Capitolul 15
… Scăzuse tonul, acum la urmă o lăsase mai moale; pe măsură ce trăirile sale se intensificau, Tanţa era tot mai puţin prezentă la ele; asculta cu capul în podea, fetiţă cuminte, dar gândurile nu-i erau acolo; şi ceva cumplit, nou şi atât de grav, încât niciodată, chiar niciodată nu trăise ceva mai grav în viaţa lui, se petrecea cu Nicu acum, simţind-o pe femeia asta inteligentă depărtându-se în timp ce în el înflăcărările suiau tumultuos; trăia între ciocan şi nicovală şi doar el ştia asta, toţi ceilalţi din jurul lui nu înţelegeau sau nu voiau să înţeleagă şi credeau că toate merg în lume la fel ca şi înainte.
Şi-odată, când în ţară lucrurile mergeau din rău în mai rău, Nicu i-a telefonat şefului Secretariatului şi i-a spus: „Curticeanu, mâine mergem în Piaţa Obor; ai grijă să nu afle nimeni!” A doua zi era duminică, zi de vară; cerul era şi-nnorat şi senin. Când răzbătea o rază de soare, tarabele luceau şi luceau şi-n partea din spate unde marfa zăcea pe cimentul murdar, neudat cu lunile; mult timp soarele n-a mai ieşit; totul în jur a-nceput să se întunece, iar umbra aşternea pe feţele cumpărătorilor aşteptarea încruntată a unei raze de speranţă, cum ar fi fost dacă Nicu ar fi răsturnat niscaiva tarabe cu marfă expirată şi l-ar fi luat în şuturi pe şeful Pieţei pentru cârligele goale din hala de carne sau mirosul de peşte din hala de peşte care a fost şi care acum era dat de câţiva bibani aruncaţi într-un bazin fără apă. Nicu lungea paşii şi nu scotea o vorbă; se comporta ca ţăranul căruia tocmai i-a murit viţica şi nici porcul nu arată semne de însănătoşire, dar se sforţează să arate prin mersul său hotărât că ţine situaţia sub control. Şi cât timp nu-l tulbura nimeni, el putea să se mintă. De îndată însă ce intervenea o situaţie neprevăzută, simţea întreaga slăbiciune a forţelor sale, se irita din orice şi proceda necugetat. Altădată suporta aceste neprevăzuturi, când se întâmplau, c-un optimism cutezător; brava şi era aplaudat la scenă deschisă. Acum însă, orice insucces îl rodea şi-l aducea la disperare. Îşi spunea: Iată am ieşit să fac bine şi cetăţenii în loc să vadă asta, mă privesc încruntaţi şi-aruncă asupra mea nemernicia comerţului. Era sigur că înadins tarabele şi halele arătau cum arătau, să provoace nemulţumire, în timp ce marfa bună e cărată şi vândută pe piaţa neagră. Blestema în gând nenorocirile de tot felul şi pe oamenii care le produceau, simţea cum această ură îi macină raţiunea, dar nu se putea dezbăra de ea; în loc să-şi dea seama că ea, ura, îi agravează neputinţa, el făcea un raţionament cu totul opus: spunea că are nevoie de înţelegere şi de aceea urmărea tot ce i se opunea şi la cea mai mică tulburare se enerva şi se enerva rău. Înrăutăţirea stării de lucruri se făcea totuşi lent, încât el se putea amăgi; comparând o zi cu alta – diferenţa era mică. Trecând prin hale cu pas hotărât, fără suita cea numeroasă după el, simţea că face un lucru cu semnificaţii ascunse şi parcă auzea în urechi murmurul mulţimii care zicea: a venit Ceauşescu, e supărat rău, nu-i vedem bine pe speculanţi, fir-ar mama lor a dracu’! Se încredinţa în acest fel că măsurile de asanare pe care le va lua chiar în cursul acelei zile vor stârni ecourile aşteptate.
