Capitolul 8
Visul lui Stan. Depravarea bacantei Fântânica; Blesetemul lui Picioruş-coadă de drac; mulţimea ovaţionează spectacolul în care Ion îşi angajează grumazul pe eşafod; Mamulici oferă scutiri de biruri; cărturarul şi aluniţa fermecată; Picioruş-coadă de drac, de partea Mamulicăi; speriată, mulţimea îl părăseşte pe Ion; intervine Pablo.
În timpul acesta, Stan, pregătindu-se pentru întâlnirea cu prietenii săi, trăia o stare pe care n-o mai cunoscuse. Se făcea că era în visul unui mare rege. Şi, băietan fiind încă, a auzit vorbindu-se despre o fecioară neasemuit de frumoasă la chip şi la trup; cuvintele îi atingeau urechile ca o melodie vrăjită, pătrundeau în fiinţa sa, mistuind-o în doruri ameţitoare şi o luă de soaţă.
Înainte de noaptea nunţii, tânăra mireasă avu şi ea un vis: se făcea că tună, că un trăsnet îi cade pe pântece şi, lovindu-l, se face vâlvătaie mare, se destramă în multe flăcări şi dispare. Pe pântecele ei lovit de trăsnet se punea o pecete şi pe pecete era chipul unui femei-fântână.
Prezicătorii pe care i-a rugat să-i tâlcuiască vedenia l-au povăţuit să vegheze cu mai multă luare-aminte asupra soţiei sale.
Căci, din cea mai îndepărtată vechime, se spunea că femeile din acel ţinut se îndeletniceau cu practicele misterelor orfice şi cu orgiile lui Dionysos şi sunt poreclite bacante şi multe din practicele lor se aseamănă cu ceremoniile în care nu mai există măsură, nici cumpăt.
Fântânica, fiindcă aşa i se zicea, căuta să-şi piardă cumpătul, ba chiar se străduia cu şi mai multă ardoare decât celelalte să se dedea beţiei divine.
Aducea şerpi pe care îi culca în patul ei; cu timpul aceştia se transformau în bărbaţi chipeşi şi fără cumpăt ca şi ea.
Şi, odată, în timp ce ea dormea, văzu el un şarpe lângă ea; şi dacă i-a spus, ea s-a transformat în fântână pentru a se pune la adăpost de pornirile cu care se născuse şi a păstra în veac darurile frumoase cu care o înzestrase divinitatea.
Ducea cu el gândurile acestea grele când, depăşind cu puţin Grota călugărilor surghiuniţi auzi în urma sa glas necunoscut.
Se-ntoarse să vadă al cui este glasul care vorbea cu el şi, întorcându-se, văzu o arătare slută, cocoşată, într-un singur picior, în veşmânt lung, încins pe sub sân cu un brâu de mătase, ca aceea din cămările Mamulicăi.
Ochii lui erau foc în tăciune, părul lui, ciulini în pustie, iar glasu-i ca un hodorogit de pietre.
În mâna lui cea dreaptă avea şapte stele în pârjol şi din gura lui ieşeau suflări duhnitoare a pucioasă.
Văzându-l, a vrut să se arunce la picioarele lui, ca să nu fie omorât. Dihania a pus mâna stânga peste el şi a zis:
„ Teme-te, dar ascultă: Eu sunt cel ce poate totul şi nu mă ostenesc întru nimic!”
Şi că s-a născut ca toţi copiii, dar că mamoşul care i-a vegheat naşterea a vrut altminteri.
„Fac răul pentru că nu pot să fac binele, a mai zis; teme-te de mine dacă-mi ceri binele şi aşteaptă-te la ce-i mai rău; cere-mi răul şi mă vei bucura!”
Şi să mărturisească celor pe care îi va vedea chiar azi ce-a auzit cu urechile sale de la el şi să mearg în pacea lui.
Şi i-a luat mâna dreaptă în mâna sa stângă – în dreapta ţinea cele şapte stele în pârjol -, şi văzu că din ochiul drept îi curgea smoală vie şi fierbinte, iar din ochiul stâng smoală moartă şi rece şi întrebându-l a zis:
„De ce plângi?”
