Un erou blestemat – Ceauşescu, altfel(XI)

 

Capitolul 11

 

Armata română condusă de ministrul Armatei, Ion Ioniţă, era pregătită ideologic, în punctele ei de comandă, pentru a accepta ideea unei intervenţii ruseşti în România, la fel ca în Cehoslovacia. Până azi, nimănui, nici prin capul Securităţii, nici prin al devoratorilor de arhive, al neo-paraziţilor istoriei, nu a pătruns bănuiala că instructajul secret făcut de ministrul Armatei nu era urmarea indicaţiei confidenţiale a lui Ceauşescu. Întrebarea era: de ce, totuşi, ruşii n-au trecut la aplicarea ei; unde a mers mia, ar fi mers şi suta.

 

 

Era a treia noapte înaintea invaziei. La Praga, delegaţia română sărbătorea împreună cu gazdele încheierea Tratatului de stat între cele două ţări. Ochii lui Nicu zăboveau pe chipul lui Jiri Pelikan*, şeful televiziunii de stat, îl atrăgea asemănarea acestuia cu Brejnev*, aceleaşi sprâncene rebele pe fruntea de Neanderthal, dar mai ales prestigiul de bărbat şi de revoluţionar radical aşa cum i-l înfăţişase Ştefan Andrei* pe timpul când activaseră amândoi în mişcarea studenţească internaţională; Jiri turuia ceva la urechea lui Maurer; Maurer încuviinţa din cap şi radia de bucuria comunicării şi Nicu l-a-ntrebat pe interpret, tu auzi ce-i spune tovarăşul Pelikan lui Maurer, şi după un timp de ascultare, tălmăcitorul a zis, cred că citează din Biblie, spune că la-nceput a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi prin el s-a făcut şi fără el nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut, şi Nicu a râs şi-a zis, eşti sigur, tu de unde ştii? E un citat celebru, tovarăşe Ceauşescu, a răspuns interpretul, îl ştie toată lumea, discuţia se poartă în jurul libertăţii cuvântului… Şi ce mai zice, a fost curios Nicu? Mai zice că, tovarăşe Ceauşescu, existenţa oamenilor e guvernată de cuvânt şi de aceea cuvântul trebuie să fie liber. Şi pentru că Jiri a observat atenţia care i se acorda din partea preşedintelui Ceauşescu, i-a zâmbit; Maurer s-a-ntors să vadă cui şi atunci s-au apropiat şi Nicu a zis: înainte de a veni încoace am văzut câteva emisiuni ale televiziunii dumitale despre care Brejnev afirmă că propagă idei periculoase, dar mie, tovarăşe Jiri, mi-a plăcut; aşa ar trebui să arate toate televiziunile, fie că sunt capitaliste ori socialiste, ca un şantier, cu muncitori care lucrează pentru a informa telespectatorii despre cum merg treburile în lume şi le explică pe înţelesul tuturor; atmosfera în care avea loc evenimentul îi aducea aminte de primele zile după 23 august 1944, când, în sediul improvizat din Aleea Alexandru, unii veneau, alţii plecau, cu hârtii, arme, dosare, afişe, pancarde, iar el, năucit, se întreba de unde vin şi unde se tot duc oamenii aceia; iată-l pe Ota Sik*, veteranul de la Mauthausen*, economistul cu puteri magice, ar veni spre el şi n-ar veni; se apropie, totuşi, şi ascultă tocmai când Nicu zicea, iată am aflat de la tovarăşul Dubček* că o gazetă, Vecerni Praha, nu ştiu dacă am pronunţat corect numele în cehă, această gazetă a făcut un sondaj în care poporul cehoslovac a fost chestionat în legătură cu regimul în care ar dori să trăiască, în cel socialist sau în cel capitalist… Şi Jiri a zis, aşa este, noi l-am comandat. Şi?, a vrut să ştie Nicu rezultatul. Şi a ieşit edificator, a răspuns Jiri: 95 la sută au optat pentru socialism şi doar 5 la sută pentru întoarcerea la capitalism. Şi Nicu, privind la acel du-te-vino de lucru, de parcă ar fi intrat zilele în sac, sfidând protocolul, a zis, pot să te-ntreb ceva sau n-ai timp, şi dacă Jiri a confirmat din cap, da, nu se grăbeşte, a continuat: să zicem că de mâine proclamăm şi noi şi voi libertatea absolută a cuvântului; crezi că poporul român sau poporul cehoslovac vor năvăli în proporţie de 95 la sută să-l folosească? Eu cred că nu. Îl vor folosi cei 5 la sută, ei vor avea banii, se vor găsi instituţii capitaliste care să-i finanţeze, ei vor avea ziarele, televiziunile, editurile, doar nu ne închipuim că în America scriu la ziare şi vorbesc la televiziuni muncitorii şi ţăranii; vorbesc şi scriu cei plătiţi de marile trusturi să le apere interesele, interese care sunt şi ale lor; ei sunt Dumnezeul care e cuvântul, tovarăşe Jiri, în societăţile noastre trăiesc oameni-hibrid, nici comunişti curaţi, nici capitalişti puri, e important cum îi creştem, balanţa e fragilă, nu la libertate se vor lăcomi cei mai mulţi, ci la un galantar care-ţi ia ochiul, iată îl avem de faţă pe tovarăşul Maurer, care l-a citit integral pe Marx; Marx spune că felul în care societăţile vor ajunge la comunism îl vor hotărî oamenii care vor trăi atunci, misiunea noastră este să pregătim oamenii care vor trăi atunci… N-o facem noi, o fac banii şi atunci degeaba mai luptăm…