Şi privind pe deasupra capetelor spre cerul care începea să se deschidă, zări silueta ca o nălucă, aceea de demult, de la decesul lui Dej – îndepărtându-se semeaţă, cu pas uşor şi privirea aţintită înainte; aluneca, nu mergea. Tanţa – fiica cea mică a lui Dej, simbolul unei lumi la care el nu avea acces. Nu-şi putea desprinde ochii de pe mantila de ploaie care-i acoperea umerii şi pe care, în mers, aerul i-o umfla puţin şi-ntr-o parte şi-n alta. Picături mari de ploaie, rari, sclipind în razele de soare, cădeau pe prelata de ploaie a Tanţei şi el auzea cu urechile copilăriei zgomotul pe care ploaia îl făcea pe sacii de hârtie cu care se apăra de aversele scurte de vară. Şi-n spatele său Curticeanu, îndatoritor, a zis: locuieşte în zonă. Urmărea şi el năluca aceea nepământeană -, a cerut audienţă la tovarăşul Chivu, dar s-a răzgândit şi nu mai ştiu nimic de ea. Şi el a zis: invit-o chiar azi la sediu, după şedinţa cu primarii şi consilierii municipali…
Şi primul lucru care i-a sărit în ochi, când Curticeanu a anunţat-o pe Tanţa, a fost eşarfa de la gât, violetă, acolo unde făcea nod, şi transparentă în rest; el i-a ieşit în întâmpinare şi ea venind spre el i-a întins mâna şi l-a-ntreabat ce mai face Zoe şi-a zis nu ne-am văzut de mult şi nici numărul de telefon nu-l mai am, chiar am avut nevoie de Zoe la un moment; atunci mi-am dat seama că mi-adispărut agenda cu toate numerele de telefon; şi Nicu i-a ţinut mâna într-a sa şi conducând-o pe scaunul de la măsuţa joasă de sub fereastră, de parcă cineva i-ar fi suflat dinăutru, a spus, eu am şi uitat că ai fost o dată la noi – adevărul era că nu făcea nicio legătură între năluca din piaţă şi invitata de demult a fiicei sale. Şi s-a prefăcut a fi supărat că a fost ocolit când, fiind în nevoie şi ne mai având numărul de telefon al Zoei, nu a apleat la el, ci a cerut audienţă la tovarăşul Chivu, iar ea, râzând, a zis că între timp şi-a rezolvat problema şi n-a mai fost nici la tovarăşul Chivu. Sper, a continuat ea, că nu de aceea m-aţi chemat, oricum vă mulţumesc pentru generozitatea cu care trataţi solicitările petenţilor. Şi el a dat din cap, fiindcă între timp gândurile sale au zburat înapoi la momentul când i-a cerut lui Curticeanu s-o invite la sediu şi nu mai ştia de ce o făcuse. Şi-a zis, cu aerul că glumeşte, nu mă mai iubiţi, văd eu bine, altminteri nu mi-aţi mulţumi pentru ceva de la sine înţeles; n-am uitat că tatălui dumitale îi datorez cariera mea politică. Şi când ea i-a spus că, aşa este, l-a iubit şi nu-l mai iubeşte, lui i-a căzut faţa.
– Glumiţi?
Şi ea a zis:
– Nu, nu glumesc; v-am iubit când v-aţi ridicat împotriva tatălui meu, redându-l familiei şi neamului nostru cu chipul său adevărat şi am încetat să vă iubesc în clipa când am constatat că-i călcaţi pe urme, îngroşându-le.
Iar el, ascultând-o, păşea însoţit de vorbele ei prin viaţa lui veche până-a ajuns în pavilionul din grădina de la Snagov; auzea voci de fete vesele venind dinspre holul mare. Zoe are musafiri, îi spusese Suzana, au făcut poze şi-acum se distrează privindu-le, e şi fata a mică a lui Dej, ţinuse Suzana să precizeze şi poate că Suzana, care zicea că nu se pricepe la politică şi nu-i place, făcea aluzie discretă la ce vorbea lumea despre demolarea imaginii tatălui Tanţei chiar de cel pe care acesta îl crescuse la sân. I se părea că tot ce i se întâmpla acum i se mai întâmplase odată, fără să-şi dea seama nici unde, nici când, poate într-o discuţie cu Bodnăraş, poate cândva la Moscova, ca şi cum toate ar fi avut o singură rădăcină din miezul căreia se adăpa fără să vrea. Şi cu toate că era tot el şi-atunci, şi-acum, vedea lucrurile înceţoşate, căci Tanţa continua să vorbească; zicea: în sinea dumneavoastră nu vă pasă dacă sunteţi sau nu iubit, ceea ce contează e să pară că sunteţi iubit, aţi ridicat o lume de forme fără fond, ca şi tata, care mi-a distrus viaţa cu formele lui, ţineţi să fiţi aclamat pentru orice cuvânt sau gest…
Şi a intrat Curticeanu; avea în mână proiectul de rezoluţie al şedinţei Consiliului Municipal şi propunerile de destituri din funcţie după vizita inopinată în Piaţa Obor; elanul funcţionarului silitor s-a oprit în dreptul uşii, blocat de răvăşirea de pe chipul superiorului: se aştepta la o imagine diferită de cea care i se înfăţişa în faţa ochilor; a zis doar, proiectul de rezoluţie şi propunerile de destituiri, a depus hârtiile pe masa de Consiliu şi a ieşit, altfel decât intrase. Pe Nicu, pauza forţată la care l-a obligat prezenţa lui Curticieanu l-a readus cu picioarele în realitate; prezenţa de spirit îndelung antrenată i-a readus aplombul şi, de parcă nimic nu-l tulburase, a zis:
