Comis-am eu o nedreptate?

Incendiul izbucnise la hangarele de lemn şi la prăvălioarele din aripa răsăriteană a Circului Maximus, la poalele colinelor Palatin şi Caelius.

Depozitele de uleiuri şi de material inflamabil de acolo s-au aprins ca la un semn. Purtate de vântul din sud, flăcările şi scânteile au transformat circul într-un rug; cerul s-a aprins ca ziua la asfinţit; ardea în culorile portocalei, însoţit de vaiere şi larmă de nenorocire; trosnete şi pocnituri ca în vetrele unde se prepară cărămizile; băncile şi grinzile din lemn ardeau ca iasca; umbre umblătoare, mâini ridicate implorând cerul; plânsete de copii, înjurături, chemări disperate, blesteme, furii dezlănţuite… Focul s-a propagat spre Esquilin, de-a lungul văii cuprinse între Palatin şi Caelius; se-ntinde de-a lungul văii dintre Palatin şi Aventin; şarpantele de lemn uscat ale caselor înghesuite unele în altele înteţesc rugul; străzile înguste întind focul de la clădirile incendiate, la celelelate, încă neatinse, de peste drum, în direcţii imprevizibile.

După şase zile, flăcările par a-şi anunţa sfârşitul; speranţă înşelătoare; focul izbucneşte din nou, şi mai puternic; continuă încă trei zile.

În nouă zile, ororile văzute, suferinţele îndurate, pagubele produse, fricile din inimile îngheţate, disperările, pierderile de vieţi omeneşti, spun martorii oculari şi istoricii, întrec cu mult cele petrecute în urmă 450 de ani în timpul incendiului provocat de gali. Nici mai târziu, marele incendiu care a cuprins Londra, în anul 1666, nu va egala, în doar patru zile, sinistrul din 64.

Panica pune imediat stăpânire pe oraş; în primele zile dezastrul şi confuzia sunt aiuritoare; nu se cunoştea cauza; nu se întrezărea sfârşitul. Fără puncte de sprijin, fără ajutor de nicăieri, fără direcţie, fără putinţă de întoarcere; ţipetele femeilor şi ale copiilor, urletele şi gemetele bărbaţilor se succed, cresc, urcă în neant, se întorc amplificate; zgomotul şi fumul, trosnetele clădirilor ce se prăbuşesc, căldura şi flăcările orbitoare, îi fac pe oameni să-şi piardă minţile; aleargă, zăpăciţi, de colo până colo; deseori se trezesc în mijlocul flăcărilor întârziind să ajute un bătrân sau un infirm; învălmăşeala este preluată de fiecare stradă intrată în focar; lumea se calcă în picioare, se sufocă de fum; mulţi ard în timp ce încearcă să-şi salveze rudele ori prietenii; nu puţini înnebunesc, se aruncă în flăcările care le-au distrus toate bunurile şi pe cei pe care îi iubeau; sau rămân muţi, încremeniţi pe loc, în timp ce focul le taie retragerea.

Hoţii se pun pe treabă: atacă şi jefuiesc pe cei care îşi scot lucrurile şi bunurile în stradă; poliţiştii se prind în horă; dau foc la casele bogaţilor ca să-şi poată însuşi lucrurile de valoare pe care se prefac, fără succes, că le salvează.

Nero îşi priveşte Palatul năruit: sute de cărţi şi de documente valoroase de extremă importanţă sunt mistuite de flăcări; imaginea picturilor şi a operelor de artă care fumegă îi îngrozesc ochiul; edificii faimoase şi monumente vechi, de care fusese atât de mândru, zac grămezi: vechiul templu al Lunii, templele şi altarele închinate lui Hercule de către legendarul Evandra, din Arcadia, sanctuarul care se crede că fusese înălţat de însuşi Romulus, întemeietorul Romei, în cinstea lui Jupiter Stator, vechiul templu al Vestei, de pe Palatin, care se presupune că fusese ridicat de către regele Numa, iar aproape de el, fostul palat al lui Numa, restaurat de Augustus. Toate aceste clădiri şi încă multe altele fuseseră arse.

Focul atinsese uşor extremitatea de sud a Capitoliului, o apucase apoi spre nord-vest, către Câmpul lui Marte; distrusese, printre altele, marele amfiteatru a lui Statilius Taurus, construit cu un secol înainte, precum şi reşedinţa şi grădinile lui Tigellinus.

Nero cere distrugerea sistematică a caselor din jur pentru ca incendiul să nu mai fie alimentat de nimic.

Năpăstuiţii sunt aduşi de el în partea neprimejduită a Câmpului lui Marte; îi adăposteşte în Pantheon, în termele lui Agrippa şi în alte edificii mari; construieşte pentru ei adăposturi în propriile sale grădini, dincolo de Tibru, în apropierea Vaticanului; pune paznici ca să supravegheze, pentru proprietari, ruinele, şi să fie căutaţi, pe cheltuiala sa, morţii; aduce de la Ostia şi din alte oraşe provizii ca să-i hrănească pe cei rămaşi fără cămin; micşorează preţul grâului ca să dea un ajutor celor care erau în nevoie; munceşte cu o inepuizabilă energie, conduce personal operaţiunile, încercând să liniştească poporul îngrozit; cei care conspiraseră împotriva lui cu alte ocazii profită acum de această catastrofă ca să alimenteze ura contra lui; îşi vede fără frică de treabă; apare singur în mijlocul oamenilor dezolaţi, fără pază; e văzut peste tot, şi ziua şi noaptea, prin fum şi la lumina făcliilor, dispreţuind primejdia.

