începe războiul și vrea să vină acasă. Mi-a dat telefon.

–         Acasă la Lică?

–         Rece, moșule, rece! De fapt și rece, și arde…  La dumneata se întoarce, Lică e oleacă în pușcărie…

Moș Călimară nu-l mai ascultă. Butonează radioul de alături. O voce baritonală, gravă zice:

–         Un anunț important pentru țară! Peste zece minute premierul va transmite un comunicat important către țară, din Palatul Biruința.

Girtelică aruncă o privire la ceas, le face semn celorlalți să nu scoată o vorbă și, imediat, la radio, aceeași voce zice:

–         Un comunicat important pentru țară! Peste zece minute Președintele României va vorbi în fața națiunii din Palatul Leului.

–         Mamma miiia!, chiuie Gicuș. Vor vorbi, în același timp și numele amândurora începe cu P: premier, președinte. Cu P mare, însă. Vezi, Dorin, ce multe lucruri bune încep cu P în limba română?!

Nu e timp pentru discuții. Aparatul de radio anunță:

–         Dăm legătura la Palatul Biruința.

–         Stimați concetățeni, stimați colegi! Țara trece prin clipe istorice unice, clipe de agonie demnă, de prăbușiri dramatice, dar, să recunoaștem, spectaculoase. Luminița de la capătul tunelului, poetic vorbind, beștelită până nu demult, își revine la viață. Reforma a învins! Am vândut TOT ce se putea vinde! N-am vândut Vârful Omu și Trecătoarea Oituz, aflată în renovare. Guvernul veghează ziua și noaptea. Lupta anticorupție s-a-ncheiat în Subcarpații Meridionali, în Delta Dunării și în depresiuni. Se pregătesc județele limitrofe. Situația generală a fost puricată în șase sute de mii două sute patruzeci și trei de ore de tocșou. Ar reveni cam 382 de ore de tocșou pe cap de lider politic. Din acest punct de vedere, al discursurilor, suntem pe primul loc în Europa. Poate chiar în lume. N-avem încă datele din Etiopia și Gabon. Chiar acum domnul Președinte se pregătește să vă comunice și domnia sa lucrurile acestea din partea Președinției. Astăzi chiar, la orele 16.00, domnul Președinte va lua parte la ședința de Guvern televizată. Alternativ cu ședința Guvernului va fi transmisă, de asemenea în direct, prinderea în flagrant de mită, minuțios organizat, a unui înalt demnitar al Opoziției. Vor cânta: Formația Sarmalele Reci și Gil Dobrică. Domnia sa, Președintele, nu Gil Dobică, va ține un discurs important. Domnia mea voi ține un alt discurs important. Cine are cunoștință pe unde se află domnul ministru de la Acareturile Publice este rugat să-i transmită să vină de urgență la Palatul Biruința. Are, deja, trei absențe nemotivate! Vă mulțumesc!

–         Am amuțit, zice Gicuș. În legătură cu Vârfu’ Omu și eu am avut unele îndoieli… Dar Trecătoarea Oituz?!… Nu cred… De fapt, nu vor s-o vândă… Cum pot să mintă-n halul ăsta?! Dragii de ei… Aici au ajuns! Să vedem cum va drege busuiocul celălalt P!? Dorin, de ce te hlizești?

–         Vă spun de-acum ce se va anunța, promite Girtelică. Va fi anunțată o consultare publică, un referendum, în legătură cu următoarele variante: 1) strângem cureaua până la ultima gaură și chiar mai mult; 2) închidem ce-a mai rămas din fabrici, alea puține și tot românul care nu arde gazul în funcții publice trece în șomaj; 3)foametea va fi susținută printr-un consens național între toate partidele naționale, istorice și patriotice; cetățenii sunt chemați să se pronunțe în legătură cu calea pe care doresc s-o urmeze.

–         Pe mine vă rog să nu contați!. Și eu sunt P, Popor, dar mă retrag, anunță Gicuș.

Dorin o susține:

–         Corect! Unui popor care, o jumătate de secol, a murit de foame într-un singur fel, îi oferi, brusc, trei feluri. E mult! Mult prea mult! Și ce e mult, constipă. O știu din arta culinară islandeză. Gândiți-vă numai la faptul că națiunea nu beneficiază încă de un exercițiu democratic, ca să nu mai vorbesc de unul laxativ… Acolo, cât de cât…

–         Dintr-un anumit punct de vedere, zice Girtelică, acela al constipației, și eu înclin să cred că e mult. Mai ales, așa cum afirmați chiar dumneavoastră, nația n-are un exercițiu laxativ, cât de cât, acolo…! Și totuși, democratic vorbind, o națiune ar trebui să aibă, nu trei, ci sute de modalități de a muri de foame. Și nu doar democratic vorbind, ci și creștinește.

–         Există unele nuanțe, îl întrerupe Dorin. Doctrina creștină cu care ne naștem are multe lucruri comune cu social-democrația, de pildă. Să-ți iubești aproapele, muritor de foame, ca pe tine însuți. Nu, însă, și pe nevasta acestuia. Sigur, și condițiile istorice sunt altele, și libidoul. Odată cu progresul tehnic, cu apariția cheilor sistem yală, femeile au dobândit funcționalități noi…

–         Știți și voi că eu sunt un intelectual de stânga, zice Girtelică. Tata, săracu’, a fost simplu geambaș. Pe urmă, activist de partid. Mereu ne zicea: Omul chibzuit ia cu amândouă mâinile și dă numai cu stânga! Tradiția de stânga s-a păstrat în familia noastră și după moartea tatălui…

–         Ei, domnul Girtelică, îl liniștește Moș Călimară, vom vedea… Ce mai e până diseară…?!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.