Capitolul 10
„Începutul cercetării abuzurilor comise în epoca stalinistă l-a alarmat pe Gheorghiu-Dej. El se temea că Lucreţiu Pătrăşcanu, arestat în 1948 şi anchetat, de atunci, în repetate rânduri, va beneficia de dezgheţul ale cărui semne apăruseră la Moscova. S-a hotărât, aşadar, să-l elimine definitiv. Acuzat de spionaj în favoarea imperialiştilor, Lucreţiu Pătărşcanu a fost condamnat la moarte şi executat împreună cu Remus Koffler, un activist mai puţin cunoscut. Spre deosebire de ritualurile obişnuite în procesele de la Moscova, şedinţele au fost secrete. Pătrăşcanu nu s-a recunoscut vinovat şi a înfruntat curajos tribunalul şi pe co-acuzaţii sau martoriii care acceptaseră – sub tortură – să facă jocul odios al autorităţilor comuniste. Lui Belu Zilber, apropiatul său prieten, hotărât să se salveze de torturi şi – prin urmare – să confirme acuzaţiile aduse lui Pătrăşcanu, acesta i-a strigat: ”Monstrule!”
Înscăunat în fruntea partidului, Nicolae Ceauşescu a primit multe memorii în legătură cu odiosul proces”. (Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român)
Şi Geo Bogza a zis, tovarăşe Ceauşescu, noi scriitorii români de stânga am avut un coleg pe care predecesorul dumneavoastră, Gheorghiu-Dej, l-a asasinat mişeleşte. Numelui lui este Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul care a spus că înainte de a fi comunist este român şi care, de unul singur, a avut cutezanţa s-o ia înaintea Armatei Roşii, şi, contrar intereselor acesteia, s-a aliat cu regele împotriva armatei germane – ce-aţi făcut cu memoria lui? Şi-un alt coleg de-al nostru, Belu Zilber, poate cea mai strălucită minte a intelectualităţii române revoluţionare, măcar că era evreu, a fost condamnat nevinovat la închisoare pe viaţă în acelaşi proces Lucreţiu Pătrăşcanu; v-a scris oferindu-vă adevărul deaspre acest asasinat şi nu i-aţi răspuns – ce se petrece acolo sus, în preajma dumneavoastră?
Şi l-a chemat Nicu pe Vasile Patilineţ, omul său în Securitate şi i-a spus, Vasile, uite aşa şi aşa, ce-i cu Zilber ăsta, şi Patilineţ a zis, tovarăşe Ceauşescu ştiu şi eu ce ştie toată lumea, am căutat în arhive, s-a păstrat doar varianta lui Dej, cum că Pătrăşcanu a fost trădător de patrie, a vrut să fugă în Occident, era spion anglo-american, cât de spre Zilber, ce să vă spun, el a fost ăla care a recunoscut toate învinuirile, ce-i drept, după ce-a fost torturat cum se tortura în anii ăia, a stat închis în regim de „Zarca” 17 ani.