Priveşte, în picioare pe acoperişul său de lângă teatrul din grădină, urmările sinistrului; mişcat de spectacolul oferit, îşi ia harpa şi începe să cânte un fel de lamentaţie, un plânset pentru moartea Romei, al cărei dezastru îl compară cu cel al Troiei incendiate. Glasul său puternic ajunge până la urechile sinistraţilor înnebuniţi, strânşi la marginea grădinii; aflătorii interesaţi răspândesc zvonul că împăratul, răpit de frumuseţea incendiului, s-a costumat în muzicant şi cântă fără ruşine melodii improvizate, în teatrul său. Legenda prinde. Apare întrebarea: „Nu cumva însuşi Nero dăduse foc oraşului numai aşa, ca să aibă un decor dramatic pentru poemul său despre războiul troian?” Melodia zvonului, odată lansată, cultivă acum cuvinte la întâmplare şi mai puţin la întâmplare: „Iată, oamenii lui Nero aprind casele pentru a fi jefuite!” „Sunt dărâmate casele vechi pentru a ridica el altele mai frumoase, nu-i mai place cum arată Roma!” Zvonul că incendiul fusese premeditat nu mai e zvon. „Nero îşi oferă senzaţii tari!” Un individ oarecare, care nu era, totuşi, chiar un oarecare, îşi aminteşte că, într-o zi, l-a auzit pe Nero spunând, după ce cineva a pronunţat dictonul grec: „După mine n-are decât să ia foc toată lumea”, „Ba nu, eu ţin să văd asta cât mai trăiesc”. Plăcerea de a formula replici de dragul replicii se întoarce împotriva lui ca un bumerang.

Chiar şi Tacitus, care îl urăşte istoric pe Nero, s-a văzut nevoit să afirme că vina împăratului în incendiu nu este ceva dovedit. Pe Nero îl rănesc adânc aceste acuzaţii. E nerăbdător să se dezvinovăţească; organizează o anchetă în legătură cu astfel de zvonuri în speranţa că va putea dovedi cum a izbucnit incendiul.

Anchetatorii îi acuză pe creştini, pe atunci doar o sectă care se răspândea repede sub conducerea spirituală a lui Pavel din Tars şi ai cărei membri, în cea mai mare parte, erau recrutaţi din rândurile sclavilor: „Aceştia, Rege Nero, vâră în capul oamenilor ideea că sfârşitul lumii este aproape şi că întreaga omenire, cu excepţia lor, este sortită pieirii; credinţa acestora, Rege Nero, e întemeiată pe existenţa unui oarecare Christus, executat cu 30 de ani în urmă în Iudeea; acesta afirma că va reveni cu patalama de la tatăl său, stăpânul şi întemeietorul lumii, ca să judece lumea; membrii sectei aşteaptă exaltaţi evenimentul; îndeplinesc ritualuri secrete, se ţin deoparte de ceilalţi oameni; conducătorul lor, Pavel, evreu prin naştere, dar cetăţean roman, a mai fost acuzat că instigă la revoltă în toate provinciile imperiului; chemat la Roma în anul 61, l-ai achitat”.

Cercetările stabiliseră că în momentul când oraşul era în flăcări aceşti mizantropi se arătaseră încântaţi de foc, strigau că sfârşitul este aproape; că Roma, ca şi Babilonul, avea să fie distrusă de către Christus; că acesta îşi va face apariţia deasupra flăcărilor şi norilor de fum; îi va ridica la Ceruri pe aleşi, iar pe Nero îl va nimici, odată cu tot poporul său păgân.

Întrebaţi dacă erau cumva mulţumiţi să vadă Roma arzând, ei ar fi răspuns că aceasta era răzbunarea Cerului, cum, dar, să mişte un deget măcar ca să stingă incendiul? Şi că revenirea pe pământ a Domnului este însăşi esenţa noii credinţe. A doua venire a zeului lor, Christus, reprezintă evenimentul suprem; este aşteptat de ei să pogoare din clipă în clipă. „Aşadar, a conchis anchetatorul, voi sunsţineţi că zeul vostru, Christus, e autorul incendiului? A revenit cumva pe pământ?”

Ei răspuns şi au zis:

„Dintr-o clipă într-alta, cerurile se vor deschide; Mesia va sosi pe nori de foc şi va putea fi văzut în toată măreţia sa”.

Anchetatorul i-a lăsat să spună tot ce ştiu, apoi i-a întrebat:

„Aveţi o dovadă că e de crezut ceea ce susţineţi voi?”

Şi ei au zis:

„Aceste case în flăcări nu sunt dovezi? Incendiul de pe Palatin, unde se mai vede şi acum pârjolindu-se Palatul împăratului Nero, nu este o dovadă? Aceste locuinţe ale puternicilor zilei căzute pradă flăcărilor, aceste temple ale vechilor zei, căzând la pământ, ţipetele ascuţite ale mulţimilor îngrozite, toate acestea nu au darul să vă convingă? Mai puteţi încă să vă alăturaţi nouă şi să vă salvaţi împreună cu noi de la sfârşitul lumii; iertat fi-va acela ce se va smeri!”

„Recunoaşteţi că aceste fapte au fost anunţate vouă de învăţătorii voştri?”

Şi ei au zis:

„Învăţătorii noştri ne-au vestit nouă despre venirea Domnului şi stăpânului celui sfânt”.

Mai ales acest din urmă răspuns a avut darul de a-l convinge pe Nero de vinovăţia acelor oameni, după ce i-a fost adus la cunoştinţă comportamentul acestora; i s-a părut aproape sigur că ei provocaseră incendiul sau că, folosindu-se de magie, atrăseseră flagelul asupra poporului pe care îl urau; că incendiaseră cu bună ştiinţă cele două amfiteatre, simboluri ale bucuriilor mulţimii, ca şi Palatul său şi casa lui Tigellinus, braţul său drept.

Conform obiceiului său, cere recunonaşterea în scris a mărturisilor pe care aceştia le-au făcut, şi că ele, mărturisirile au fost făcute liber, fără nicio constrângere.