Şi-a grăit acela:
„Plâng cu un singur ochi, cu cel drept, celălalt stinsu-mi-s-a. Semn că toate zilele ce mi-au rămas de trăit sunt cât pentru un singur ochi.”
Şi că omul bun urmează porunca inimii lui bune, pe când omul rău face ce-i porunceşte inima sa rea şi scoate afară cele rele. „Ne potrivim în ce gândesc eu?”
Şi Stan a zis: „E şi convingerea mea!”
„Dacă vrei o cană cu apă, cum ceri?”
„Dă-mi, te rog, o cană cu apă!” , a răspuns Stan.
„Să zicem că omul de la care ceri are doar o cănă cu apă şi inima nu-i dă ghes să fie milostiv, iar tu eşti atât de însetat încât, dacă nu bei apă, mori. Cum ceri?”
Şi Stan a zis: „ Aş zice: fii bun, dă-mi şi mie o picătură de apă din apa ta!”
„Adică, a întărit monstrul, fii bun şi fă o faptă bună pentru un biet însetat!”
„Aşa ar fi!”
„Dar dacă, mai zise fiara, ai dori să te scap de duşmanul de moarte, cum ai zice?”
„Aş spune, scapă-mă de duşmanul de moarte!”
„De ce aş face-o?”
„Fiindcă eşti prietenul meu”, răspunse el.
„Fac prietenii fapte rele? N-ai spune: Fii bun, fă pentru mine o faptă bună şi scapă-mă de duşmanul de moarte?! Ai gândi aşa ori nu?”
N-avu încotro şi zise: „Aşa aş gândi!”
„Vezi, zise fiara, acesta este blestemul meu; ca să scap de el e nevoie să găsesc trei oameni răi care să spună: Prieten al meu, eşti un om rău ca şi mine, fii rău şi fă pentru mine o faptă rea: ucide-l pe cutare!”
„Unde găsesc eu trei oameni în stare să gândească aşa, fiindcă, unu: nu există om care să creadă despre el că este rău; doi: dacă ar crede totuşi că este rău, n-ar recunoaşte că este om rău; trei: dacă ar recunoaşte că este om rău, n-ar gândi că cere o faptă rea, ci una bună, fiind în folosul său; şi-ar zice: Fii rău cum te ştiu şi te ştii şi fă pentru mine o faptă bună, scapă-mă de duşmanul de moarte! Ar spune aşa sau altminteri?
„Aşa ar spune!”
„Fiindcă, a continuat fiara, tot mai puţini sunt oamenii răi care nu sunt şi făţarnici; că dacă omul rău nu e şi făţarnic e rău de pomană, iar mie, ca să ies de sub blestemul de la naştere, mi-ar fi de trebuinţă trei oameni răi, care să grăiască, eşti un om rău ca şi mine, fii rău şi fă pentru mine o faptă rea: ucide-l pe cutare!”
Şi că până acum, doar surioara lui de sânge a grăit cu buzele ce i-a poruncit inima rea, în timp ce toţi ceilalţi oameni răi încep cu „Fă-mi un bine!” Şi ei chiar cred că e bine ce vor.”
„Sunt atâţia oameni răi pe lume, încercă Stan o cale de consolare, s-or mai găsi ei doi nefăţarnici, care să te scoată de sub blestem.” Dar nu credea în ce rostea gura sa.
Ion şi câinele Pablo, lăsând în grija Fântânicăi averea Mamei Ana, au ajuns la iarmarocul de la marginea cetăţii cu numele Vaideei.
Era acolo un om pe care-l chema Ascunsu, după năravul ce-l avea. Acesta a ieşit înaintea lui Ion şi a zis:
„Tu eşti cel despre care se spune că din plinătatea lui toţi luăm şi aşază har peste har?”
„Nu cunosc pe omul acesta!” a răspuns Ion
„Dar cine eşti? Eşti iscoadă?”