– Dragă tovarăşă Constanţa – cum naiba s-o numi acum fata asta, se-ntreaba, căci nu-i putea spune tovarăşa Dej -, se vede că nu v-aţi născut într-o casă princiară, ca şi mine, ca şi noi toţi de altfel; n-aveţi de unde şti că pentru un conducător de ţară, cum a fost şi tovarăşul Dej, iubirea e dăunătoare; îl abate de la drumul drept, face dependenţă de ea şi devine părtinitor. Aparenţa de iubire, în schimb, este scutul sub care el lucrează la independenţa şi suveranitatea ţării, aparenţa iubirii, în cazul de faţă, nu doar că nu dăunează, înlocuind iubirea adevărată, dar este necesară şi sănătoasă…
În triunghiul conturat de decolteul larg, de vară, al rochiei femeii, movul eşarfei dădea la iveală puzderie de brobonele, cum arată o piele urzicată; privirea lui o obligă să ducă mâna în dreptul porţiunii de piele vizată şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns o singură mână, încrucişând-o cu cealaltă ca-ntr-o rugăciune, a zis:
– Vă înşelaţi, vă asigur că vă-nşelaţi. Aparenţa de care eu am adus vorba , nevoia de ea face să nu slăbiţi strânsoarea sacului în care vă ţineţi subalternii şi-i rotiţi spre a-i înnebuni, pentru a vă proslăvi de frică; ţara nu mai e condusă de oameni, ci de haite speriate, vă rog să-mi iertaţi exprimarea, poate prea dură, dar încerc şi eu să fiu cât mai sugestivă, sigură, atât cât vă cunosc, că-mi înţelegeţi pornirea şi o aprobaţi, fiindcă nu ascunde intenţii obscure. Cât mă duce pe mine mintea, ar fi păcat ca un bărbat întreprinzător ca dumneavoastră să rămână cu impresia că aparenţa de iubire înlocuieşte folositor nevoia de iubirea adevărată. Aveţi nevoie de iubirea adevărată, ca iubirea pe care aţi iscat-o în sufletul meu coborându-l pe tata de pe soclul fals pe care se cocoţase singur, nociv exemplu pentru urmaşi.
Nicu urmărea stolul de păsări pe care ceva îl stârnise şi întuneca orizontul cu aripi panicate.
– Îl urâţi şi nu ştiu câtă greutate s-aşez pe spusele dumneavoastră, a replicat Nicu, pe care elocinţa şi sinceritatea femeii îl trezeau din starea stătută a lipsei de polemici din ultima vreme şi-l avântau spre culmile teoretizării.
– Îl urăsc, a recunoacut Tanţa, îl urăsc cu intensitatea iubirii de care nu m-am putut desprinde nici acum, după tot ce mi-a făcut…
– Vedeţi, a zis Nicu, spuneţi „după tot ce mi-a făcut”, dar de ce v-a făcut ce v-a făcut? Nu din iubire adevărată? Şi-atunci, cât preţ să pun pe iubirea adevărată dacă este capabilă să facă rău, tocmai fiindcă este adevărată?
– Nu vă prefaceţi că nu înţelegeţi! Nici raţiunea, nici educaţia princiară nu pot justifica înlocuirea nevoii de iubire adevărată cu aparenţa de iubire; aparenţa de iubire pare a face parte mai de grabă din arsenalul fricii fără margini cuibărite în conducător, aceea că nu e iubit, stimat, preţuit, a bănuielii că e lucrat pentru a fi debarcat de la putere – cum altfel se poate explica aglomerarea măsurilor de securitate aberantă?
Asaltat de acuze pe care, chiar dacă le mai auzise, i se părea că se trezeşte dintr-un vis de piatră, cu gura uscată şi amară, ieşită din noapte în după-amiaza aia, s-a ridicat să caute ceva prin documentele lăsate de Curticeanu, ca să nu i se vadă crisparea feţei. Tanţa folosi prilejul pentru a-şi apăsa tâmplele cu degetele, ştiind că făcea ceva deosebit; îi venea greu să gândească şi totodată să se vadă gândind.
– Anual, a continuat ea, tot cetăţeanul român, posesor al unei maşini de scris este obligat să bată drumul la Miliţe ca s-o înregistreze, să-i anunţe modificările sau faptul că pur şi simplu n-o mai are; tot poporul este obligat să-l anunţe pe şeful instituţiei în care lucrează de orice schimbare survenită în familie, în viaţa sa – soţul cu cine-şi înşală nevasta, nevasta câţi amanţi are, şi unul şi celălalt dacă a fost acostat pe stradă de un străin şi întrebat cât e ceasul, dacă ascultă Vocea Americii, el sau vecinii de bloc, dacă şi-a luat maşină sau a schimbat-o pe cea veche, de ce a dispărut preşul din faţa uşii – glumesc, desigur – ca şi cum tot poporul i-ar fi duşman şi- ar unelti împotriva lui, şi pentru că gura închisă este suspectă, şi gândurile sunt suspecte, tot omul trebuie să strige, să aclame, să-şi arate aparenţa de iubire, altfel se poate aştepta la orice, şi n-are unde se ascunde, încotro s-o apuce, aşa făcea tata, aşa faceţi toţi când ajungeţi ca tata…
–
Nicu dădea din cap aprobator, automat, încurajând-o să dea afară tot veninul;Tanţa a ridicat mâinile, că adică şi aşa a vorbit prea mult şi nu mai are nimic de adăugat.