Seneca, rugat să-şi spună părerea, a întrebat:

„Adică ce au mărturisit? Că au dat foc Romei? – Nu. Că sunt creştini? Şi eu sunt filozof; nici concluziile mele filozofice nu sunt toate potrivite cu părerile Romei. Până la urmă ce au mărturisit?”

Nero priveşte către anchetatori; aşteaptă un răspuns de la ei. A răspuns octogenarul; acesta deţinea funcţia de anchetator şef tocmai datorită anilor pe care-i avea, şi a zis:

„Au mărturisit că sunt încredinţaţi că deflagraţia constituie semnul sigur al venirii pe pământ a zeului lor, Christus; că pedeapsa cruntă pentru nerecunoaşterea acestuia este prevăzută în legile lor şi că acesta nu e decât începutul. Eu, personal, i-am întrebat dacă spusele lor sunt făcute în apărare, sau de teamă, şi au zis că ar fi păcătuit mărturisind de frică şi că au spus tot ce-au spus convinşi că nu gândesc cu price, că nu e nimic rău în felul cum gândesc; şi că, de bună seamă, spunând adevărul, sau bucurat de semnul venit din Ceruri pentru ei, şi că nu s-au gândit o clipă să dea ajutor năpăstuiţilor”.

Adepţii sectei au fost supuşi la torturi îngrozitoare şi daţi pe mâna mulţimii dezlănţuite. Unii au pierit sfâşiaţi de câinii asmuţiţi asupra lor, alţii linşaţi sau crucificaţi, alţii arşi de vii, aşa cum arseseră victimele incendiului, sau legaţi de nişte tauri furioşi şi tăvăliţi pe jos până au murit.

Totuşi, în Apocalipsă, scrisă în anii ce au urmat, nu se vorbeşte nimic despre ruguri, ci se spune doar că victimele au fost decapitate. Cu toate acestea, ororile despre care s-a vorbit ar fi putut să existe. Tigellinus fusese scos din fire de distrugerea superbei sale locuinţe şi a grădinilor. Nero era furios din cauza distrugerii Romei şi a pierderii Palatului, cu toate valorile lui, exasperat că adversarii îl acuzau pe el că ar fi provocat incendiul.

Execuţiile care au urmat focului de la Roma nu au fost cu mult mai îngrozitoare decât cele ale creştinilor arşi tot de creştini în Evul Mediu şi nici mai teribile decât pedepsele aplicate de Marc Aureliu, socotit, de altfel, un sfânt, creştinilor din vremea sa, pe care îi arunca, în masă, pradă fiarelor din circ.

Petru a fost răstignit pe cruce, dar, la cererea sa, aşezat, în mod umilitor, cu capul în jos pentru ca moartea să nu-i fie la fel de măreaţă şi de sacră precum cea a lui Iisus.

Şi istoria avea să se repete. După 1500 de ani, mai exact în 1572, în noaptea de 23 august, casele creştinilor adepţi ai îndemnului „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine insuţi”, numiţi „protestanţi”, au fost însemnate cu o cruce de către creştinii adepţi ai aceleiaşi porunci evanghelice, numiţi catolici. Şi, când primii se odihneau după o zi ca oricare alta, clopotele bisericii saint Germain l’Auxerrois sfidau tăcerea nopţii de vară cu dangăte rău-prevestitoare. Creştinii din familia catolicilor făceau harcea-parcea din „aproapele” lor protestant, aruncând leşurile pe străzi şi în valurile Senei; au murit atunci, ucişi catoliceşte, cei mai vrednici fii ai familiei numită generic Franţa. Noaptea aceea a fost botezată cu numele unui sfânt, nu se putea altfel: „Noaptea sfântului Bartolomeu”.

Iar când pe tronul Franţei veni cel mai falnic dintre bărbaţii de până atunci, Henric al IV-lea, legendarul rege instaură pacea în familia „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Fapta aceasta a fost numită Edictul de la Nantes. După ea, creştinul rege a zis şi nişte vorbe care au mers direct la inima supuşilor: „Vreau ca fiecare ţăran să aibă duminica o găină în oală”.

Şi un cetăţean francez şi catolic l-a ucis frăţeşte; şi-n drumul său cu picioarele înainte, poporul l-a preamărit cu pietre şi huiduieli. Iar pe cel care a anulat creştinescul Edict de la Nantes, pe frumosul Ludovic al XIV-lea, l-a numit „regele-soare”; acesta huzuri catoliceşte şi preacurvi păgâneşte, venerat de cronicari de toate seminţiile…

În Antium, oraş natal al lui Nero, lumea vorbeşte despre nerecunoştinţa romanilor; că aceştia plănuiesc să-l detroneze pe Nero al lor.

Vei mirosi întotdeauna altfel decât ei… Fabius e la Roma. Reconstruieşte salonul său de bărbier; seara, acasă, la Antium, soţia îi povesteşte despre ce se vorbeşte în târg. Pe Fabius îl ard călcâiele. Aşteaptă totuşi să fie chemat; ce are el de spus presupune o anumită stare a interlocutorului; una de încordare, de neputinţă; starea când omul îl ascultă pe celălalt prin canale de credinţă şi afecţiune. „Plebea ta dragă, mărite rege, îşi începe Fabius discursul îndelung pregătit, zice câte-n lună şi-n stele. Nu cumva este aceeaşi plebe care l-a crezut pe magistrul tău când o minţea spunându-i ce voia ea să audă? Care inventează ea însăşi grozăvii şi apoi le crede? Care plebe? Revino-ţi!