Zis-a Ion:
„Nu sunt iscoadă.”
Eşti tu Ion, cărturarul?”
Ion a răspuns şi a zis:
„Eu sunt acela!”
„E adevărat că dacă mori tu, moare şi câinele Pablo?” Voia să se asigure că ucigându-l pe Ion poate spune că a murit şi câinele Pablo, ca să ia tot premiul pus pe capul celor doi, care era de trei baniţe de grâu, trei de secară şi trei de porumb.
Răspuns-a Ion:
„E adevărat! Poţi să mă ucizi şi să iei premiul pus pe capul nostru!”
Mulţimea care asculta vorbele celor doi murmura şi zicea:
„E nebun! Nu ştie cu cine are de-a face!”
Şi zis-a Ion către mulţime:
„Ştiu cu cine am de-a face; numele lui este Ascunsu, moştenitorul numelui Ascunsu din moşi strămoşi. Neamul lui e condamnat să trăiască doar în felul acesta!”
Şi mulţimea a zis:
„Nu dovedeşte asta că eşti nebun? Căci te va ucide.”
„Mă poate ucide chiar de două ori!” , zise Ion.
Şi lumea, murmurând, spunea:
„Chiar eşti nebun, dacă te ucide o dată, cum te mai poate ucide încă o dată?”
„Acela care iubeşte dreptatea, din dreptate se nutreşte, iar cel ce face nedreptatea din nedreptate se nutreşte. Dacă ar face altminteri ar muri şi unul şi celălat. Cel ce a pus premiul pe capul meu se adapă la nedreptate; ar putea el face dreptate omului acestuia?”
Şi mulţimea, murmurând, a zis către omul Ascunsu:
„Răspunde!”
Ascunsu se ridică în faţa ei ca să fie auzit.
„Omul acesta, spuse, e trimisul diavolului; are un câine cu numele Pablo pe care nu-l vede nimeni; a venit să sădească sfada în inimile voastre. Nu-i daţi ascultare!”
Iar mulţimea a zis:
„Noi îl vedem pe câinele Pablo, răspunde!”
„Iată, întrerupse Ion gâlceva, îmi pun grumazul pe butucul de tăiere al gâdelui şi voi aştepta cu voi de faţă până ce pricinaşul care se arată aici va purcede la palatul Mamulicăi şi-i va zice : Ion cărturarul şi câinele Pablo sunt în drum spre iad, dă-mi, dar, cele trei baniţe de grâu, trei de secară şi trei de porumb care mi se cuvin. Ea va spune: „Nu te cred” şi pricinaşul va depune la picioarele ei pana mea de cărturar, singura din ţinut. Ea va porunci atunci să se facă dreptate acestui om şi să i dea ce i se cuvine!
Sacii de grâu, secară şi porumb înfăţişaţi vouă vor fi chezaş pentru dreptatea lui; gâdele va lăsa securea asupra grumazului meu şi o dată cu mine va pieri şi câinele Pablo. Va fi a doua mea moarte. De nu va fi aşa, voi fi din nou un om slobod.”
Mulţimea făcea o hărmălaie de nu se mai auzea om cu om şi animal cu animal. Şi cerea:
„Să vină gâdele cu eşafodul!”
Şi a venit gâdele cu eşafodul; a luat capul lui Ion şi l-a aşezat pe acela.
Şi mulţimea a zis:
„Nu e bine! Pregăteşte-l de-adevăratelea!”
Omul căruia i se spunea Ascunsu a înaintat spre butucul de tăiere pentru a face ce a cerut mulţimea.
Atunci s-a auzit glasul câinelui Pablo care a zis: „Zât!” Şi omul căruia i se zicea Ascunsu s-a oprit; şi reluându-şi mersul s-a îndreptat într-o altă direcţie decât aceea spre care pornise, ca pisicile.
Şi a venit bărbierul cu instrumetele de bărbierit şi adresându-se mulţimii a zis:
„Cum îl vreţi bărbierit: doar pe ceafă ori pe toată ţeasta?”