– Dragă tovarăşe Constanţa, începu el, dau o înaltă apreciere sincerităţii care vă caracterizează, dar pentru a putea înţelege şi a rămîne din discuţia noastră cu ceva folositor, vă cer… era să spun în numele partidului şi al poporulrui român, vă cer, aşadar, să mă credeţi pe cuvânt şi să nu luaţi în derâdere dacă vă spun că am primit din partea unui mare şef de stat, nu-mi cereţi să vă spun numele, promisiunea unei sume fabuloase în schimbul trecerii economiei româneşti la capitalism; nu mă dau în lături să presupun că suma fabuloasă promisă mie, după refuzul meu, n-a fost trecută în contul săracilor din Biafra sau Somalia, că suma aceea există şi ea, fie este propusă altora, fie îmbracă forma cumpărarii de disidenţi, de intelectuali dispuşi să facă disidenţă cu aprobare de la primărie, cum spune Popescu Dumnezeu. Suntem un pumn de ţări, cu slăbiciuni mari fiecare dintre ele, slăbiciuni care se transmit sistemului condus de o Moscova avidă de hegemonie, pândiţi atât la Vest cât şi la Est de animale de pradă. Ceea ce foarte concret ai observat dumneata este disperarea hărţuitului din toate părţile. Să nu crezi că Occidentul vede în mine omul providenţial. Occidentul se leagă şi de un fir de pai, ca înecatul, ca să-şi atingă ţelul, lichidarea sub orice formă a socialismului. Cum să nu fii mândru dacă eşti vârf de lance în scrâşnirea asta a dinţilor – îmi place expresia, deşi mi-a fost spusă ca să-mi facă plăcere…
Scăzuse tonul, acum la urmă o lăsase mai moale; pe măsură ce trăirile sale se intensificau, Tanţa era tot mai puţin prezentă la ele; asculta cu capul în podea, fetiţă cuminte, dar gândurile nu-i erau acolo; şi ceva cumplit, nou şi atât de grav, încât niciodată, chiar niciodată nu trăise ceva mai grav în viaţa lui, se petrecea cu Nicu acum, simţind-o pe femeia asta inteligentă depărtându-se în timp ce în el înflăcărările suiau tumultuos; trăia între ciocan şi nicovală şi doar el ştia asta, toţi ceilalţi din jurul lui nu înţelegeau sau nu voiau să înţeleagă şi credeau că toate merg în lume la fel ca şi înainte. Cei din familie îşi vedeau de viaţa lor, inclusiv Leana lui, altădată deosebit de sensibilă la schimbările din viaţa sa – el vedea că nu înţelegeau nimic din zbuciumul său, ba se şi supărau că este atât de vehement în părerile sale, de parcă ar fi fost vinovat de întâmplările la care participa; se gândea că poate Zoe însăşi, copilul său răsfăţat, gândea precum gândea Tanţa despre tatăl ei, că, adică, ar trebui redat familiei şi neamului cu chipul său adevărat, adică să fie dat jos de pe soclul fals pe care, la fel ca Dej, se cocoţase singur; nu mai demult decât zilele trecute, Zoe refuzase mobila trimisă de Leana, că n-are nevoie, să şi-o ţină pentru ea, obrăznicătura! ca să vezi!, dar fiind vorba de Leana şi de umorile ei imprevizibile, el îi trecuse cu vederea nerecunoştinţa; în cercurile pe care le frecventa împreună cu nevolnicul său soţ, Zoe auzea, desigur, învinuirile care i se aduceau tatălui ei, uneori mai voalat, alteori în băşcălie, trăia ea însăşi, aşa cum se spunea, calvarul existenţei cotidiene, iadul din jurul ei; nu-şi întrebase niciodată copiii dacă sunt fericiţi, dacă îl iubesc – socotise că erau fericiţi, fiindcă dacă el era fericit toţi ceilalţi trebuiau să fie la fel şi probabil că, acum gândea întâia oară astfel, nu erau; Leana îşi supraveghease iubitele fiilor şi iubiţii fiicei sale cu psihologia ei de mamă intransigentă. Aleşii sau alesele nu i-au fost niciodată pe plac; pentru a-l elibera pe cel mic de obligaţii nedorite, n-a ezitat să ordone un chiuretaj forţat, la o vârstă a fătului care oriunde în lumea echivala cu o ucidere, periclitând şi viaţa mamei. Nu i-a păsat de viaţa bietei femei însărcinate; Leana vedea în oricare dintre relaţiile copiilor ei, tentativa părinţilor acestora de a se insinua în familia prezidenţială în calitate de cuscri; Tanţa suferise din partea lui Dej din pricina aceleiaşi maniere intransigente, cu accente tragice, şi îşi ura părintele „cu intensitatea iubirii de care nu se poate desprinde nici după atâta timp”, dar oare, se întreba el acum, copiii săi îl iubesc măcar pe jumătatea răului pe care iată descoperă că le-a fost făcut? Niciunul dintre copii n-a fost ferit de ghilotina radicalităţii părinteşti. Şi poate că răzbunarea lor stă-n speranţa că după dispariţa sa vor redeveni simpli cetăţeni, împotriva sistemului care-i proiectase deasupra celorlalţi.