Prin geamurile înalte se vedea Vltava, reflexele luminilor în apa lucitoare şi pe insulă un cort şi-n cort o lumină – lanternă sau opaiţ; o pereche, poate o familie, tinerii aceia, tovarăşe Jiri, îi arată cu mâna Nicu, au nevoie de şcoli, de policlinici, de maternităţi, de case de cultură, de siguranţă, de fericire, nu de libertatea pe care le-o oferă gazetarii în bombonele de scandal, apetisante, ce-i drept, şi ale căror interese de îmbogăţire îi aşază de la început de o parte a baricadei… Între un copil care are nevoie de întreţinerea părintelui şi un oligarh cui îi va folosi mai mult libertatea?

Atunci Jiri a vorbit şi a spus că punctul de vedere al tovarăşului Ceauşescu este interesant, se va gândi mai amănunţit la el, altădată însă, până atunci se va mulţumi să citeze din Programul de reformare praghez care spune la capitolul drepturi cetăţeneşti: „Nu este posibil ca, printr-o interpretare arbitrară, formulată de pe poziţii de putere, să se decreteze ce opinie poate sau nu poate fi exprimată în public.” Vedeţi, tovarăşe Ceauşescu, ce spuneţi dumneavoastră este perfect adevărat, dar doar pe jumătatea care va aparţine; o să-mi spuneţi că partidul nu greşeşte niciodată şi, iată, ţările noastre tocmai constată că au trăit drama a ceea ce se petrece când cuvântul este doar de partea partidului”. Tovarăşe Jiri, a râs Nicu, omul răceşte o dată pe an, de apendicită suferă o dată-n viaţă; trece, se imunizează… De siguranţa zilei de mâine, omul are nevoie în fiecare clipă a vieţii…

