Bunicul!… Banditul!… „Porțile deschise fărădelegilor nu aveau opreliști!…” Erau vorbele lui, nu ale mele. Ticluise totul! Parcă-l aud: Ca să vezi totul, băiete, deschide porțile fărădelegilor fără opreliști. A plecat râzând… Ha,ha!… Tu vrei să ajungi la tine?… Începe de jos! Afundă-te!… Eu mi-am încheiat misia!… Plec!… Vorbele pe care ți le zic acum le voi pune pe oglinda unui prieten: Adolf Hitler:
„Eu sunt un om simplu. Cunosc gândurile şi suferinţele oamenilor mai cu băgare de seamă decât domnișorii cultivați. A gândi, a voi, a decide şi a vorbi cu atâtea milioane de servitori care nu înțeleg nimic, ascultă și confirmă din cap, este o muncă oribilă şi istovitoare. Fără a mai pune la socoteală ambiţia camarazilor, imbecilitatea executanţilor, ipocrizia prietenilor, răutatea inamicilor şi toate celelalte… Ţăranul, muncitorul, zilierul, vânzătorul, cu toţii ştiu că trebuie să se supună. Este şansa de care se bucură conducătorii absoluţi din toate timpurile. Triburile omeneşti nu se ghidează după raţionamente, nici după sentimente. Incită fantezia şi teama, după cum ne învaţă atât istoria veche, cât şi cea modernă. Animalul-om nu cedează decât atunci când se face apel la patima sa de prădător sau dacă îi este ameninţată viaţa. Nu sunt eu de vină pentru faptul că materia primă esenţială a politicii este de o calitate atât de slabă. Filosofii, preoţii, parlamentarii condamnă cu gesturi de repulsie dictatura, dar nu-şi dau seama că tocmai ei sunt responsabili pentru ceea ce numesc tiranie. Dacă ei ar fi fost mai capabili, mai puternici şi mai norocoşi, eu nu m-aş fi aflat acum pe podium. Onoarea, bunătatea şi înţelepciunea sunt foarte rare şi foarte fragile la toate popoarele. Înţelepciunea şi virtutea celor din vechime nu au reuşit să-i schimbe pe oameni şi, la capătul a aproape două milenii, nici creştinismul nu se poate lăuda cu mari reuşite. Nimic nu poate şterge ce este înrădăcinat în om, născut odată cu el. Dacă filozofii, înţelepţii, educatorii, apostolii şi preoţii ar fi făcut din fiinţele umane brutale alte fiinţe umane, amabile sau cel puţin raţionale, nu ar mai fi nevoie de monarhi, preşedinţi, magistraţi; şi cu atât mai puţin de tirani. Oamenii au continuat să fie egoişti şi răi. Pentru a îmblânzi asemenea fiare este nevoie de cuvintele fermecate ale vrăjitorului şi, înainte de orice altceva, de biciul îmblânzitor. Dacă ar trebui să-mi dezvălui adâncurile gândurilor politice, aş spune că, pentru mine, regimul ideal ar fi libertatea desăvârşită a tuturor, adică anarhia. Însă, pentru ca anarhia să fie posibilă, ar fi nevoie de o transformare radicală a naturii umane. Aş fi foarte fericit dacă nu m-aş vedea silit să exercit greaua artă a dictaturii. Căci orice minciună este o povară. Iar fără minciună n-ar exista dictatură”.
Da! Porțile deschise fărădelegilor nu aveau opreliști!… Cuvintele spuse mie deasupra Gibraltarului fuseseră rostite cu degetul pe buze. Obiceiul bunicului. Lăsând în urmă norișorul roz, eterna-i bășină. Partea din stânca prăvălită nu se vedea din pricina norișorului roz. N-aveam cum să mă înșel.
Bolta cerească, în plină zi, transfigura în basme jucăușe și alte minciuni șuierate cu speranță în iertarea păcatelor. M-am prefăcut că-l las pe bunicul în voia sa. Luminile de deaspra strâmtorii își schimbau culorile ca la un ordin. Treptat, căpătau contururi de chipuri. Recognoscibile după cum schimbai poziția capului.
Bunicul încondeia cu nunațele ce lunecau în credința în el cu îndemânare de papagal. Biserica purta frumoasele veșminte ale ipocriziei fără opreliști. Se înstăpânise peste lume împopoțonându-se în purtătoarea de cuvânt a bunicului. Dovedea astfel că nu credea în existența lui.
Vorbele bunicului voiau a spune: trezește-te Germanie! Temelia statului papal este un fals. Pelerinajele la Roma şi sărutarea picioarelor papei sunt păgâne. Totul ia chip pe măsura fărădelegilor ce pătrundeau prin porțile deschise.
Leon al X-lea emite bula Exurge Domine. Scrierile lui Luther sunt cenzurate ca eretice. Luther arde în piaţa publică bula papală.
Papa îi cere împăratului să dispună executarea lui Luther. Martin este scos în afara legii, ceea ce însemna că putea fi capturat şi ucis de oricine.