Şi l-a chemat Patilineţ pe Zilber la el şi Zilber a fost surprins să constate că şi Vasile Patilineţ, un bărbat tânăr, din noua generaţie de conducători, destupat la cap şi lucrând în interiorul instituţiei care a înscenat odiosul proces, nu cunoaşte nimic din subteranele acesteia. Săptămâni de-a rândul după aceea, Zilber a pus pe hârtie detaliile înscenării, a căutat oamenii care ar fi putut reconstitui dosarele dispărute, a arătat activiştilor de partid care au preluat cazul unde s-ar putea găsi documente; aceştia au citit 50.000 de pagini de dosar şi au anchetat sute de martori. Au găsit nu numai oamenii indicaţi de el, dar şi documente grăitoare, cum erau procesele verbale de interogatorii din vremea înscenării, cu adnotări şi indicaţii personale ale lui Gheorghiu-Dej, s-a descoperit rolul jucat de Chişinevschi şi Drăghici; cu excepţia lui Drăghici, toţi participanţii la înscenare au mărturist partea lor de crimă. Eram fericit, scrie Zilber în memoriile sale, nu trăisem degeaba. Dar se-ntreba cum s-ar putea dezvălui asasinatul şi sancţiona vinovaţii, fără ca partidul să accepte, implicit, propria eutanasiere. 20 de ani, Gheorghiu-Dej, cel bun şi drept, fusese ctitorul României socialiste, trupul său era aşezat în mijlocul templului ridicat în memoria martirilor neamului, deasupra ardea flacăra veşnică, iar numele lui era purtat de oraşe, străzi, şcoli, ar fi însemnat să se şteargă douăzeci de ani de istorie, să se dărâme frumosul mausoleu din Parcul Libertăţii, era greu de imaginat şi totuşi începuse să crească în el ideea că regimul este amendabil. Iluziile n-au durat decât o lună. La 20 octombrie a fost convocat în faţa comisiei de anchetă (Gheorghe Stoica, Nicolae Guină, Popescu-Puţuri şi Vasile Patilineţ) şi i s-a cerut să exprime regrete că a recunoscut în faţa instanţei învinurile care i se aduceau şi în urma cărora prietenul său Pătrăşcanu a fost condamnat la moarte. Regrete faţă de prietenul său condamnat pe nedrept şi la a cărui condamnare participase, torturat bestial, ce-i drept. Privea feţele celor ce-i cereau asta şi toate exprimau acelaşi lucru: iată, trăim un moment istoric, de reconciliere şi concordie comunistă, de măreţie şi mântuire; şi trebuie să se fi mirat tare solii partidului citind pe chipul celui reprimit în conclav, mai întâi ca nişte umbre pe obrajii fără perciuni şi-n ochii cu lacrimi uscate, semnele furiei; după câteva zile de zbucium insomniac, Zilber i-a trimis lui Vasile Patilineţ o lungă scrisoare explicativă:
„Am suportat 17 ani de grea temniţă numai fiindcă am fost prieten cu Pătrăşcanu. Fără această prietenie, nimeni nu s-ar fi gândit să mă arunce în căruţa morţii. Pentru a acoperi mâinile pline de sânge ale asasinilor lui Pătrăşcanu s-au ales numai prietenii lui cunoscuţi şi în primul rând pe mine. Fără voia lui şi a mea şi fără ca prin aceasta să se reducă măcar cu o iotă vina lui Gheorghiu-Dej, a lui Drăghici, a lui Şoltuţ şi a celorlalţi nemernici, nu Pătrăşcanu a fost victima mea, ci eu am fost victima lui.
În cursul activităţii mele de comunist a trebuit să mă familiarizez cu ideea că aş putea termina şi la glonţ. Am acceptat acest deznodământ din convingere şi am dovedit că sunt gata să-l înfrunt. În împrejurările din 1952 – 1954, adversarul meu nu mai era însă aparatul de represiune capitalist, ci propriul nostru aparat de represiune pe care l-am teoretizat şi dorit. Fiincă doi ani am optat pentru cuvântul dat prietenului meu, Pătrăşcanu, tovarăşul Coliu mi-a spus la sfîrşitul anului 1949: „Cum se poate ca un comunist vechi să prefere un prieten în locul partidului? De ce ai fost cinstit cu Pătrăşcanu şi nu cu partidul?” Iar la 5 mai 1953, Alexandru Drăghici mi-a spus în cabinetul său: „Ce să-ţi fac, dacă în 1948 erai cinstit cu noi şi nu cu Pătrăşcanu, nu erai aici!” (Acum, în 1967, mi se reproşează că n-am mers la glonţ pentru prietenie).
