Am zis că nu mai scriu şi n-am mai scris; am zis că nu vreau să mai ştiu şi m-am ţinut de cuvânt. Până la meciul Petrolul – Steaua, căci la ştirile din sport mă uit, fiindcă sunt stelist. Aşadar, un arbitru este deleagat să arbitreze întrecerea dintre două echipe de fotbal. La un moment, întrecerea este întreruptă de pornirea criminală a unui dezaxat. Un jucător este la pământ. Lovit huliganic. Infractorul îşi continuă nestingherit drumul spre jucătorii pe care doreşte să-i vadă morţi. Arbitrul nu opreşte jocul. Intervine Martinovici. Un sârb. Singurul bărbat adevărat de pe acel stadion. Se opune unei intervenţii ucigaşe – ucigaşe, întrucât individul era înarmat cu un obiect de metal; că a fost brichetă de metal, că a fost altceva, huliganul era chitit să distrugă. În acel moment, cu un jucător lovit grav la pământ, cu un grup de jucători stelişti lăsaţi în bătaia nebunului, arbitrul meciului, simbol al ceea ce înseamnă fotbalul românesc, bişniţarii care-l conduc, se îndreaptă spre Martinovici şi ceilalţi jucători uniţi în instinctul de apărare, şi le arată cartonaşul roşu. În primul rând că arbitrul nu mai avea drept jurisdicţional asupra meciului. Lupta nu se mai dădea între jucătorii echipelor aflate în comeptiţie, ci între un huligan criminal şi nişte oameni care se apărau. Un cetăţean al continentului, fie el cofetar la un mic bistrou de cartier sau un elev de liceu, şi-ar fi declinat competenţa şi ar fi lăsat în seama organelor de ordine să rezolve o întâmplare de-a dreptul josnică. Ei bine, nu – arbitrul român, îmi vine greu să scriu român -, ia decizia să dezavantajeze echipa agresată, aflată în legitimă apărare. Preşdintele ligii de fotbal, josnicul individ care este Dumitru Corleone, apare pe toate posturile de televiziune afirmând că arbitrul a procedat corect. Presa se întrece pe sine şi pune punctul pe i, pe un i mic: Martinovici este un erou. Corect, dar apar avocaţi nătângi şi lipsiţi de demnitate care pentru doi euro inventează sau scot în evidenţă detalii nesemnificative. Care democraţie, domnilor? Care drept la apărare, stimabililor? În văzul lumii, un nebun loveşte fără motiv un om luat prin surprindere cu un metal criminal şi ţara bezemtică, o întreagă ţară, nu e capabilă să vadă că un fapt groaznic vine să pună pecetea de popor nevindecabil pe neamul din care ne tragem. Şi tura-vura şi că a fost şi că n-a fost. Şi că democraţia… Să n-ai o instuţie, una singură, spre care cetăţeanul să-şi îndrepte privirile nedumerite, înseamnă că ţara nu mai există şi că acel popor e mort de mult!