În anturajul tău imediat, rege, se găsesc destui pe care i-ai trims la moarte, i-ai umilit cu replicile tale nu întotdeauna pe gustul lor, pe care i-a iritat chiar Poppaea, fie şi numai întâmplător. Când un om este idolatrizat aşa cum eşti tu, şi are în jurul său un grup de admiratori înfocaţi, care să-i facă loc când trece şi să-l salute cu osanale, se mai găsesc şi oameni pe care să-i exaspereze aceste forme de adulaţie şi care încep să-l ia peste picior pe cel vizat. În cazul tău, rege, trebuie să existe şi mulţi cântăreţi, mulţi poeţi şi mulţi atleţi geloşi pe tine, cărora nu le place să fie priviţi de sus. Se găsesc destui care să creadă că din pricina ta nu le sunt apreciate meritele, în schimb ţi le preamăreşti pe ale tale. Care plebe?

Şi n-am spus încă lucrul cel mai important, rege: toţi aceştia te simt străin de interesele lor; pentru ei, oricâtă curte le-ai face, oricât te-ai strădui să trăieşti după standardele lor de lux şi frivolitate, eşti în tabăra cealaltă; în momentele de cumpănă, singurele care contează pentru ei, contează mai mult pe un molâu precum Claudiu decât pe tine; ai crescut alături de mine, în atmosfera de sinceritate şi neconvenţionalism de la Circus Maximus; poţi să te dai tu peste cap oricât, te poţi scălda în laptele a mii de catârce, miroşi altfel. Vei mirosi întotdeauna altfel decât ei”.

„Ce te face, Fabius, să crezi că nu ştiu toate astea?, zise Nero. Ai vrea să mă iau la harţă cu natura umană? Îmi cunoşti părerea: zei nu există; eu însumi am creat câţiva. Oameni ca mine şi ca toţi cei din stradă i-au creat pe zei, nu invers”.

„Iar pe om, băiete-rege, pe omul model l-a creat mintea preceptorului tău. Omul pentru om e sfânt. Ţi-a recunoscut doar: a crezut că aduce pacea şi a pus o proptea în sprijinul lumii minciunii. Te informez că nici măcar el nu te consideră în lumea lui. Sclavul, acel evreu care mi-a vorbit primul despre faptul că omul lor din ceruri va veni să pedepsească lumea necredincioasă lui, Gilgai, ştie multe de la stăpânul său: magistrul tău te învinovăţeşte pentru iubirea ta pentru greci, în chestiunea asta este de partea tatălui său, naţionalist înveterat”.

„Şi asta ştiu,Fabius!”

„Ai auzit de o femeie uşoară cu numele Epicharis? Este concubina, una dintre concubinele nepotului lui Seneca. N-ai auzit. Este una dintre femeile gen Acte, dar care, de data asta, este împotriva ta; e, poate, singurul personaj care te urăşte cu temei; te urăşte ca tiran. Dacă ar fi bărbat, ai vrea să i te asemui ei mai mult decât filozofului Seneca, pentru că acesta râvneşte el însuşi la a conduce lumea!”

„Nu te pot crede, Fabius; îl urăşti pe filozof, spusele sunt stricate de ura pe care i-o porţi”.

Îl invită apoi pe Fabius să ia un ciorchine de strugure de pe fructiera rămasă neatinsă lângă el; îşi cere scuze că a n-a făcut-o la timpul potrivit.

„Aşa deci, ştii tu, Fabius, că Seneca râvneşte la a stăpâni lumea din scaunul ăsta? Dacă informaţia ai luat-o din zicerile nestăpânitului Tigellinus, îţi spun sigur: te înşeli!”

Fabius se grăbeşte să ajungă acasă; ia cu el, totuşi, un ciorchine, să-l ducă nevesti-sii.

 

O lume vie, activă, exista în afara lui… Nero rămâne pe gânduri; Tigellinus i-a vorbit, chiar mult, despre iţele care se înnoadă pentru a-l ridica pe tron pe Seneca, în cazul că liderul rebelilor, prietenul său de petreceri, Piso, eşuează în încercarea de a-l detrona; n-a crezut nimic; mai departe nici nu a mai ascultat scornelile unor oameni care ticluiesc poveşti după poveşti. Informaţia dată de Fabius despre femeia eroină îl apasă mai mult decât s-ar fi cuvenit. Este iubita lui Mela, fratele mai mic al lui Seneca? Să fie urmărită, atunci!

Urcau în el fioruri fără contur, dar de esenţe tari; trăise senzaţii asemănătoare când îl ascultase pe moşneagul de Anicetus relatându-i scena de amor carnal cu Octavia, nesuferita sa nevastă. O lume vie, activă exista în afara lui, idependentă de el.

„Ai auzit de tânăra Epicharis, Tigellinus?”

„Ceva-ceva, Nero Cezar”.

În realitate, nimeni nu ştia ce hram poartă Epicharis. Putea fi văzută oriunde dospeau revolte. Era, totuşi, de înţeles pentru o femeie frumoasă, amantă dorită de toţi bărbaţii, neînfricată, vână smulsă din iluzia de libertate; trăia fără să-şi bată capul cu scrupule de onorabilitate.

Epicharis plecă în Campania, cu gândul să atragă în conjuraţie pe ofiţerii flotei din Misenum. Planul era simplu: Nero făcea adeseori plimbări marine. Un complot pe mare putea fi dus uşor la îndeplinire. Intră în legătură cu unul dintre comandanţii flotei, Volusius Proculus, care pe vremuri luase parte la complotul împotriva Agrippinei şi care acum se plângea că este dat uitării şi nerăsplătit.

„Vrei să te răzbuni? Eşti dat uitării şi vrei să te răzbuni, îl incită ea, îţi alegi cei mai destoinici soldaţi şi treci de partea conjuraţilor! Şi, pe cai, dragilor!”

I se cere un nume-două.

„Niciun nume, refuză ea. E conspiraţie, nu saturnalii!”