După cum ştiţi, din 1948 până 1952, ancheta urmărea adevărul, şi l-am spus din convingerea că sunt consecvent cu ideologia noastră. Totul se reducea la greşeli de partid, nu la acte de trădare sau crime. De la începutul înscenării procesului Pătrăşcanu, mi-am dat seama că, din ordinul Secretariatului Comitetului Central, se pregătea o crimă odioasă, asasinarea lui Pătrăşcanu. Am optat pentru o atitudine care credeam că va face imposibil procesul. Asasinii s-au dovedit însă mai diabolici decât raţiunea mea şi am căzut în trapa pe care mi-au deschis-o. Mi-am închipuit multe în viaţă, dar că şefii unui partid comunist vor face un proces fără scop politic, care nu folosea nimănui, asta nu mi-am putut închipui. Ştiam că nebunii fac acte fără scop, dar nu ştiam că nebuni criminali pot ajunge în fruntea unui partid comunist.
Puteam lua altă atitudine decât cea dictată de raţiune? Până la ora actuală nu cunosc nici un caz în care un comunist să fi binemeritat de la clasa muncitoare înfruntând în public şi până la glonţ aparatul de represiune şi justiţia făurite de revoluţie. Zadarnică a fost izbucnirea lui Krestinski, în 1937, zadarnice au fost gemetele lui Traicio Kostov, în 1949, zadarnic şi-a urlat Pătrăşcanu revolta şi indignarea, în 1954, zadarnic au încercat Coffler şi Calmanovici să spună adevărul. Nimeni nu i-a auzit, după cum nimeni nu auzise urletele inginerilor Cernătescu, Rozei şi Vasilescu, la procesul Canalului. Furia lor s-a spart de zidurile de oţel ale disciplinei aparatului Justiţiei noastre şi urletele lor s-au înfundat în urechi surde şi în suflete moarte. Comuniştii care au încercat să retracteze, în faţa Justiţiei create de revoluţie, declaraţiile date cu picioare transformate în carne tocată şi trupul în burduf, în carcerele înguste, istoria ne învaţă că nu au dus niciodată la achitări şi nici n-au grăbit cu un ceas oprirea crimelor instituţionalizate, codificate de sus în jos şi ridicate la rangul de dogmă. Acelaşi tip de crime s-a perpetuat din 1934 până în 1954. A trebuit să moară Stalin şi Beria să fie împuşcat, a trebuit să moară Gheorghiu-Dej şi Alexandru Drăghici să fie îndepărtat de la Ministerul de Interne, ca adevărul să poată fi scos din beciuri tenebroase, cei care au supravieţuit să vorbească fără spaime şi infamiile codificate să fie spulberate. Nu cei care au înfruntat bătăile, torturile şi gloanţele au schimbat în bine profilul moral al socialismului, ci miezul generos al ideologiei noastre, în sfârşit pusă în lumină de evoluţia spre democraţia socialistă în fapte, nu în cuvinte standardizate, trase la rotativă.
