Încheiasem forma primară a romanului „Tusi”. Eram în pauza care precede lucrul la forma finală. Și, într-o dimineață, m-am trezit cu numele Laura Luna în cap. O doamnă pe care o văzusem o singură dată în viață. Nu o visasem. Știam de existența ei, dar nu o visasem. Era pur și simplu în gândul meu. Am invitat-o la lansarea cărții „Nero, neștiutul”. Nu a venit.
Laura Luna , totuși, a scris următoarele:
„Aș fi vrut să fiu acel Nero care a dat foc Romei, Cetatea Eternă. Aș fi vrut să fiu prostituata care s-a hrănit cu lacrimi, cu vicii și comploturi, cea care l-a ademenit pe Nero și în îmbrățișările căreia și-a pierdut inocența. Istoria, o altă prostituată, mincinoasă și neiertătoare, îl va ține minte în mod nedrept. Ni l-a trimis peste secole, exact așa, ca fiind împăratul care a incendiat. Și nimeni nu s-a mai gândit să îi facă dreptate. Sau nimeni nu a avut acest curaj, până la Niolae Cristache, cel ce a scris Nero, neștiutul. El este cel care a sfâșiat prejudecățile și a pătruns în cele mai ascunse cotloane din mintea lui Nero, pentru a construi un personaj veridic, dintr-un om pe care Istoria l-a făcut scrum.
Așadar, dacă vă așteptați la un roman care să respecte tiparele, oricare ar fi ele, vă înșelați. Așteptați-vă să citiți și să recitiți. Să ajungeți la mijlocul cărții și acțiunea să vă arunce, năucitor, la început. Și să o luați de la capăt, cu alte gânduri și cu alte așteptări, de fiecare dată în pielea altui personaj. Nero, neștiutul nu este cel care vă așteptați să fie. Nu este nici măcar cel care pare a fi. Paradoxal, deși măștile lui cad una câte una, la final tot mai rămân câteva strâns lipite. Acelea sunt măștile spre care nu vom îndrăzni niciodată să întindem mâna pentru că nu știm dacă înapoia lor este întunericul cel mai adânc sau lumina cea mai arzătoare.”
Și zic eu despre o fată dragă mie, EPICHARIS. Contemporană cu Nero. Cuprinși de frenezia celui atins în interes și orgoliu, tinerii aristocrați își exersau mintea pritocind în fel și chip modul de a-l ucide pe Nero. Împreună cu ei, Epicharis, deopotrivă de aprigă în pat, ibovnica nepotului prietenului meu, marele Seneca. Trăia fără să-și bată capul cu scrupule de onorabilitate. La luptă, flăcăi, voi arisocrați lași!…
Pumnalul nu a ajutat-o. N-a izbutut să ucidă. Conjurați dăduseră bir cu fugiții. Nero o primi cu zâmbetul pe buze. Ea era unul dintre semenii săi înzestrați cu norocul de a fi din naștere ceea ce el doar experimenta să fie. Ea, firească și liberă.
El îi zise:
-Frumoasă și cutezătoare ființă, eu sunt cel care, în tinerețea mea, am fost un drac. Încă mai împielițat decât tine. Și tot eu sunt cel care ar dori să fie astăzi, măcar pentru câteva clipe, în locul tău, să mă pot confrunta cu împăratul tiran…
Nu e sănătos la cap, le zise ea prietenilor. Așa ceva nu există. Am cunoscut împărați cu duiumul. Și nu doar că nu există. Așa ceva nu poate exista!…
În vremuri de haimanalâc, nimic nu izbutea s-o constrângă să iasă din inconștiența sa de liber-cugetătoare .
Pentru a doua ei încercare de a-l ucide pe Nero, Epicharis fu condamnată la moarte… Întâia oară Nero o eliberase fără condiții.
Pe lungul și întortocheatul drumeag spre eșafod, Epicharis cutreieră cu gândurile prin scurta-i viață, lăudând, blestemând, jurându-se, înfumurându-se, cutremurându-se…
La capătul drumului, când a fost dată la o parte perdeaua litierei, spre stupefacția soldaților, Epicharis fu găsită spânzurată de plafon cu propria-i centură. Izbutise să se lege de vergeaua metalică fixată deasupra ei.
Seneca o urâse, era iubita nepotului său. Îi cunoștea firea. O descria cu ciudă și admirație. „O cunosc bine, îi urmărisem evoluția. Soldatul care o supraveghea în trăsura care o ducea la spânzurătoare îmi istorisea cum zvăpăiata, la un moment dat, încetase zbuciumul. Prindea cu limba unul din firele de păr care-i acoperea chipul însângerat, tumefiat, și-l înghițea. El aștepta să vadă ce se mai întâmplă. A izbutit să mai agațe un fir. Vorbea cu el…
Chiar îmi este dragă acum, mărturisea Seneca. Știu ce putea spune. Ceva de genul, da, pe Nero l-am urât din tot sufletul. Dar nu la fel de mult pe cât îl iubesc acum, aici. E tot ce mi-am dorit să iubesc… Voi muri. O fac cu sufletul eliberat, curat. Fără ură, fără dorința de răzbunare… Cu iubirea la care am sperat mereu și mereu și…”
Părea fericită, spunea paznicul, înciudat.