– În scenariile mele avântate, reluă Tanţa febrilă, de teamă că dacă nu spune acum nu o mai spune niciodată, figura unul în care oameni ca tatăl meu şi ca dumneavoastră vor fi judecaţi în faţa întregului popor şi judecata se va încheia cu vorbele „Pentru ca niciodată ce-a fost să nu se mai petreacă în România!” Căci nu voiam să înţeleg cum într-o ţară producătoare de ţiţei oamenii stau la cozi de 24 şi chiar de 48 de ore ca să-şi facă un plin la maşină; cum într-o ţară în care oamenii îşi dau sufletul ca să sape canale de la Dunăre la Marea Neagră, muncind opt zile pe săptămână şi 25 de ore pe zi, sunt forţaţi să doarmă-n frig, punând încă o haină pe ei; să se scoale cu noaptea-n cap, îndurând gerul la cozi interminabile, pentru un pachet de unt; unde dreptul la muncă este înlocuit cu obligaţia forţată de a munci acolo unde decide altcineva în locul lor. Nu voiam să înţeleg toate astea şi-n nopţile lungi insomniace mă urcam în tramvaiul cinci, la Sf. Gheorghe, traversam oraşul pustiu şi visam că tramvaiul acela nenorocit mă duce cu el într-o altă lume, şi asta noapte de noapte şi când m-am îmbolnăvit am fugit din spitalul îngheţat şi m-am cuibărit din nou în culcuşul din tramvaiul fără destinaţie, mă bucuram de acel reziduu de libertate şi nu plângeam, nu mai aveam lacrimi – în ţara ridicată de tatăl meu.
– Da, a zis Nicu, gârbovindu-se în el, aşa gândesc oamenii…
– Fiindcă, l-a înterupt Tanţa, şi tatei şi dumneavoastră vă vine greu să admiteţi că oamenii sunt oameni; aţi crescut în închisori, despre oameni aţi învăţat din cărţi, câte or fi fost acelea, şi din chinurile îndurate în carcerele de doi metri pe doi metri; apa chioară era totodată şi mâncare şi apă… Tata zicea, tu nu-ţi poţi imagina, fata mea, ce-nseamnă să simţi că mori de foame şi n-ai cui cere o bucată de pâine… Ce ştiţi dumneavoastră despre oamenii-oameni? Despre oamenii fără vocaţia de martir, cu vocaţia de a fi simpli oameni?…
Apusul soarelui lovea în geamul înalt învăpăind încăperea şi încălzind-o excesiv; Tanţa şi-a coborât eşarfa de la gât şi a cerut un pahar cu apă simplă şi, dacă se poate, rece… Încercase sucurile de pe masă, erau calde şi cu gust de medicamente.
Nicu simţea că femeia se jenează de propriul ei curaj şi aruncă o punte de legătură între ei. Şi oricât a încercat el s-o facă să revină la vehemenţa care năştea-n el aceeaşi vehemenţă, aceasta tăcea. I-a fost adus paharul cu apă cerut; l-a sorbit cu înghiţituri mici şi dese şi a zis, nu e bine să mai vorbesc, oricum nu foloseşte la nimic; suntem într-un avion fără pilot şi fără direcţie.
– Şi cu-un monstru alături, a completat el.
– Adică eu?, s-a mirat ea.
– Nu, eu!, a zis el. Şi a continuat: iată ce vreau să spun: Valentin, primul meu băiat, avea patru ani când a căzut într-un lighean cu apă clocotită; slujnica mea şi-a lui Moghioroş erau prietene, amândouă unguroiace, şi dimineţile se ajutau una pe alta; în dimineaţa aceea roboteau împreună la vila lui Moghiroş; fierbeau rufe, după obiceiul din satul lor; jucându-se în jurul lor, Valentin s-a dezechilibrat şi a nimerit cu spatele în ligheanul cu apă clocotită, un lighean mare, cât un bazinaş. N-a fost uşor de scos; copilul se zbătea, aluneca din mâini, totul într-o apă cu peste o sută de grade. Nu ştiu cum am ajuns acasă şi de-acasă la spital; ţin minte că-i intrase cămăşuţa în piele – şi pielea ca de rac, doctorii erau îngroziţi de ce vedeau, asistentele ţipau, iar eu plecasem din lumea aia, altfel mi-aş fi smuls carnea de pe mine, să i-o dau lui. Cât a durat buluceala, nu puteam vorbi, nu mă mişcam, eram ţintuit locului, nu clipeam; Leana s-a speriat când m-a văzut, trecea cu palma prin dreptul ochilor mei, credea c-am murit. Suferinţa pe care o provoacă durerea şi disperarea copilului tău face omul-om. Mai mult de o lună de zile nu m-am mişcat de lângă el; încerc să-mi amintesc cum mă descurcam la ministerul pe care-l conduceam şi nu izbutesc să-mi aduc aminte nimic; şi l-am luat acasă, şi pe drum, gândidu-mă că aş fi putut să mă-ntorc fără el, mi s-a pus un nod în gât, ca un bob de fasole înfipt în mărul lui Adam. Era fericirea de a-mi vedea copilul salvat. Întoarcerea la viaţă a copilului ca şi mort, fericirea asta face şi ea omul-om. M-am întrebat, nu de puţine ori, ce-aş fi făcut dacă mi s-ar fi spus, alege, rămâi lângă copil 20 de ani şi peste 20 de ani îl ai sănătos, sau renunţi la copil. Eram pe panta suitoare a carierei mele politice, punct distinct pe linia de start; m-aşteptau fapte măreţe, dăltuite în mintea mea în lugile nopţi în care visam cu ochii deschişi. Ce-aş fi ales? Întrebaţi o mie de oameni ce-ar fi ales şi aveţi răspunsul la dilema mea. Nu cred că există om pe pământ, întreg la fire, care să aibe dubii în privinţa alegerii. Mai târziu am văzut un film, englezesc sau american, cu un copil rebel, într-o şcoală de corecţie; ura copilul ăsta totul în jur, totul; şi i se oferi ocazia reabilitării; să apere prestigiul şcolii, al instituţiei care-l oprima, într-un concurs de cros…
– Singurătatea alergătorului de cursă lungă, aşa se numeşte filmul îl informă Tanţa, al celebrului regizor englez Tonny Richardson, deşi s-ar putea să mă-nşel.