Am fost întrebat, în numele partidului, dacă nu regret că nu am retractat totul la proces, pentru ca apoi să merg la glonţ din prietenie pentru Pătrăşcanu. Am fost învăţat o viaţă-ntreagă că, în faţa partidului şi a Justiţiei, nu există nici familie, nici prietenie, nici milă, nici recunoştinţă. Acum mi se cere să fi murit pentru prietenie, împotriva Justiţiei noastre, după cum, în 1949, mi s-a cerut să fiu sincer cu partidul împotriva cuvântului dat prietenului meu Pătrăşcanu. Da, regret, am remuşcări, mă doare că nu m-am jertfit pentru adevăr şi dreptate, pentru prietenie, pentru acele abstracţii pe care le-am batjocorit o viaţă întreagă, pe baza ideologiei noastre. Deşi uneori cred că mi-am spălat păcatulcu cei 17 ani de chin în infern, remuşcările m-au făcut să nu am odihnă până ce voi face ca asemenea procese să nu mai aibă niciodată loc. În temniţă şi după eliberare, chiar şi atunci când domneau Gheorghiu-Dej şi Alexandru Drăghici, cu riscul glonţului rătăcit, am spus oricui a avut urechi să audă, prieten sau duşman, că procesul Pătrăşcanu a fost o mizerabilă înscenare şi i-am rugat să repete aceasta din om în om şi din tată în fiu. Cine a mai făcut asta? În 1962, când, în fine, mi s-a dat voie să scriu, m-am adresat Comitetului Central, spunând tot adevărul despre procesul Pătrăşcanu. Cuvintele mele s-au spulberat şi răspunsul a fost: nu se admite! În 1963, când, în fine, mi s-a dat voie să mă adresez Comisiei Centrale de Control, am scris întreg adevărul despre procesul Pătrăşcanu, dar cuvintele mele s-au înfundat în urechi surde şi răspunsul a fost: nu se aprobă! Nu numai atât, dar, pentru această cutezanţă, în iunie 1963, am fost pus în lanţuri, adus la Bucureşti şi Sfânta Mare Neruşinare a intrat în funcţiune. Timp de 30 de zile, ofiţeri în subordinea lui Alexandru Drăghici mi-au cerut confirmarea declaraţiilor de la proces, în schimbul graţierii imediate, graţiere pe care trebuia s-o semneze Gheorghiu-Dej, la cererea ministrului de Interne, Alexandru Drăghici. Iar pentru refuzul meu categoric de a acoperi pentru istorie mâinile însângerate ale asasinilor, am fost din nou pus în lanţuri şi ţinut un an de zile la regim de exterminare „în Zarca de la Aiud”. În preziua eliberării, Alexandru Drăghici a trimis special la Aiud pe lt.- col. Enoiu, să mă întrebe ce atitudine voi avea în libertate faţă de proces şi dacă nu vreau să plec în străinătate. Am refuzat să-mi iau vreun angajament şi am refuzat paşaportul care mi se sugera, după cum refuzasem să fug după excluderea mea, în 1947. Mi-ar fi plesnit obrazul de ruşine să spun străinilor că în România Socialistă nu există adevăr şi dreptate. Pentru adevăr şi dreptate în România Socialistă nu trebuie şi nu se poate lupta în străinătate: cine face astfel este tădător. Mai departe, în 1965, la un an după eliberare, m-am adresat în scris tovarăşilor Ion Gheorghe Maurer şi Ştefan Voitec, înfăţişându-le detaliat întregul adevăr despre procesul Pătrăşcanu. Ca şi tovarăşii din Comitetul Central, în 1962, ca şi tovarăşii din Comisia Centrală de Control, în 1963, în frunte cu tovarăşul Coliu, care a condus ancheta din 1948 – 1951 şi cunoştea întreg adevărul, nici aceşti tovarăşi nu au contribuit în nici un fel la dezvăluirea, cu un ceas mai devreme, a crimelor. Mă întreb dacă toţi aceşti tovarăşi încearcă regrete pentru tăcerea lor prelungită. Cine are autoritatea morală să-mi ceară mie, care am făcut 17 ani de cumplită temniţă, fiind total nevinovat, mie care mi-am făcut datoria să urlu adevărul de dincolo de gratiile