Pe drumul de întoarcere către Wittenberg, Martin este „răpit” de oamenii principelui elector al Saxoniei, Frederic al III-lea, care era şi fondatorul Universităţii din Wittenberg. Este ascuns în castelul de la Wartburg, unde rămâne multă vreme. Bunicul îi strecoară sub pulpană culorile înfățișând adolescența lui chinuită. Îl obligă să traducă în germană Noul Testament, după originalul grecesc al lui Erasmus. Ceva mai târziu avea să traducă şi Vechiul Testament, după originalul ebraic, ca, mai apoi, să tipărească întreaga Scriptură în limba germană, punând bazele limbii literare germane. A făcut ce era firesc să facă cineva desenat de bunicul în sufletul meu.
Luther zicea cu vorbele vârâte în gură de bunicul:
Am vrut să vorbesc nemţeşte. Nu latineşte, nici greceşte. Nu trebuie să întrebi literele din limba latină cum să vorbeşti nemţeşte, ci întreabă despre asta pe mama de acasă, pe copiii de pe stradă, pe omul obişnuit din piaţă; uită-te la gura lor cum vorbesc şi ia-te după dânşii ca să ştii cum să tălmăceşti; şi atunci au să vadă că le vorbeşti pe limba lor. Dacă m-aş ţine de litere, aş zice că din abundenţa inimii vorbeşte gura. Oare asta e nemţeşte? Care german înţelege aşa ceva? Ce altceva înseamnă pentru un german abundenţa inimii decât că Biblia e un fel de poezie? Aşa nu vorbeşte nici un german. Abundenţa inimii sună la fel când spui abundenţa sobei. Mama din casă şi omul obişnuit zic: cui îi e inima plină şi gura îi vorbeşte la fel.
Înțelegeam acum, iată, de ce Martin simțise nevoia să-i scrie prietenului Gelert.
Cu acesta se împrietenise la Roma. Prima reacţie a lui Luther, la vederea Cetăţii Eterne, a fost o teamă pioasă: se prosterna, ridica mâinile şi striga: „Te salut, o, Romă sfântă! Te salut, o, Romă sfântă!” Plângea şi mereu: „Te salut, o, Romă sfântă!” După care a observat gesturile unui pelerin, înclinându-se cu veneraţie în faţa sfintelor moaşte, urcând scara sfântă în genunchi, vizitând aproximativ douăzeci de biserici şi câştigând mulțime de indulgenţe pentru el şi pentru părinţii lui, pe care, morţi fiind, dorea să-i scoată din Purgatoriu şi să-i trimită în Paradis. L-a îmbrăţişat mărturisindu-i că-i înţelege trăirile care sunt şi ale lui. Au fost şi ale lui, că se vedea pe sine în adolescenţă. Au făcut schimb de adrese. Şi lungi întoarceri acasă. În timpul uneia dintre aceste întoarceri a aflat că un ţăran prins cu un rac din râul contelui Eppenstein era executat pentru încălcarea proprietăţii. Și din nou oglinda bunicului: Nici urmă de cuvânt despre împroprietăriri făcute de el. Ce proprietate a încălcat sărmanul ţăran? Pământul cu râuri, munţi şi oceane e al tuturor celor născuţi, al celor ce se nasc şi se vor naşte în veac. Textele din Vulgata erau traduse după cum le-a convenit papistaşilor. Peste oraş bântuia ciuma. Focuri mari încercau să cureţe aerul. Şi dangătele clopotelor pentru morţi, şi murmurele celor care se rugau. Căruţe cu morţi, de trei ori pe zi. Autoflagelări, rugi deznădăjduite spre ceruri, pelerinaje de pocăire. Principele de Anhalt, el însuşi călugăr cerşetor, străbate străzile oraşului cu umilinţă, desculţ şi autoflagelat. Cară cu el ce a primit de pomană. Principele Saxoniei observa caustic: „La Leipzig avem trei lucruri cu totul deosebite, adică trei mănăstiri cărora nu le poţi găsi pereche. Prima, cea a Ordinului Predicatorilor, vinde tot anul grâu fără să aibă vreun ogor. Cel de-al doilea Ordin, cel al Călugărilor Cerşetori, face construcţii imense, dar n-are venituri. Cel de-al treilea, cel al Augustinilor, poartă sutane şi face o mulţime de copii, deşi călugării nu au neveste”.
Porțile deschise fărădelegilor nu aveau opreliști!…
În Erfurt funcţionau 22 de mănăstiri, 20 de biserici, 36 de capele, o duzină de biserici ale spitalelor, 2000 de studenţi în universităţi. Ospeţele se ţineau lanţ şi nimeni nu se mai mira dacă măicuţele aveau unul sau doi copii. Cei care conduc mănăstirile nu vădesc niciun fel de interes de a schimba acest mod de viaţă. Am căutat și am găsit sprijin în Epistola către romani a sfântului Pavel. Crezuse, ca toţi creştinii, că îndurarea Domnului se obţine prin indulgenţe, hagialâcuri, slujbe şi donaţii.
Sfârșitul nu-i aici…