– Aşa, de Richardson… Şi ce-a făcut Richardson ăsta ? A făcut ca toată conducerea şcolii, care până atunci nu scăpase niciun prilej de a-l înjosi şi umili pe rebel, să-şi pună speranţe în acel paria în concursul care confera şcolii câştigătoare privilegii mult râvnite… Nu ştiu ce privlegii, aşa dădea de-nţeles filmul: că oferea avantaje mari, cum ar fi prestigiul, care la englezi, dacă spui că filmul era englezesc, contează mai mult decât orice. Şi puştiul se antrenează şi se antrenează, de ziceai că mănâncă jăratic, şi vine ziua confruntării, şi rebelul trece în funte ca fulgerul şi aleargă pe dealuri, prin păduri, peste râpe şi ape şi se apropie de linia de sosire aclamat cum aclamă englezii, ca nişte copii. Mai avea câţiva metri şi se opreşte; Leana şi cu mine strigam în faţa televizorului, fugi, mă prostule, fugi; degeaba; copilu’ protesta în felul lui… Un erou! Îşi învingea natura, care, ce-i drept, nu fusese excesiv de darnică în ce-l privea. Şi mă gândeam ce-aş fi făcut în locul lui. Îl înţelegeam, dar îl voiam câştigător, cu orice preţ învingător; ce-aş fi făcut dacă mi s-ar fi spus, alege ori tu, ori copilul? Învingeam natura? Dar ce spunea natura în cazul meu? Să mă sacrific pentru copil sau să dau curs condiţiei de competitor: să înving lumea, să fiu Danko? Nu ştiu ce-aş fi ales. Şi mă sperii. Mă întrebi dacă ştiu ce-i omul. Nu ştiu ce să zic: omul e de toate. Dar să revin la condiţia mea de monstru. Ai fost de acord că din o mie de oameni, 999 ar fi ales copilul. Iar eu, monstrul care sunt, le spun oamenilor, ajutaţi-mă, trecem prin clipe cum nu se poate mai grele, am făcut multe greşeli, dar avem şi izbânzi: am ridicat o Românie cum n-a mai fost şi nici n-a visat cineva să fie, cu uzine şi canale, şi şcoli, spitale, universităţi, stadioane şi săli de sport, cu sportivi campioni mondiali şi olimpici, cu elevi campioni olimpici la matematematică, chimie, fizică, cu oraşe şi drumuri, şi metrou, şi mai ales cu o clasă muncitoare calificată; am adus la o cotă rezonabilă discordia între oameni, competiţia sălbatică pentru averi şi bani… n-am distus ura, dar am concetrat-o împotriva unui singur om , a mea… după părerea unora. Vă sacrificaţi 20 de ani din viaţă, aceasta este întrebarea pe care o adresez poporului, adică alegeţi copilul, sau cariera şi îndoielnica voastră fericire?…
Tanţa simţea că ameţeşte; peste blocurile vechi din piaţă, pe cerul devenit opac, zburau nişte umbre micuţe, frontoanele blocurilor se clătinau de parcă le vedea prin pereţii unui bazin cu apă şi cineva ar fi dat drumul la valuri.