temniţei, mie care mi-am făcut datoria de a supravieţui pentru a arăta cu degetul pe asasini, cu riscul regimului de exterminare sau glonţului rătăcit, mie mi se cere să regret că n-am acceptat glonţul, în 1954, din prietenie? Nu mi-a mulţumit partidul pentru ajutorul pe care i l-am dat ca să descopere adevărul în cazul Pătrăşcanu? Există vreun singur tovarăş de răspundere care să fi cerut măcar lămuriri în legătură cu asasinarea lui Pătrăşcanu şi Coffler, deşi alţii dezvăluiseră masacrele de comunişti din celelate state? Care este acela care a încercat o întrebare înainte de moartea lui Gheorghiu-Dej? Şi dacă tovarăşi cu înalte funcţii de răspundere în partid şi stat nu au îndraznit să înfrunte, din posturile de răspundere pe care le deţineau şi le deţin, pe organizatorii şi executanţii sinistrelor crime comise în numele celui mai nobil ideal al omenirii, socialismul, ce-mi rămânea de făcut mie, în 1954, în boxă, cu glonţul în spate? Cum poate cineva îndrăzni să-mi ceară să-mpart astăzi, prin regrete, răspunderea crimei cu Alexandru Drăghici, să las să se construiască pe cadavrul lui Pătrăşcanu, pe chinurile şi durerile mele, fundalul inocenţei lui Gheorghiu-Dej şi Alexandru Drăghici? Cum poate cineva îndrăzni să-mi ceară mie, cel scuipat, călcat în picioare, bătut la tălpi, îngropat deviu în haznaua infrrnală a temniţei, să mă aşez prin regrete în fundul iadului, ca pe spinarea mea să se înalţe la lumină Alexandru Drăghici, viu şi statuia lui Gheorghiu-Dej, mort? Nu semăna propunerea de a regreta faţă de martori, cu stenograful alături şi giulgiul cu pata galbenă a agentului de Siguranţă lăsat să planeze deasupra mea, cu cererea făcută în 1963 de ofiţerii lui Drăghici în schimbul graţierii sau al regimului de exterminare? Prin persuasiune s-a încercat, în 1963, tot prin persuasiune se încearcă astăzi să fiu convins să mă arunc în haznaua infamiei. Sper, îm închipui că nu se va merge până la capăt pe linia iniţiată de Drăghici. Deşi viaţa m-a învăţat că totul este posibil în domeniul moral, nu voi accepta niciodată să fiu degradat. De ce tocmai eu să fiu sacrificat cu orice preţ şi nu Victoria Sârbu sau Berman, pe baza declaraţiilor cărora a fost, aparent, condamnat şi executat Coffler? De ce nu se cer remuşcări şi regrete acelui Radu Buzeşti, care a imaginat complotul pe baza căruia, aparent, am fost condamnat? De ce nu s-au cerut regrete lui Stârcea şi Torosian înainte de a pleca în străinătate? De ce nu se cer regrete martorilor falşi? De ce numai mie, cel nevinovat, şi care a suferit cel mai mult? Se face apel la sentimeltele mele de comunist ca eu, cel ameninţat cu pata galbenă, să bag capul sub ghilotina morală. Nu, asta niciodată! Nici un ideal, nici o dogmă, fie ea şi cea a legitimităţii, nu mă vor face să pun capul pe butuc şi să-mi arunc sufletul în hazna. Cei care au ucis, care au luat viaţa mea şi a altora, să plătească pentru crimele lor! Nimeni să nu fie iertat, nici în viaţă, nici după moarte! Altfel, o minciună a aduce altă minciună şi o crimă altă crimă. Pe pământul sfânt al socialismului udat cu un ocean de sânge buruienile otrăvitoare trebuie smulse din rădăcină!”.
Şi-acum, în fruntea partidului, continuau să decidă aproape toţi aceia care, într-un fel sau altul, au participat la infama înscenare, toţi erau făcuţi de Gheorghiu-Dej, părtaşi deschişi sau tăcuţi la toată activitatea sa criminală, inclusiv Nicu. Va avea acesta tăria morală să dărâme Panteonul care adună laolaltă victime şi criminali, să-i arunce în temniţe pe făptaşii rămaşi nepedepsiţi?”