Şi a strigat mulţimea:
„Fă-l cum îi luna pe cer!”
Bărbierul a făcut aşa şi a fost cum i s-a cerut. A venit Lica, soacra omului care avea numele de Ascunsu, din neamul Zestrenilor; dar n-a apucat să urce; a auzit glasul câinelui Pablo care a zis: „Zât!”, şi Lica şi-a continuat drumul în altă direcţie.
Şi mulţimea a strigat:
„Să facă gâdele ce e de făcut!”
A desfăcut gâdele brâul său de la cingătoare şi i l-a dat lui Ion. Acesta s-a despuiat de haina sa şi de cămaşa sa şi a rămas gol până la jumătate. Mulţimii i-a plăcut ce a arătat Ion, căci spatele său era numai răni: „ E bun!”, a zis. „E tăbăcit!”
Şi-a sumeticat Ion betelia nădragilor şi a înfăşurat peste ea brâul primit de la gâde şi tot mijlocul lui arăta de luptător adevărat. Şi mulţimea, aplaudând, a zis :
„Aşa!”
A îngenunchiat Ion în faţa butucului, şi-a potrivit gâtlejul cum ştia că e ritualul, şi-n mulţime era veselie mare.
Trei viteji l-au aburcat atunci pe Ascunsu în şaua calului său şi strecurându-i în buzunarul jiletcii pana cărturarului i-au zis:
„Dă-ţi osteneala şi fă cum ţi s-a zis. Vom fi în urma ta la şapte lungimi de care !”
Vitejii se chemau, unul Barbăneagră, al doilea, Ochiverzi şi al treilea, Poalelungi. Erau fraţi din stirpea lui Fiton şi se bucurau de trecere printre oamenii locului.
Erau arcaşi, aruncau pietre şi cu dreapta şi cu stânga şi din arcuri trăgeau cu săgeţi şi făceau parte dintre cei oşteni lăsaţi la vatră de Mamulici pentru a nu li se mai plăti soldele. Se întorseseră în Vaideei, după schingiuirea tatălui lor de către gărzile trimise de Mamulici.
Şi s-a dus omul Ascunsu să ducă la îndeplinire pricina pe care o luase asupra lui şi se înfăţişă Mamulicăi pentru făgăduinţele ei şi a zis:
„Cărturarul Ion şi câinele Pablo sunt în drum spre iad; dă-mi, dar, cele trei baniţe de grâu, trei de secară şi trei de porumb, care mi se cuvin!”
Şi ea a zis:
„De ce te-aş crede?”
Atunci el se închină şi îngenunchind la picioarele ei, depuse pana cărturarului.
„Iată dovada!”
Şi ea a zis către oamenii de pază:
„Să i se facă dreptate omului acestuia şi să i se dea ce i se cuvine!”
În tot timpul ăsta, cei trei viteji au fost lăsaţi la grajduri sub paza unor oameni; şi oamenii aceia erau dintre netrebnici. Acolo se aduceau plocoanele jeluitorilor care veneau la palat să găsească dreptate. Şi printre plocoane erau tot felul, dar cu osebire carne de viţel şi înainte de fi trimisă la bucătărie carnea era pusă la frigare; mai înainte însă era jumătăţită şi dosită în saci şi dacă cineva de la rând zicea: „Lăsaţi să se ardă mai întâi toată grăsimea, cum se cuvine, şi apoi jumătăţiţi-o pentru voi”, acela era bătut şi alungat.
Şi au chemat cei trei pe cel ce bătea şi alunga oamenii şi i-au zis:
„Pentru ce faci tu fapte urâte?”
Şi acela a zis:
„Cine eşti tu să spui vorbele astea?”
Zis-au ei:
„Omul pe care-l însoţim tocmai e pe cale să ia premiul pus pe capul cărturarului Ion şi al câinelui său Pablo. Răspunde dar, de ce faci tu faptele urâte pe care le faci?”