Proculus îi povesteşte lui Tigellinus discuţia avută cu ciudata femeie. Epicharis e arestată şi confruntată cu insul pârâtor; ea tăgăduieşte orice amestec; nicio acuzaţie n-a putut fi dovedită împotriva ei.

Abia acum, teama primejidiei îi sileşte pe conjuraţi să nu mai amâne. Hotărâră, în sfârşit, să treacă la fapte cu prilejul serbărilor organizate în cinstea zeiţei Ceres. Serbările durau opt zile şi se încheiau cu jocuri de circ în ultima zi.

Planul era următorul: Plautius Lateranus, om de mare curaj şi de o mare vigoare fizică, va cădea la picioarele împăratului sub cuvânt că solicită un ajutor; îl va răsturna şi imobiliza. Tribunii şi centurionii cohortelor pretoriene vor desăvârşi restul.

Ordonă libertului Milichus să-i ascută pumnalul… Senatorul Scaevinus cere onoarea de a-l ucide el pe Nero. Are un pumnal luat din templul zeiţei Salus, pe care îl poartă cu el ca pe un lucru de mare preţ; în ajunul zilei hotărâte pentru răpunerea lui Nero, după o lungă consfătuire cu Antonius Natalis, se întoarce acasă stăpânit de o veselie neobişnuită; îşi face mai întâi testamentul; ordonă libertului Milichus să-i ascută bine pumnalul; porunceşte apoi să se întindă o masă copioasă; împarte bani unor sclavi; celor mai dragi lui le acordă libertatea; îi porunceşte lui Milichus, preocupat de ceea ce avea să fie a doua zi, să-i pregătească feşe şi tot ce este necesar pentru oprirea sângelui; toate astea în văzul sclavilor.

Aşa, nătângule, tu ai fi tăcut mâlc… Soţia lui Milichus, femeie înzestrată cu inteligenţa practică a tuturor femeilor, nu-l lasă până nu află ce ascund pregătirile lui din ultimele zile; ce-i cu pumnalul la care freacă de zor, şi cu feşele, şi cu banii mulţi, aşa deodată, şi cu eliberările de sclavi, şi multe altele care doar i sau părut şi pe care Milichus nu le-a confirmat.

„Aşa, nătângule, dacă nu te întrebam eu, tu ai fi tăcut mâlc, nădăjduind, poate erai chiar convins că lucrurile astea pe care acum le cunoaşte o lume întreagă ar putea râmîne în afara urechilor lui Tigellinus!”

Îşi povăţuieşte soţul să mărturisească tot ce ştia împăratului – „lui Nero, preciză ea, nu lui Tigellinus, să fim bine înţeleşi; şnapanul de prefect ar lua în seama sa descoperirea complotului, şi adio recompensă!”

În zorii zilei, Milichus, trecând peste toate greutăţile, ajunge la puternicul libert Epaphroditus şi, prin acesta, la Nero; aduce arma pregătită pentru omor, chiar pumnalul lui Scaevinus, ca dovadă că mărturiseşte adevărul.

Arestat şi confruntat cu sclavul său, Scaevinus se apără cu atâta abilitate şi siguranţă, îşi exprimă cu atâta vervă revolta împotriva mărturiilor slujitorului său, încât e cât pe ce să fie crezut de Nero. Scaevinus râdea şi zicea:

„Povestioara asta trebuie să fi ajuns la urechile tale, Nero rege, de la slujitorul meu Milichus; bravul meu servitor visează ziua ce-i povesteşte nevastă-sa noaptea în pat. Dar nu pot fi supărat nici pe ea, cum nu pot fi supărat pe Milichus; era datoria lui să-şi avertizeze împăratul. Milicha lui, ca să zic aşa, este o muiere de toată isprava, doar că are meteahna asta: dintr-o vorbă face balade, epopei. Nu neg, se fac glume pe seama ta; spuse cu haz nu fac niciun rău, însă. Priveşte-mă în ochi şi spune-mi: mă vezi pe mine în stare să împlânt pumnalul ăsta, nu în tine, în oricare alt om?

Şi chiar ar fi fost crezut, dacă Milichus, simţind primejdia ce-l aştepta în cazul că ar fi fost considerat martor mincinos, şi aşa cum îl povăţuise nevastă-sa, n-ar fi depănat fir cu fir toată tărăşenia – cum Scaevinus avusese cu o zi înainte o îndelungată convorbire cu Antonius Natalis, omul de casă al lui Piso, c-au vorbit asta şi asta, că au zis ceva şi de scriitorul Seneca…

Natalis, convins că totul fusese descoperit, la ameninţarea chinurilor ce-l aşteptau, făcu mărturisiri complete, ca unul bine informat asupra conjuraţiei.

Pus în faţa mărturisirilor lui Natalis, Scaevinus le confirmă; dă în vileag numele conjuraţilor pe care-i cunoştea, socotind că nu mai are motiv să le ascundă.

Se fac arestări; mărturisirile sunt din ce în ce mai numeroase şi mai precise. Fiecare dintre cei descoperiţi socoteşte că ar putea să-şi micşoreze vina dacă se arată mai grăbit la trădare.

Poetul Lucanus îşi denunţă mama; senatorul Quintianus şi libertul Claudius – pe cei mai buni prieteni. Şi din nou numele lui Seneca. Dovada? Filozoful, în aşteptarea sorocului, a revenit din Campania, unde-şi avea locuinţa şi s-a stabilit într-o vilă din apropierea Romei; aşteaptă aici urcarea sa pe tron.

O femeie zdrobită în torturi… Nero îşi aduce aminte de Epicharis, amanta nepotului lui Seneca; porunceşte să fie obligată a mărturisi tot ce ştie, să fie supusă chiar celor mai grele torturi.