Patilineţ aşteaptă ca Nicu să isprăvească lectura scrisorii primite de la Zilber; vede cum bărbia şi buza inferioară ale acestuia alunecă înainte, semn al dispreţului, şi se nelinişteşte în privinţa lui; în cele douăsprezece ore în care l-a ascultat, evreul erudit i-a acaparat respectul centimetru cu centimetru; ştie că Ceauşescu nu agreează firile slabe, la oricâte torturi ar fi supuse, mai mult chiar, cere cu atât mai multă bărbăţie din partea activiştilor cu cât chinurile la care sunt supuşi sunt mai aprige. Nicu trece peste ultima filă pe diagonală şi revine la începutul scrisorii şi zice, îţi citesc câteva fraze, fii atent: „ Nu cei care au înfruntat bătăile, torturile şi gloanţele au schimbat în bine profilul moral al socialismului, ci miezul generos al ideologiei noastre, în sfârşit pusă în lumină de evoluţia spre democraţia socialistă în fapte, nu în cuvinte standardizate, trase la rotativă”.
– Ce zici?
– Frumos, se bucură Patilineţ că s-a înşelat în temerile sale, aşa e!
– Mie mi se pare că face băşcălie de noi, pe evreieşte… de tine, în special, nu mie îmi este adresată scrisoarea… Trecem mai departe, ce crezi că tu s-a-ntâmplat cu Dej, să-i fi venit lui aşa, deodată, să omoare un om nevinovat? Nu spun că nu-l ura pe Pătrăşcanu, nu afirm nici că Dej nu era în stare să ucidă pentru putere, a făcut-o cu Foriş, întreb doar ce i-a venit lui aşa, deodată, să omoare un om nevinovat, Pătrăşcanu nu-i mai ameninţa de mult scaunul?
– Tovarăşe Ceauşescu, eu cred că Zilber are dreptate când zice că Dej s-a luat după Togliatti; întreabat dacă crede că Beria a fost agent britanic, Togliatti a răspus, nu, dar a făcut fapte ca şi cum ar fi fost. Pătrăşcanu a vrut să fugă în Occident, Zilber recunoaşte, n-a făcut-o, dar mai departe a vorbit şi a trăit ca şi cum ar fi fugit deja. Asta e trădare de patrie, şi-a trădat credinţa de comunist… La trădare nu este decât o pedeapsă…
– A spus Zilber asta?
– Doar exemplu cu Togliatti, partea cu trădarea îmi aparţine…
– Zilber are de partea sa dreptatea când spune că de vreme ce şi-a dat seama că hotărârea ca Pătrăşcanu să fie condamnat la moarte era luată în Secretaritaul partidului de Gheorghiu-Dej personal, a rezista torturilor şi a nu da curs solicitării contravinea chiar disciplinei de partid şi, oricum, nu mai putea salva ceva, nici pe Pătrăşcanu, nici onoarea sa. Nu sunt de acord cu el când spune că dreptatea este de partea sa acum, când oferiindu-i-se puşca trage în cei a căror hotărâre a respectat-o la vremea aceea…
Încurajat de tonul analitic al secretarului general, Patilineţ îndrăzneşte:
– Tovarăşe Ceauşescu, nu sunt de acord cu dumneavoastră. Dacă atunci când a minţit, în schingiuiri inimaginabile, a respectat totuşi o hotărâre a conducerii partidului, fie ea şi eronată, acum face acelaşi lucru: partidul îi cere să spună adevărul, şi adevărul e că a minţit…
– Aşa e, Vasile, Zilber respectă acum o hotărâre a conducerii partidului, atunci nu ştiu dacă la asta s-a gândit… Zilber are dreptate şi acum şi a avut dreptate, din punctul tău de vedere, şi atunci… Ziarele occidentale spumegă şi ne fac în toate felurile, criminali, fascişti, torţionari… au dreptate? Cum să nu? Au dreptate! Noi trebuie să ne descurcăm cu de-alde Drăghici şi Chişinevschi care atâta au învăţat, atâta ştiu, atâta fac. Să ni se dea voie însă să avem şi noi dreptatea noastră. Construim socialismul