– Tovarăşe Ceauşescu, interveni Ota Sik , eu, ca economist, mi-aş dori ca ţara mea să aibă măcar pe jumătate excelentele relaţii pe care România le întreţine cu Occidentul acesta al cărui cuvânt este subjugat intereselor clasei capitaliaste… Iar eu, s-a grăbit Nicu să i-o ia înainte, dacă aş avea în guvern doi Ota Sik, aş renunţa la jumătate din relaţiile pe care le am cu lumea capitalistă… Tovarăşe Sik, lumea capitalistă şi-a format oamenii care s-o apere şi s-o ducă mai departe, nu vă-ntreb ce sacrificii incalculabile a făcut pentru asta, asta vrem şi noi astăzi, să clădim oameni care să apere lumea noastră şi s-o ducă mai departe, nu o putem face la concurenţă cu o lume care, vorba tovarăşului Maurer, aici de faţă, tot fierbe de sute de ani, e matură, bogată, înşelătoare şi, dacă nu suntem atenţi, acaparatoare… Ne-nghite!… Şi-odată înghiţiţi, nu mai avem scăpare. Vrem să fim ca ea, nu se poate decât lăsându-ne înghiţiţi!…
– Şi-atunci, ce facem, tovarăşe Ceauşescu, intervenim cu armata, ca-n Ungaria? Iată, nouă nu ne e teamă că vom fi înghiţiţi.
– Foarte bine, încuviinţă Nicu. Nici n-aveţi de ce. Dumneavoastră mizaţi pe sinceritatea dumneavoastră într-o dispută în care sinceritatea nu joacă niciun rol. Spuneţi, nici vorbă de revizionism în Cehoslovacia, şi aveţi dreptate, puţine popoare sunt atât de hotărâte să meargă pe calea socialistă de dezvoltare ca poporul cehoslovac. Pe sovietici îi doare-n cot, cum spune o vorbă românească, de revizionismul vostru; ei simt că plecaţi de lângă ei, şi nu plecaţi cu trenul, nu vă luaţi ţara la spinare, vă ridicaţi pe propriile picioare, nu mai urmaţi modelul rusesc, nu vă mai pot supune. Noi, românii, am plecat, dacă plecaţi şi voi, urmează Polonia şi aşa mai departe. Ceea ce ruşii simt ca sistem, eu simt ca individ: orice fire care se arată indiferentă la programul meu, şi deunăzi am întânit o astfel de fiinţă, îmi creează disconfort psihic, pleacă de lângă mine şi simt că am nevoie de ea, simt că am nevoie de ea, dar nu ştiu încotro se duce şi-atunci proiectul meu se clatină, devine vulnerabil. Aş avea nevoie de încă doi Ota Sik, în economie, măcar de un Jiri Pelikan în cultură… Libertatea cuvântului poate fi folositoare şi devine necesară când lumea va fi una singură…

Şi-a fost noaptea de 20 spre 21 august. Corespondentul Agerpres la Praga, Eugen Ionescu, s-a culcat devreme; vizita lui Ceauşescu îl storsese ca pe un burete; i-a spus soţiei, nu mai pot, şi s-a culcat; a dormit preţ de două-trei ore, l-a trezit telefonul care bâzâia insistent, s-a dat jos din pat şi a răspuns.
– Eugene, e jale!
Era Petrina, redactorul şef-adjunct de la Rude Pravo, Scânteia lor.
– E groasă de tot, perora el.
– Adică?
– Tu nu te uiţi la televizor, a zis, nu mai e nicio emisiune, la radio – doar muzică simfonică; au intrat „tovarăşii noştri”, mai puţin voi, România, asta s-a-ntâmplat.
Afară se auzeau motoarele avioanelor, treceau din minut în minut; apoi au început să vină tancurile, unul s-a aşezat chiar la uşa lui; a transmis ştirea pe flux Agerpres: „Cehoslovacia invadată de trupele Tratatatului de la Varşovia, mai puţin România.” Globul s-a aprins, telefoanele şi telexurile din lumea largă s-au încins: Război! Pe la 1-1,30 a fost trezit Ceuşescu. La ora 3, era adunat Comitetul Executiv în şedinţă. Puţin după miezul nopţii, prin intermediul unui lucrător al ambasadei sovietice la Bucureşti, sosise la sediul CC al PCR înştiinţarea oficială a invaziei; în acelaşi fel şi aproape simultan fuseseră făcute înştiinţări în toate marile capitale ale lumii; la Praga, muriseră deja 30 de oameni şi câteva sute erau răniţi, străzile fremătau , pe ziduri apăreau inscripţii ostile: „Ivan, go home!”, „Lenin, trezşte-te, Brejnev a înnebunit!”; indicatoarele rutiere indicau o singură direcţie – „Moscova, 2000 de km”. În şedinţa Comitetului Politic Executiv, Nicu explodează: explicaţia din înştiinţarea Moscovei este o minciună grosolană, tonul cu care vorbeşte nu lasă loc niciunei îndoieli; în Cehoslovacia, tovarăşi, n-ar fi învins cotrarevoluţia, invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia constituie o greşeală şi o ameninţare pentru soarta socialismului în lume, este o zi a ruşinii pentru mişcarea internaţională. Nu există nicio justificare şi nu există niciun motiv care să facă admisibilă, fie şi numai pentru o clipă, ideea unei intervenţii în treburile interne ale unui stat socialist frăţesc. Niciun străin nu are dreptul de-a spune ce formă trebuie să capete construirea socialismului în altă ţară. Scrisoarea Moscovei avea accente ameninţătoare: „Pierderea pentru cauza socialismului , pentru mişcarea comunistă mondială ar fi fost incomparabil mai mare dacă în Cehoslovacia ar fi învins forţele revizioniste; acordând tovarăşilor cehoslovaci ajutor frăţesc, ţările noastre îşi îndeplinesc datoria lor internţionalistă faţă de poporul cehoslovac, faţă de mişcarea comunistă muncitorească internaţională şi de eliberare naţională. Iar această datorie este mai presus decât toate.” Conform obiceiului bolşevic, fierul trebuia bătut cât era cald – urma România? Din datele de până atunci ale serviciilor de informaţii rezulta că, în ultimul timp, autorităţile sovietice dislocaseră noi trupe la graniţa cu România, concomitent cu manevrele făcute pe teritoriul RS Cehoslovace. O serie de cetăţeani români care s-au întors din URSS şi cetăţeni sovietici care vizitau România relatau despre o intensificare a activităţii militare sovietice la graniţe. La 23 iulie, în zona de frontieră Ungheni fuseseră observate tancuri, tunuri şi diverse alte vehicule militare, iar la 29 iulie, în staţia Frecăţei, militari sovietici fuseseră îmbarcaţi şi trimişi la graniţa cu Cehoslovacia. Din interceptările reţelelor de radio militare sovietice, efectuate în zilele de 31 iulie şi 1 august prin radiogoniometrie, rezulta că există concentrări de unităţi militare sovietice în localităţile Bălţi, Chişinău, Tiraspol, Hust şi Rahov, iar în Ungaria – la Debreţin şi Nirbator.

