Agrippina – epilog

Seneca tăcea și cu cât tăcerea, absența lui, se întăreau, cu atât Agrippina, cea de a doua sa mamă, își înăsprea chipul. Știa de ce venise nepotul. Venise să-și ia rămas bun. Nu mai avea zi de odihnă. O parte din nopțile lui o închina studiilor. Nu se abandona somnului, deși nu mai putea de oboseală. Ochii osteniți și clipocind de nesomn îl țineau treaz. Îl întrebă dacă are să spună ceva în legătură cu ce se discutase până atunci.

Seneca tresări bucuros de invitație și zise:

Când cineva a ascultat un concert, în urechi, încă mult timp, îi răsună ritmul și gingășia acelei muzici. Îl împiedică să se gândească la chestiuni personale…

Am înțeles, fiule!… Eram oarecum speriată, preciză Agrippina. Trecu apoi la Ioan.

Zise:

Dragul meu, hârtiile de care nu te desparți o clipă, le-ai scris tu?

Cine altcineva, Agrippina?

Sunt două propozții în ele care mi-au stârnit interesul. Prima deapănă astfel: N-am venit să dobor!… Am priceput: n-ai venit să încurci lumea. A doua propoziție anunță o, cum să spun eu? – o ciudățenie. Le-am pus una după cealaltă și a ieșit: „N-am venit să dobor. Am venit să înalț!”… Ce-ai vrut să zici?…

Agrippina, o lămuri Ioan, eu am scris, spusa este a lui Iisus! „N-am venit să dobor. Am venit să înalț!”…

Te întrerup pentru o clipă Ioan. Ce vreau să spun? Oamenii se încred mai mult în ochi decât în urechi. Drumul printre precepte e lung. Doar prin exemple devii folositor. Cleanthes nu ar fi putut formula doctrina lui Zenon dacă nu l-ar fi auzit el însuși. A făcut parte din viața acestuia, i-a pătruns tainele. L-a privivit cu atenție, cercetându-l dacă trăiește sau nu după învățătura sa. Platon, Aristotel și toată mulțimea de învățați credincioși acestora, mai apoi au luat-o pe căi felurite. Au tras mai multe învățăminte din purtarea lui Socrate decât din cuvintele lui. Metrodorus a devenit bărbat de seamă nu datorită lui Epicur, ci datorită conviețuirii cu acesta. Și nu te chem atât ca să ai tu un folos, cât să-mi folosească mie, căci foarte mult ne vom ajuta unul pe altul. Până atunci, pentru că îți sunt dator cu mica mea plată de fiecare zi, îți voi spune cu ce m-am delectat astăzi citindu-l pe Hecaton. „Mă întrebi, spune el, ce progres am făcut. Am început să-mi fiu prieten”. A făcut un progres însemnat. Nu va mai fi singur niciodată. Să știți, dragii mei, că acest prieten e la îndemâna tuturor…

Ioan zise:

Pot să vorbesc? Mi-a plăcut mult ce-ai spus despre oamenii care se încred mai mult în ochi decât în urechi. Voi amâna puțin răspunsul la întrebarea ta dacă eu am scris zicerea: „N-am venit să dobor, am venit să înalț!”, pentru a completa cu o întâmplare pe care am trăit-o eu. Și anume: cred că pentru împăratul Nero tăcerea mea ca răspuns la întrebările pe care pe mi le adresa – când erai și tu, Seneca, alături sau în preajma lui – înseamna curaj, poate chiar eroism. M-a iertat și mi-a dat drumul în libertate. La ieșire – dar asta nu v-am mai spus, de rușine -, oricâte vorbe am folosit în fața polițiștilor ce stăteau cu săbiile însângerate deasupra capului meu pentru a-i face pe aceștia să înțeleagă că împăratul mă iertase, nu mi-au dat drumul până n-am pus degetul pe mărturia prin care recunoșteam ce voiau ei să recunosc. Îmi pare rău, vă rog să-mi iertați lașitatea…

-Răspunsul la întrebarea mea, interveni Seneca. Lașitatea ta nu ne este niciunuia de aici, străină. Întrebarea a avut ca motiv curioazitatea mea: L-ai auzit tu pe Iisus zicând vorbele alea și tu le-ai scris?

-Pot să răspund?

-Te rog!

-Tata le-a auzit. Eu nu știam a scrie pe vremea aceea. Le-am auzit și eu, dar nu le înțelegeam miezul…

-Mulțumesc!… Sunt sigur că n-ai auzit ce spunea Iisus pe cruce…

-Spunea: Doamne, de ce m-ai părăsit?…

-Da!

-Spuneai că nu erai acolo…

-Vestea a ajuns până la noi…

-Ce deduc eu, prieteni?… Deduc faptul că aceste cuvinte sunt dovada identității lui Iisus. S-a născut din tată și mamă, aici. Întrebarea adresată lui Dumnezeu: „Doamne, de ce m-ai părăsit?”, pe mie mă duce gândul la posibilitatea de a minți…

-Hoo! Oprește-te, îl frână Agrippina. Mă faci de râs… Gândește-te că eu v-aș părăsi pe voi, pe tine și pe Serenus, și l-aș auzi pe Serenus chemându-mă și zicâdu-mi îndurerat: Doamnă Agrippina, de ce m-ați părăsit?… Nu m-ar topi de bucurie faptul că Serenus mă iubește? Nu l-aș iubi la rându-mi brusc și din toate puterile mele?… Dumnezeu l-a cunoscut atunci și astfel pe Iisus, nu de la începuturile dorinței acestuia de a nu doborî, ci a înălța. „De ce m-ai părăsit?” însemna că Iisus s-a crezut iubit. Cel de Sus afla atunci și abia atunci a început, la fel ca între ca mine și Serenus, adevărata lor iubire reciprocă. De atunci sunt prieteni eterni…

-Te felicit, iubită mamă!…

-Lucius, ești gelos?

-Da, așa este, ai dreptate, mamă. Dar vă spun și eu ceva care ne poate fi de folos tuturor. Așadar, iubiții mei, să ne alegem un om vrednic și să-l avem mereu în fața ochilor de parcă am trăi sub privirile lui și el ar vedea tot ceea ce înfăptuim. Am avea un paznic și un îndrumător. Și un bun temei: mare parte din vină se risipește dacă se află un martor lângă cei ce suntem pe cale să greșească. Sufletul are, în felul acesta, pe cineva care îi inspiră respect și care face, prin autoritatea sa, ca până și cotlonul cel mai tainic să fie pur. Ferice de cel care ne ajută să ne îndreptăm nu numai când acesta este de față, ci și când doar ne gândim la el! Ferice de cel care poate avea atâta respect pentru cineva încât doar amintindu-și de el se poate pune pe sine în ordine și-n armonie. Cel care reușește să aibă atâta respect va deveni, grabnic, el însuși demn de respect. Abaterile nu le vei îndrepta fără să te folosești de o riglă. Așa te vei înălța.

Sfârșit

Părțile anterioare pot fi citite aici, aici și aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.