în condiţii vitrege; miliarde de ochi aşteaptă o fisură cât de mică în creierul care conduce această gigantică sforţare – i-o oferim sau nu i-o oferim şi dacă i-o oferim, cum s-o facem? În aceste condiţii, pentru noi, orice fisură este mortală. Un agregat cum n-a mai fost vreodată – bani, agenţi de propagandă, ziare, televiziuni, filme, principii ipocrite – se pune în mişcare pentru a lărgi fisura şi a provoca moartea organismului nematurizat încă.Fiindcă, ne place sau nu, asta suntem: un făt necopt pentru a lua în piept un duşman puternic. Pătrăşcanu fugise de mult dintre noi, ne dispreţuia, lumea lui era lumea saloanelor, recepţiilor, spectacolelor, a boemei intelectuale. Era mărul putred care în scurt timp şi-ar fi trecut putreziciunea asupra celorlalte. Sigur, lumea aceea cu candelabre strălucitoare are o putere irezistiblă de atracţie, cântă cu voci de sirenă, amăgeşte, alături de ea noi apărem ca un pui golaş, puţini oameni de-acolosunt dispuşi să ni se alătură, şi aşa a fost dintotdeauna – fiinţa ciudată e băgată în carantină, izolată, arătată cu degetul, momită să ia chipul comun, să devină ca toată lumea, pentru ca-n felul ăsta să-i împiedice devenirea; nou-născutul, trebuie să recunoaştem, nu e plăcut vederii, dar cine ştie ce va deveni, ce ameninţă să devină, strigă, ucideţi-l, ia priviţi ce urât şi plin de sânge este! Zilber a fost unul dintre cei mai aplicaţi marxişti, ştia că sistemul la care lucrează se înalţă cu cărămizi din lumea veche, o lume clădită pe crime, istoria lumii este istoria crimelor patricide, fraticide, pruncucide, asta-i regula, trecem prin ea, cu ea, şi urmaşii crimei – căci cine suntem noi cu adevărat, urmaşii lui Giordano Bruno sau ai Inchiziţiei?- urmaşii crimei ne asistă şi strigă ucigaşilor! Zilber a construit sistemul pe care acum, când sistemul îi cere sacrificiul pe care el l-a cerut altora, îl dezavuează, strigă la fel cu ceilalţi, vai, ce copil urât şi plin de sânge! Problema e alta, Vasile. S-a pus la cale un asasinat în loc de a găsi în interiorul partidului forţele capabile să rotunjească adevărul după chipul nostru şi să-l ofere lumii cu capul sus; nu, în loc de asta, s-a preferat temniţa, tortura, atâta i-a dus capul. Biroul Politic este vinovat în totalitate; ce mai putem face? Ne sinucidem sau mergem mai departe? Nici nu vom apuca noi să arătăm lumii un colţ de adevăr şi vor năvăli peste noi ucigându-ne cu bolovanul adevărului nostru. Zilber a fost tentat cu plecarea în străinătate, aveau paşaportul pregătit şi lângă paşaport, maşina care-l va călca în drum spre aeroport. Zilber este un martir pentru ce-a pătimit, există şi martiri vii; meritul său este că n-a făcut de două ori aceeaşi greşeală, n-a cedat capcanelor întinse, dar e stricat şi, implicit, nociv; ţi-am citit fraza cu miezul generos al socialismului – minte, linguşeşte, şi-a pierdut credinţa, s-a fisurat, ca şi Pătrăşcanu, va huli şi va da din coate pentru a lărgi fisura prin care să pătrundă agenţii conglomeratului de care vorbeam. Putem face un singur lucru, Vasile, să ne baricadăm în forurile interne ale partidului pentru ca niciodată să nu se mai repete samavolniciile trecutului – important este felul cum extragem adevărul nostru care, vezi şi tu, nu se potriveşte cu al lui Zilber şi e bine că nu se potriveşte. Pregăteşte adevărul nostru şi arată-l Comitetului Central; eu voi face la fel.