Dar nici biciul, nici focul, nici furia întărâtată a călăilor nu putură să scoată o singură mărturie, scrie cronicarul, un singur cuvânt de la ea. Atunci când bărbaţi în toată firea, senatori şi cavaleri romani, se grăbeau să-i denunţe pe cei mai apropiaţi lor, nădăjduind că trădarea lor şi-ar găsi un cât de mic preţ, o femeie, zdrobită în torturi, acoperea în muţenia ei îndărătnică numele unor oameni cu care n-avea în comun decât ura împotriva lui Nero”.

O zi întreagă de chinuri nu dusese la nici un rezultat. A doua zi, pe când era din nou condusă – pe un scaun, căci nu se mai putea mişca -, la locul de tortură, scoţându-şi o fâşie de la sân şi făcând un laţ de spătarul scaunului, se spânzură, răpind astfel slujitorilor lui Nero satisfacţia de a o fi învins şi închizând în secretul morţii tot ce un biet trup sfârtecat de chinuri tăinuise până atunci.

Ostaşii supraveghează chiar şi ţărmurile mării… Lucanus, Quintianus şi Senecio, asiguraţi că vor scăpa cu viaţă, nu încetează cu denunţurile. Sunt în stare să denunţe fiinţele cele mai dragi: unul mama, ceilalţi, prietenii cei mai buni; dar toți îi cruţă pe militarii care făceau parte din conjuraţie, sperând că lucrurile s-ar putea întoarce şi lor le va fi mai bine.

Nero înconjoară Roma; ostaşii supraveghează chiar şi ţărmurile mării. Pieţele, străzile, oraşele vecine, sunt pline de soldaţi romani şi germani (în aceştia din urmă avea mai multă încredere).

Este scos şi târât afară din casă către grădinile împăratului oricine avusese o legătură cât de uşoară cu vinovaţii. Judecata e sumară şi temeiurile pedepsei neînsemnate.

„Vezi, maiestate, îi zise Tigellinus, executând gâfâind ordinele cele mai neaşteptate, furia ordinelor tale e pe măsura clemenţei pe care ai arătat-o!”

Conjuraţii, convinşi fiind că numai îndrăzneala i-ar mai fi putea salva, se adresează lui Piso, îndemnândul să pornească la o acţiune făţişă; să răscoale poporul şi să câştige sprijinul armatei.

„Altă scăpare nu există, Piso! Nero şi Tigellinus nu sunt în stare să înfrunte o acţiune hotărâtă; dacă nu se lucrează repede şi energic, sorţii oricărei salvări sunt pierduţi; tu însuţi vei fi arestat; ai de ales, Piso, între a muri luptând pentru binele public şi a muri aşteptând tortura care nu va întârzia”.

Piso avea o vilă încântătoare la Baiae şi împăratul, când se ducea acolo la plajă, avea obiceiul să-l viziteze fără nici un fel de ceremonie. Îi plăcea frumuseţea locului şi se simţea bine în compania proprietarului. Ca şi Nero, Piso era un mare iubitor de teatru şi obişnuia să joace, cu talent, roluri tragice în spectacolele muzicale şi dramatice pe care şi el, şi împăratul le organizau la Roma şi la Baiae. Era un bărbat cult, cunoscut pentru eleganţa petrecerilor sale, om de moralitate liberă, dar, oricum, o personalitate strălucită. Nero petrecuse săptămâni întregi la Baiae în iarna care trecuse şi stătuse mult în tovărăşia acestui om. De fapt, el se simţea atât de bine la vila lui Piso, că se lipsea tot timpul şi de servitori şi de garda personală; se scălda şi se relaxa acolo, în grădină sau în casă, ca un obişnuit. Soţia lui Piso era o femeie despre care se povesteau multe lucruri picante, extrem de frumoasă şi foarte puţin virtuoasă. Nero se simţise întotdeauna minunat în compania ei fără fasoane. Grupul de conspiratori îşi propusese la început să-l asasineze chiar la vila lui Piso, când era lipsit de gărzi. Piso s-a opus planului, spunând că un asasinat ce urma să se comită pentru binele statului trebuia să aibă loc în public, la Roma, nu într-o casă particulară.

„Ipocrizia voastră, le va spune foştilor săi prieteni în timpul anchetelor, mergea până acolo, încât, între voi chiar, vorbeaţi de binele public, ca şi cum binele public vă mâna în luptă. Sau poate eraţi sinceri şi binele public era cel care vă ţinea pe aripile lui? Nu trebuie să înţeleg de aici că aripile acestea erau de ceară, că ele, aripile de ceară, vă măsurau curajul, firea şi înălţimea cauzei?”

Piso se închide în casă; aşteaptă resemnat deznodământul, ca în faţa unei fatalităţi; la sosirea soldaţilor lui Nero, care îi aduceau invitaţia de a-şi lua zilele singur, îşi deschide venele. Testamentul lui este plin de linguşiri la adresa împăratului.

Tot ce-i mai rămânea de făcut, era să moară ca Socrate… Un tribun, Gavius Silvanus, şi el membru al conjuraţiei, este însărcinat de Nero să-i transmită lui Seneca depoziţiile anchetaţilor şi să-i ceară răspunsulm la acestea.

Seneca tocmai se află la masă cu soţia sa, Poppaea Paulina, şi cu doi prieteni. Casa-i era înconjurată de soldaţi; Seneca răspunse liniştit şi demn că, într-adevăr, venise la el Natalis, care se plângea că Piso nu poate obţine o întrevedere, dar că el refuzase aceasta din motive de sănătate şi fiindcă nu voia să-şi tulbure liniştea. De altminteri, îşi întări el depoziţia, de ce ar fi avut mai multă grijă de viaţam cuiva (Piso) decât de propria lui sănătate? Că spiritul nu-i este aplecat spre linguşire şi că Nero o ştie mai bine decât oricine altcineva.