– Mă-ntoarceţi de fiecare dată în punctul de plecare, a zis, simt că ameţesc; orice poate fi justificat, aţi învăţat bine lecţia asta; jos, în stradă, lucrurile sunt trăite altfel – milioane de oameni, femei, copii, bătrâni prind rădăcini la cozile care nu se mai sfârşesc pentru a prinde un pachet cu oase în timp ce la vârf ţara e privită ca propria moşie, cu palate, castele, cabane, terenuri de vânătoare, vile, palate împodobite regeşte; urşii din pădure sunt anume îngrăşaţi şi aduşi în bătaia puştii vânătorului, pentru ca el, în vârf, să se poate lăuda cu trofee unicat prin conacele Europei; dispune de tablouri, porţelanuri, sculpturi, după bunul plac, poate transporta din orice muzeu orice operă de artă în oricare din reşedinţele sale, Peleşul, Pelişorul, cazinoul din Sinaia; nu ştie ce-i frigul în oase, golul din străchini; elicopterele hăpăie zilnic tone de benzină pentru a cutreira peste ogoarele ţării; vizite de lucru care constă în muzică de fanfară, onoruri militare, pâine şi sare primite din mâna unui ofiţer de securitate travestit în ţărancă; hore, pionieri verificaţi minuţios, ei şi familiile lor, oferind flori şi recitând texte omagiale; mulţumiri din inimă, bani risipiţi pe recuzită, decoruri, vestimentaţie imaculată, lozinci, flori, pentru ca el, adică dumneavoastră, dragă tovarăşe Ceauşescu, să primiţi aceleaşi şi aceleaşi laude şi ovaţii, şi scandări Ceauşescu şi Poporul, Partidul Ceauşescu, România… Nu mă întrerupeţi, m-aţi provocat, ascultaţi-mă!…
– Dar nici prin gând nu-mi trece, a asigurat-o Nicu, vorbiţi, eu nu vă întrerup.
– Nu mă întrerupeţi. Mie starea de puţină libertate îmi excită simţiri oprimate; tata, dacă ar trăi, v-ar putea confirma… Doar cel care n-a fost supus vreodată condiţiei de victimă este ferit de tentaţia de a fi niţel călău. Tirania ne transformă pe toţi în tirani. Eram la mare cu unul dintre amanţii mei; la un moment dat au apărut elicoptere care împrăştiau insecticide necunoscute nouă; mureau ţânţarii şi muştele în roiuri – era semnalul că în curând urmează să apară la domeniul său de pe litoral chiar şeful statului. Când în Bucureşti circulaţia era oprită pe arterele principale – trecea Tovarăşu’. Pe traseul lu’ tovarăşu’ se desfiinţeau magazinele, să nu vadă tovarăşu’ cozile… În şedinţele de la facultate, este de bon ton ca la două fraze să se dea un citat din tovarăşul Ceauşescu; studenţii nu se mai sinchisesc să caute citatele potrivite; amintesc doar „aşa cum spunea recent tovarăşul Nicolae Ceauşescu…” şi urmează citate din Kirkegaard, Newton, Pascal, Kant, Sartre, Hitler, din ei înşişi… Vă redau pe scurt definiţia socialismului văzut de studenţi şi tac; vă las să-mi spuneţi de ce m-aţi chemat. Iat-o: În socialism nu există şomaj, dar nimeni nu lucrează; nimeni nu lucrează, dar planul se depăşeşte; planul se depăşeşte, dar magazinele sunt goale; magazinele sunt goale , dar toţi au figiderele pline; toţi au frigiderele pline, dar toţi sunt nemulţumiţi; toţi sunt nemulţumiţi , dar la alegeri, guvernul obţine 99,99 la sută din voturi…
– Aşa vorbesc oamenii, ştiu; e bine… când oamenii sunt veseli, e bine! Aţi spus că orice poate fi explicat şi că eu am învăţat bine această lecţie; de aceea nu voi justifica nimic din acuzaţiile pe care mi le aduceţi, unele eronate, cele mai multe… Vă voi da două exemple, ele vor vorbi în locul meu. Când am vizitat Anglia, am beneficiat de protocol regesc zero, caleaşcă, împreună cu regina, şi toate celelalte; pe străzi, lumea aclama în haine de sărbătoare – fără securişti travestiţi în ţărănci; mă aclama inclusiv pe mine, fiindcă nu persoanele din trăsură erau aclamate, populaţia respecta un ritual vechi de sute de ani – de sute de ani, transmis din tată-n fiu, din generaţie în generaţie; mulţimea dădea onorul caleştii regale, simbolul puterii. Şi-odată, când regina a coborât pentru a saluta mulţimea, un cetăţean a întrebat-o de ce s-a împopoţonat aşa elegant? Şi ea zis, dumneata, dacă ai veni la mine în vizită, n-ai îmbrăca cele mai frumoase haine pe care le ai?… Al doilea exemplu mi l-a povestit Zaharia Stancu. Mi-a povestit o nuvelă, mi-a spus şi scriitorul care a scris-o, dar l-am uitat: într-un sat, demult, ţăranii se strângeau în piaţa publică s-asculte candidaţii în alegeri; a venit unul simandicos, care-a-nceput să le vorbească în termeni dintr-ăştia intelectualişti şi toţi îl ascultau cu gura căscată; apoi a mai venit unul; ăsta a ales tonul popular, fraţilor… şi cu vorbe pe-nţelesul tuturor; oamenii l-au ascultat ce l-au ascultat şi unul din faţă s-a-ntors spre cei din spate şi-a spus, băi, cine l-a adus şi pe prostul ăsta? Vedeţi? – oamenii urmează un protocol nescris, dacă aş umbla îmbrăcat ca un contabil de CAP şi aş coborî dintr-o maşină hârbuită, oamenii s-ar întreba, bă, cine mai e şi prostu’ ăsta? Ne-am scuipa-n cap şi ne-am trage de brăcinare. Omul simplu nu se-nchină la rege, ci la ceea ce-l reprezintă pe el, la palatele unde locuieşte în onoruri, la ceremonialul care-l însoţeşte. Şi-n Anglia şi peste tot, după ce tot ce depinde de ceremonial a trecut, omul se uită pe gaura cheii să-l surprindă pe rege dezbrăcat, în intimitate, şi bârfeşte. Cu jumătăţi de adevăr sau închipuiri de-ale sale. Nu am moşii şi nici palate; toate câte sunt, sunt ale ţării, nimic nu este al meu personal, sunt mai sărac decât oricare conducător de ţară, iar dacă palatele unde trag sunt împodobite cu lucruri scumpe, este pentru a spori prestigiul insituţiei pe care o reprezint; totul este inventariat până la ultimul ac, şi nici chefuri nu fac…
– De ce m-aţi chemat? Nu mi-aţi spus…
– Şi nici nu-ţi voi spune, poate m-am uitat pe gaura cheii inimii mele, cine mai ştie?