Şi acesta, batjocorindu-i, le- a zis:
„Capul cărturarului Ion nu ştim unde se află şi nu l-am văzut; ajunge îndată la noi un singur cap şi e al aceluia pe care l-aţi însoţit; şi vor urma la rând capetele voastre.”
Şi s-au ridicat vitejii să se războiască cu slugile Mamulicăi; şi a fost cuvântul lor către netrebnici:
„Capul omului pe care l-am însoţit ispăşeşte pentru capul cărturarului Ion; acum, cărturarul şi câinele său Pablo sunt slobozi de legămâtul făcut cu mulţimea din Vaideei şi va fi vai şi amar de toţi nelegiuiţii; feriţi-vă, dar, din drumul nostru!”
Şi s-au aşezat vitejii în rânduială de război în faţa slugilor răsărite puhoi în faţa lor; vitejii s-au răzleţit în trei direcţii şi i-au înghesuit pe atacatori la râu, de s-a umplut acesta de sânge şi de morţi, iar pe cei care reuşiseră să treacă dincolo i-au întâmpinat sătencele; scoţând ţipete înfricoşătoare, ele încercau să respingă cu mare curaj şi pe cei care fugeau şi pe cei care încercau să se întoarcă. Amestecându-se printre ei cu braţele goale, le smulgeau săbiile şi, deşi rănite şi ciopârţite, rămâneau totuşi cu sufletul neînfrânt. Şi au fost bătute gărzile de către voinici şi femei, care au ucis ca la trei sute cincizeci de slugi şi gardieni.
Din pricina cadavrelor şi a ploilor care au urmat pământul s-a îngrăşat, s-a umplut de putreziciunea care pătrundea în adânc şi a produs belşug şi o mulţime de fructe; ţăranii ziceau că aşa e în timpul marilor bătălii, cad ploi cu nemiluita, fie că vreun zeu voieşte să sfinţească pământul cu ape curate de ploaie , fie că sângele şi putrefacţia ridică un abur umed şi greu, care tulbură aerul mobil şi uşor, făcând ca de la un început mic să ajungă la o mare mişcare. A fost prima mare bătălie câştigată de vitejii Barbăneagră, Poalelungi şi Ochiverzi.
Şi au purces ei în piaţa din Vaideei şi vorbind mulţimii nerăbdătoare au zis:
„Iată, vorbele cărturarului s-au împlinit punct cu punct. Pentru ce, atunci, toate acestea câte au fost?”
Iar când gâdele a slobozit grumazul lui Ion şi a arătat sabia care era curată , mulţimea a ridicat strigăt aşa de mare, încât s-a cutremurat pământul şi înmiit de duhul câinelui Pablo strigătul a pătruns în budoarul Mamulicăi.
Atunci s-au spăimântat slugile şi poporul din tot palatul, căci ziceau: „Nici sabia, nici ştreangul nu-i pot dovedi pe cărturarul Ion şi câinele Pablo. E vai de noi! Căci n-a mai fost pe pământ o lucrare ca asta nici ieri, nici alaltăieri!
Vai de noi, căci cine ne va ierta fărădelegile la care am fost părtaşi? Cine ne va scăpa de duhul câinelui atotputernic? Acesta este duhul care a oprit potopul, a binecuvântat fântâna zisă a fecioarei şi l-a salvat de la ştreang pe Întâiul dregător al palatului. Închinaţi-vă şi smeriţi-vă! Ca să nu creadă că toţi suntem de-o seamă cu aceea pe care o slujim!”
Şi auzind Mamulici răsunetul tânguirilor a întrebat: ”Pentru ce acest bocet?” Şi a venit sfetnicul său şi i-a spus toate. Mamulici însă era după praznicul de pomenire a mareşalului curţii, mort după o sută doi ani; avea vederea întunecată şi nu vedea faţa sfetnicului. Şi dacă acesta a încheiat ce-avea de vorbit, Mamulici a adormit buştean.