Nero încearcă să obţină informaţii care să-l edifice în legătură cu atitudinea celui mai de seamă stoic al timpului în faţa morţii: „N-a zis nimic filozoful despre rătăcirea de a dori să-i crească aripi de zbor la bătrâneţe, că de ani de zile firea sa de filozof se lupta cu nişte ambiţii nesocotite, că porniri de neînţeles îl îndemnaseră să accepte bogăţii mari scriind despre fericirea de a fi sărac, că o tulburare a minţii îl îndemnase să vină la Roma pentru a accepta să devină, eventual, stăpânul lumii?

Nimic despre limpezirea minţii şi a conştiinţei în clipele cele de pe urmă?”

„N-a zis nimic din toate astea, Maiestatea Voastră, doar atât a zis: că tot ce mai avea de făcut era să moară ca Socrate. S-a dezvinovăţi liniştit, fără să arate nici cel mai mic semn de tulburare sau îngrijorare”.

Întărâtat de nobila atitudine a fostului său profesor, Nero îl mai întrebă pe tribun dacă nu observase că Seneca se pregătise de moarte.

Ar fi voit ca Seneca, ameninţat, din disperare, înfricoşat de ceea ce îl aşteaptă, să se fi pregătit săşi ia singur viaţa.

Tribunul însă nu observase nimic din ceea ce Nero ar fi dorit. El răspunse că n-a văzut nici un fel de frică, nici un fel de tristeţe în vorbele filozofului, nici o îngrijorare în privire.

Îndârjit, Nero dădu ordinul de sinucidere.

La auzul veştii, pe care o primi cu linişte, Seneca ceru voie să-şi completeze testamentul:

„Aş vrea să răsplătesc, la despărţire, amiciţia acelora care în ultimii ani mi-au fost aproape”.

Centurionul nu-i îngăduie. Se întoarce către prietenii care plâng, când

mângâindu-i, când îmbărbătându-i; le aminteşte de sfaturile filozofiei împotriva durerii…

Sângele se scurge greu din trupul slăbit de boală şi împuţinat de viaţa sobră pe care o dusese; îşi deschide şi arterele picioarelor; cere să fie dus în altă odaie; dictează prietenilor, adunaţi împrejurul său, ultimele sale cuvinte; istoricii au socotit fără rost să le redea, fiind prea cunoscute; ecoul lor n-a mai ajuns până astăzi.

Moartea întârzie; încercarea de a se otrăvi cu cucută nu reuşeşte nici ea; e dus într-o baie şi, înăbuşit în aburii înecăcioşi. Se sfârşeşte.

E incinerat fără nici un fel de ceremonie. Aşa hotărâse în testamentul scris de pe vremea când era în culmea puterii. Şi îi scria bunului său prieten Lucilius:

„Până acum n-am putut dovedi nimic, nici prin faptele, nici prin cuvintele mele, căci ele sunt uşoare şi înşelătoare dovezi de tărie sufletească, învăluite în multe podoabe ce momesc. Tot ce am izbutit, voi arăta în clipa morţii. De aceea, nu aştept tremurând ziua în care va trebui să dau socoteală dacă vorbele mari pe care le-am rostit nu vor fi fost decât prefăcătorie şi farsă”.

Paulina îi supravieţui. Nero poruncise soldaţilor săi să-i împiedice moartea. Cei câţiva ani pe care i-a mai trăit n-au fost decât o imagine a durerii, un chip din care viaţa se retrăsese.

Îi vine rândul lui Faenius Rufus… Mulţi membri ai conspiraţiei rămăseseră neatinşi. Printre aceştia şi Faenius Rufus, al doilea prefect al pretorienilor; avea de partea sa o bună parte dintre ostaşii şi ofiţerii gărzilor pretoriene.

Instrucţia o făceau Nero, Tigellinus şi Faenius Rufus; acesta din urmă, membru nedenunţat al conjuraţiei, îşi exercita rolul cu exces de zel şi o severitate ireproşabilă.

În timpul instrucţiei, Subrius Flavus, tribunul care asista la judecarea propriilor tovarăşi, se decide să-l ucidă el pe Nero; trage sabia, pregătit să treacă la fapte; în aceeaşi clipă, Rufus îl opreşte printr-un semn văzut de Nero.

Rufus spera în răsplata trădării sale.

Lipsiţi de orice speranţă şi văzând că nu mai au nimic de aşteptat, cei ce mergeau la moarte nu-i mai cruţară nici pe militari. Căzu, prin denunţul unui cavaler roman, însuşi Faenius Rufus.

„Acum, a zis Nero, voi arăta poporului că laşitatea şi trădarea nu sunt pe inima unui rege drept.”

Şi trimise câteva slugi după fostul prefect.

Şi au venit slugile cu Faenius Rufus în locul unde-l aştepta Nero.

„Iată, i-a spus regele; ai sfârşit cu bine misia de a-i prinde şi executa pe foştii tăi complici; pentru asta îţi mulţumesc. Prin trădarea complicilor tăi, ai demonstrat că realitatea contrazice pretenţia voastră de a fi mânaţi în luptă de închipuita lege morală, pe care mi-o opuneţi mie, cel care nu v-a întors, decât nevoit, răul”.

Se opreşte câteva secunde; caută privirea condamnatului, nu găseşte ceea ce căuta – ceva de genul mândriei că acceptă verdictul fără teamă -, şi continuă:

„V-aţi avântat în cuvinte mari: virtute, moralitate, idealuri înălţătoare, binele public; greu de întâlnit, încă şi mai greu de crezut. Spuneaţi apoi că un om viteaz nu-şi pierde niciodată judecata, dar aţi dovedit că, uneori, mintea vi se întunecă, rosteşte vorbe deşarte şi rătăcirea vă îmboldeşte la tot felul de îndrăzneli prosteşti. Aşadar, după ce aţi înălţat o trufaşă privire, aţi coborât-o în laşitatea aristocrată; schimbarea adusă de voi era doar în numele lucrurilor.”