Tanţa s-a ridicat, şi-a potrivit rochia la spate şi s-a-ndreptat spre ieşire. Purta opincuţe care-i puneau în evidenţă fragilitatea gleznelor de balerină; şi cu fiecare pas pe care-l făcea spre uşă închidea în urma ei, ca un fermoar, lumea în care el năzuise să pătrundă, prăbuşindu-l în abisul cunoaşterii pe care-l mai încercase de două ori: după partida de şah cu Pavel Câmpeanu în celula din închisoarea Jilava şi când aflase că Leana îl înşelase cu soldatul neamţ. De fiecare dată se căţărase pe zidul dincolo de care era o lume în care ar fi vrut să trăiască şi tot de fiecare dată fusese trântit în afara ei.
Odată, când se-ntorcea acasă de la Ministerul Agriculturii, l-a rugat pe Matei, şoferul său, să oprească maşina în dreptul unor copii care aruncau cu pietre în becurile de pe strada sa. A deschis portiera şi i-a luat la rost. Că să le fie ruşine, becurile alea sunt şi ale lor, totul în jur este avutul lor şi al părinţilor lor, iar ei în loc să păzească bunul întregului popor ca pe ochii din cap, sparg şi distrug, şi unu’ mai răsărit, dând drumul la ultima piatră din buzunar, a zis vezi-ţi de drum, bâlbâitule! Piatra a atins stâlpul de telegraf şi s-a-ntors pe maşina lui; s-a supărat tare, a coborât şi i-a luat la goană pe derbedei; şi i-a zis lui Matei, fu-fu-fugi după ei şi pri-prinde-i! Şi dacă Matei nu s-a clintit, l-a ameninţat că-l dă afară, că n-are nevoie de nesimţiţi, şi Matei a zis, n-am voie să vă părăsesc, tovarăşe Ceauşescu, şi-n afară de asta, îi cunosc, nu-s nişte haimanale, cel care v-a răspuns este al tovarăşului Borilă. Aşa a aflat că pentru el lumea este Leana şi-atât, că doar el şi Leana au cunoscut fructul care înseamnă lumea viitorului. Şi dacă Tanţa a dezvelit colţul unei lumi de care habar n-avea că există, ca atunci demult Pavel Câmpeanu, a simţit brusc că libertatea cântă pe strune pe care, doar atingându-le, devii invincibil. Nu era burghezie, nici proletariat, era pur şi simplu libertate.
Cu mâna pe clanţă, Tanţa s-a-ntors şi i-a zâmbit; îl ierta; era gestul prin care răspundea acelui „Poate m-am uitat pe gaura cheii inimii mele, cine mai ştie”. Inutil. Inutil şi absurd. Zâmbetul femeii care plutea departe de el l-a-ntors brusc la ceea ce se înrădăcinase în el de adânc că aproape uitase: era singur, niciuna din lumile posibile nu-l primea, nu era compatibil cu ele; nu putea aparţine niciuneia; încercările de apropiere se stingeau violent, precum scânteile care izbucnesc din focurile aprige. Şi-a zis: tovarăşa Constanţa, tot omu’ are nevoie când şi când de un refugiu, unii îi spun familie, alţii – club sau asociaţie. Dar sunt şi dintre aceia care ne-avându-l aleargă toată viaţa, căci orice oprire – ce-ar însemna ca Pământul să se oprească din mişcarea sa? – oprire nu există pentru el… Eu am biruit lumea, întoarce-te!…
Dare Tanţa ieşise deja; pentru o clipă Pământul s-a oprit în loc; şi fiindcă începea să se prăvălească, s-a pus din nou pe orbită, învârtindu-se.
Aici: capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV, capitolul V, capitolul VI, capitolul VII, capitolul VIII, capitolul IX, capitolul X, capitolul XI, capitolul XII; capitolul XIII, capitolul XIV.
IMPORTANT!
Nu uitaţi, cartea nu a plecat încă spre tipografie. Conţinutul poate fi modificat şi pe baza opiniilor exprimate de cititori.