Şi a intrat la el Mamulica tunând şi fulgerând împotriva poporului netrebnic şi laş, şi l-a trezit. Şi trezindu-l i-a zis:
„Cine este acest Ion? Poate fi sluga mai puternică decât stăpânul său? Poporul neghiob împrăştie vorbe prin tot locul precum că Ion şi câinele Pablo sunt mai puternici ca tine şi propovăduieşte smerenie şi ascultare lor.”
Şi grăit-a Mamulici către Mamulica:
„Porunceşte poporului şi spune-i aşa: Darurile şi jertfele care se aduc stăpânului vostru de sărbătorile sale, cele întru miros cu bună mireasmă, se reduc la jumătate.
Birul pe cap de animal şi dijma pe prunele uscate se reduce, asemenea, la jumătate; jertfa de pâine se aduce doar a şasea parte dintr-o baniţă de făină de grâu, amestecată cu un trei căni de untdelemn.
La ele se adaugă turnare un sfert de damigeană de vin în loc de jumătate la fiecare duzină de înaripate; întreabă-i şi spune-le: Oare poate Ion şi câinele său Pablo să facă o lucrare de mai mare folosinţă poporului?”
Mamulica a răspuns şi a zis:
„Stâlpi de marmură sunt picioarele tale, iubitul meu frumos cum îi templul, ca ierburile aromate sunt vorbele tale; dar ia aminte la spusa mea:
Nu grăi la urechea celui netrebnic, căci el nu va băga de seamă iscusinţa vorbelor tale; el se înseninează dimineaţa şi se întunecă seara de răutatea sa şi a doua zi dis-de-dimineaţă va voi mai mult şi de-i refuzi lăcomia te va urî din toţi rărunchii săi şi cu tot veninul din el.
Umileşte-l, dar! fă-l să mănânce ţărâna de pe urma paşilor tăi şi va binecuvânta mama care te-a făcut; pune-i piciorul tău ca marmura pe grumazul său mereu nesătul şi închide-i ochiul pizmaş şi-l vei avea în veci al tău supus!”
În timpul acesta, Picioruş -coadă de drac, exilat de soră-sa la Grota călugărilor surghiuniţi, robotea fără odihnă, că era zi, că era noapte, la lumina unei feştile de seu; învăţase vrăjitoria şi nu ştia a face şi altceva. Şi nimeni nu avea cunoştinţă ce face şi de ce face ce face şi de ce trăieşte; îl îngrijea nemijlocit Mai-marele călugărilor surghiuniţi.
Şi a adus slutul asupra pământului, la cererea Mamulicăi, vânt de la răsărit toată ziua aceea şi toată noaptea. Şi s-a făcut lumină; şi a fost văzut cum peste toate ogoarele şi câmpurile boabele de grâu, la atingerea omului, se făceau gărgăriţe; şi s-a acoperit pământul cu ele de nu se mai putea vedea; asemenea puhoaie în toate culorile n-au mai fost şi nici nu vor mai fi.
Şi-a mai trecut o zi, şi-a mai trecut o noapte şi s-a făcut iarăşi zi. Şi-n ziua aceea pâinea din cuptoare şi de pe mesele oamenilor s-a făcut arici; plângeau copiii şi lătrau câinii şi peste tot ţinutul din zare în zare era o gâlceavă de câini, de plânsuri de copii şi de rugăciuni de vuia cerul şi se cutremura pământul.
Şi-a mai trecut o zi, şi-a mai trecut o noapte şi s-a făcut iarăşi zi. Şi cine s-a găsit pe câmp în ziua aceea şi a dus cana cu apă la gură a simţit în gâtlej moliciunea lipicioasă de broască. Şi s-a îngrozit de orăcăitul care-i ieşea pe gură. Şi-a fost sperietură mai mare decât aceea adusă de aricii din pâine.
Atunci poporul apăsat de foame, de sete şi de spaimă s-a întors împotriva lui Ion şi a câinelui Pablo şi a zis: „Ne-ai amăgit cu dreptatea ta şi cu puterea dreptăţii tale, iată, copiii ne mor de foame, câmpurile sunt pustiite, de ce pregeţi şi nu alungi urgia ce s-a abătut asupra noastră din pricina câinelui tău?”