Şi iată-l pe Nicu la tribuna plenarei Comitetului Central din 26 aprilie 1968: „Vreme îndelungată ne-am obişnuit să gândim şi să declarăm în public, cu multă satisfacţie, că la noi nu avem nimic de reabilitat. Ne-am trezit brusc dintr-un vis frumos. Avem mulţi activişti de partid de reabilitat. Unii, post-mortem, alţii, care mai sunt în viaţă… Acum este în afară de orice îndoială că arestarea şi condamnarea lui Pătrăşcanu nu au nicio justificare, că a avut loc, de fapt, o înscenare odioasă, că Pătrăşcanu este victima unui asasinat mişelesc. Procesele îl acuză şi-l condamnă pe Gheorghiu-Dej, care a iniţiat şi patronat aceste acţiuni. Fără a dori să discutăm acum despre toate aspectele activităţii lui Gheorghiu-Dej, trebuie arătat ca un fapt că el a fost pornit împotriva lui Pătrăşcanu, a îndrumat permanent anchetarea cazului, primea toate declaraţiile celor anchetaţi, le studia şi făcea pe ele adnotări, îndrumând cum să se ducă în continuare ancheta şi ce răspunsuri să se obţină. Există documente, şi aceste documente poartă pe ele asemenea însemnări. Distrugerea acestor documente, ca şi trimiterea în judecată a unora sau înlesnirile de a părăsi ţara acordate altora dintre cei implicaţi în acest proces dovedesc că s-a căutat în mod insistent şi cu perseverenţă ştergerea urmelor rămase după această înscenare, în speranţa că niciodată nu se va mai putea descoperi adevărul. Desigur, Gheorghiu-Dej are merite incontestabile după cum a avut şi serioase lipsuri şi greşeli. Ceea ce se poate spune acum este însă că nici un fel de merite ale lui Gheorghiu-Dej nu pot să-i scuze abuzurile şi răspunderea sa în asasinarea lui Pătrăşcanu. Trebuie să spunem că o mare răspundere poartă şi membrii Biroului Politic de atunci, care s-au mulţumit cu concluziile prezentate, fără a cere dovezi certe, aşa cum impuneau atât răspunderile lor deosebite în partid, cât şi gravitatea cazului care privea un militant de frunte al partidului.
Să punem capăt, o dată pentru totdeauna, vechilor practici şi încercărilor de a înlocui hotărârile de partid şi legile pe linie de stat cu dispoziţiuni sau indicaţii care nu pot în nici un fel să ţină loc de hotărâri de partid sau legi ale statului”.
La plenară au fost violent criticate numeroasele şi gravele abuzuri, violenţele şi actle de represiune a oricăror încercări de exprimare a unor opinii critice la adresa politicii partidului, pentru înscenarea unor procese politice încheiate cu condamnarea la ani grei de închisoare a inculpaţilor (mulţi dintre ei pierind între zidurile temniţei) sau cu asasinarea lor. Plenara a hotărât excluderea din partid a lui Alexandru Drăghici; ulterior a fost numit director al unei ferme din Buftea şi, după câteva luni, pensionat. Privită din perspectiva istoriei, plenara a însemnat, în lupta pentru putere, o victorie categorică a lui Nicolae Ceauşescu asupra întregii conduceri superioare a partidului, sau, cum se mai spune, a „baronilor” lui Gheorghiu-Dej. Plenara nu a luat în discuţie procesele şi detenţia a peste 100.000 de deţinuţi politici din anii 1947 – 1964. Aceştia au rămas cu dosarele penale, chiar dacă, între timp, supravieţuitorii fuseseră graţiaţi (1964) şi încadraţi în diferite slujbe mărunte. Singura excepţie a plenarei – Procesul de la Canal (1952); condamnaţii (din care, trei executaţi) au fost reabilitaţi. Ulterior s-a constatat că întregul Proces de la Canal fusese supervizat de Gheorghiu-Dej. (Istoria României în date)
Aici: capitolul 1, capitolul 2, capitolul 3, capitolul 4, capitolul 5, capitolul 6, capitolul 7, capitolul 8, capitolul 9.