„Majestate, intervine Tigellinus, vă irosiţi timpul preţios. Oamenii aceştia sunt prea mărunţi ca să-şi ridice până şi privirea la înălţimea cuvintelor pe care le rostiţi; sunt laşi din vocaţie!”

„Aş dori, prietene Tigellinus, să aflu dacă în mintea lor chiar socoteau că simpla calitate de om moral, pe care şi-o acordau singuri, se află deasupra fricii de moarte. Nu spuneau ei că omul moral va îndura torturile cu inima senină? Iată, niciunul dintre ei nu s-a purtat mai altfel decât un câine bătut. Mai puţin femeia aceea, Epicharis, şi inima ei vitează.

M-au urât pentru pretenţia mea de a înţelege viaţa cunoscând-o în profunzimea ei. Era dreptul meu. Tot ce aveam era urmarea puterii ce mi se acordase prin urcarea pe tron; am voit să trăiesc cu ce era al meu, doar al meu, şi s-au revoltat. Sunt un om; am în mine tot ce este înrădăcinat în om, dar şi însuşiri pe care nu le au toţi ceilalţi”.

Se întrerupe din nou. În jur – tăcere.

„Aşadar, reia el, de data asta adresându-se tuturor celor de faţă, aţi pus la cale să mă ucideţi, socotind că dreptatea va fi de partea voastră doar pentru motivul că vă vopsiţi în ceea ce nu sunteţi şi nu veţi fi niciodată: eroii moralităţii. Iată, prefectule – din nou direct, către fostul prefect – dreptatea s-a arătat: niciunul dintre conjuraţi nu s-a purtat aşa cum şi-a închipuit că o va face; niciunul din floarea nobilimii n-a dovedit că este ceea ce pretindea că este. Roma şi-a salvat onoarea printr-o prostituată: Epicharis. Şi fiindcă veni vorba de eroina voastră. Voi aţi omorâto, nu Tigellinus. Martira şi-a pus în joc măreţia de om în slujba unei cauze false. Aţi vrut să mă ucideţi nu fiindcă sunt un tiran, cum a crezut biata femeie, ci fiindcă pur şi simplu sunt altfel decât voi. Marele Augustus, strămoşul meu, modelul vostru de virtute, a omorât în serii lungi oameni pe care doar el i-a văzut vinovaţi. Măreaţa Epicharis a plătit cu viaţa.

Ce înseamnă să fii sedus de o măreţie calpă! Ca şi bieţii creştini care speră că-şi pot salva în cer vieţile ignobile doar fiindcă ei cred într-un mântuitor; eu însumi am fabricat zei, l-am făcut zeu chiar şi pe nevolnicul Claudiu.

Vă trimit la moarte cu inima împăcată!”

Comis-am eu o nedreptate?… Pieriră tribunul Subrius Flavus şi centurionul Sulpicius Asper, aceştia aruncând în faţa lui Nero, în momentul în care nu mai aveau ce pierde, adevăruri sângeroase. Întrebat fiind de ce-şi călcase jurământul, Flavus răspunse: „Te uram! N-ai avut soldat mai credincios, atâta vreme cât ai meritat să fii iubit; dar am început să te urăsc după ce ai devenit ucigaşul mamei şi soţiei tale, vizitiu, histrion şi incendiator.”

„Oh, Subrius Flavus, zise Nero, ar trebui să te iert pentru vorbele astea. Dar e prea târziu. Curajul tău e şi el de paradă. Totul e de paradă: exhibiţionism, închipuiri deşarte. Un timp am trăit eu însumi după abecedarul moral al magistrului meu; pe vremea aceea, el însuşi observase cum la una din vilele sale viţa de vie, scăpată din foarfecele disciplinar al îngrijitorului, răzbătuse spre lumină, prin cotloane altfel imposibil de învins şi răzbise la lumină prin acoperiş, iar un falnic stejar care creştea într-un adăpost ferecat, creştea, ce-i drept, dar creştea contorsionat; liber, dar dizgraţios.

Mă condamni pentru că mi-am ucis mama şi soţia. Să zicem că este cum spui. Comis-am eu o nedreptate? Condamnă-mă pentru nedreptăţile pe care le-am făptuit, nu pentru maniera în care am scos la suprafaţă justiţia omului, voia lui Jupiter. Cu Agrippina în viaţă, niciunul din foloasele pe care le-am adus romanilor nu ar fi fost, niciunul din actele de dreptate pe care le-am făcut poporului meu nu ar fi avut acurateţea şi limpezimea mesajului date de mine. N-am fost alcătuit din substanţă regească după codul lui Seneca. Am vrut să trăiesc măcar ca stejarul din grădina lui Seneca, şi nu ca o floare în glastră. Voi, în schimb, v-aţi trăit viaţa în minciună şi ipocrizie. Mi-ai fost soldat credincios, zici, şi e adevărat, dar nu în conformitate cu substanţa ta adevărată, ci în conformitate cu toga purtată după etichetă. În loc să te ucizi pe tine, cel falsificat, ţi-a fost mai lesne să vrei să mă ucizi pe mine. O sinucidere publică în numele protestului te-ar fi onorat, dar n-ar fi schimbat lumea clădită aşa cum a vrut Jupiter. Îţi spun ceva, Subrius Flavus, înainte de a te trimite la moarte: nici Jupiter nu mai poate schimba în om miezul zămislit de el odată pentru totodeauna!”

A doua zi, Senatul şi strada au revenit la obişnuitele mulţumiri aduse zeilor şi la josnice manifestări de adulaţie.