Şi câinele Pablo a zis: „Ca să întrebaţi voi! O coadă am şi două nu-mi trebuie; o iau în spinare şi şapte şi cu unu, opt”.
Şi-a dus Ion mâna sa dreaptă la aluniţa dăruită lui de Mai-marele temniţei şi-a zis către acesta:
„Prieten de departe, ajută-mă şi ia îndoiala de pe mine! Spune-mi ce să fac cu acest popor ridicat contra mea! De împotrivit nu i mă pot împotrivi, de luptat cu nenorocirea care e în toate nu-mi stă în puteri; câinele Pablo chibzuieşte, dar până acum fără mare folos.”
Şi câinele, auzindu-l, a zis: „ Păi, de!”
Atunci a fost văzut pe deasuprea capetelor lor un norişor alb şi pufos; norişorul prinse a se juca cu Pablo; avea legată de mijloc o secure şi desena cu ea semne multe şi felurite.
Şi-a mai trecut o dată norişorul şi abia atunci s-a văzut că securea desena litere; literele formau cuvinte şi cuvintele ziceau:
„Iată răspunsul meu: apasă aluniţa de trei ori! Mai departe stă în grija lui Pablo; nu vor trece trei nopţi încheiate şi-n mijirea zorilor zilei ce va urma ne vom revedea la fântâna zisă a fecioarei; altminteri la ce-ar mai fi bună prietenia?”
După ce norişorul se prefăcu în abur şi se risipi, câinele Pablo s-a lungit la picioarele lui Ion – urechile clăpăuge, botul pe labele din faţă, coada lăsată la voia întâmplării.
Razele soarelui cădeau pieziş pe mânjiturile maronii ale blănii sale şi le aprindeau; şi-avea el în faţa ochilor pe jumătate închişi o gărăgăriţă, un arici şi o broască.
Şi Ion a zis câinelui său:
„Ai citit?”
Şi el a răspuns:
„Da!”
Şi a zis din nou Ion: „Poţi?” Şi el a zis: „Acum, pot!” Şi a adăugat:
„Ia gărgăriţa în palmă şi numără câte pete negre şi câte pete roşii are; sunt câte şapte din fiecare?”
A făcu Ion aşa şi a zis:
„Sunt câte şapte din fiecare.”
„Acum pune gărgăriţa la locul său!”
Ion a făcut aşa şi-a văzut că petele negre erau boabe de grâu şi petele roşii boabe de secară.
„Acum ia ariciul în mână şi fă la fel!”
Şi-a luat Ion ariciul în mînă şi-a numărat ţepii; erau de şapte ori şapte ţepi negri şi de şapte ori şapte ţepi roşii.
„Acum aşază-l la locul său!”
Ion a făcut aşa şi gustând din ţepi a văzut că cei roşii erau din turtă dulce şi cei negri din pâine bună de grâu.
„Ia şi broasca!” a zis câinele.
Ion a luat broasca în palma sa; şi broasca era arc de ape.
Şi s-a ridicat Pablo şi a zis:
„Iată-mă sărac şi curat; am folosit toate minunile! Cheamă mulţimile să se joace cu noi! S-aducă surlele şi tobele lor şi să slăvească lucrarea noastră!”
Şi Ion a făcut aşa; oamenii au adus cu ei harfe şi chitare, şi surle, şi tobe şi au cântat şi au jucat.
Vorbitu-le-a lor câinele Pablo şi a spus:
„Pot să zic ceva? Năsucul meu adulmecă război!”
Dar oamenii au strigat şi au zis:
„Nu ne place jocul ăsta! Nu e dracu’ aşa de negru!” Şi continuau să joace şi să cânte.
Sfârşit capitolul 8.
Aici capitolul 1, capitolul 2, capitolul 3, capitolul 4, capitolul 5, capitolul 6, capitolul 7.