Comandorul sovietic Gustov, venit la rudele sale din România, relata că, la 50 de kilometri de graniţa cu România, sovieticii au adus noi trupe. Din verificările efectuate în zona Oradea, rezulta că, începând cu 30 iulie, numărul garniturilor de marfă sovietice ce tranzitează prin România din URSS, pe distanţa Valea Vişeului – Câmpulung la Tisa, au ajus de la 9-10 pe zi la 13-14. La frontiera URSS cu România – îndeosebi în localităţile populate cu români-, fuseseră instalate garnizoane militare. În pădurile Flandera, Carapciu, Budineţ, Sinăuţi şi în dreptul comunei Mihăileni existau unităţi dotate cu armament greu, iar în comuna Sinăuţul de Sus instalată o unitate de rachete orientate spre România. O unitate similară exista şi în pădurea Hliboca, fostă Adâncata. Autorităţile sovietice închiseseră multe puncte de trecere la graniţa cu România, prelucrând această măsură şi în organizaţiile de partid din localităţile limitrofe. Ca urmare, cetăţenii români care se aflau în vizită la rude, în ultimele zile ale lunii iulie, au fost nevoiţi să-şi înterupă vizita ca să se întoarcă în ţară.

Concomitent cu aceste măsuri, organele sovietice erau preocupate să cunoască potenţialul militar al României. Ataşatul militar sovietic de la Bucureşti, colonelul Voronin, pregătea materiale asupra situaţiei militare din ţara noastră. Pentru documentare luase legătura cu reprezentanţi ai Comandamentului Forţelor Militare Unite din Bucureşti, interesându-se îndeosebi de înzestrarea armatei române, precum şi de unele aspecte din instruirea acesteia. Ataşatul militar sovietic folosea în obţinerea de informaţii despre ţara noastră şi pe ataşaţii militari ai celorlalte state socialiste.

Organele sovietice trimiteau în România, sub diverse acoperiri, îndeosebi turişti, persoane cu sarcini informative. Cetăţeanul sovietic Zoti Iuri venea deseori în România ca turist şi, de fiecare dată, lua legătura cu o serie de cunoscuţi, majoritatea foşti agenţi sau colaboratori ai serviciilor de informaţii sovietice. De la aceştia culegea informaţii asupra situaţiei din România, sondând, în acelaşi timp, poziţia şi sentimentele populaţiei române faţă de URSS.

Un ofiţer în cadrul Tratatului oferise românilor schiţe, planuri, cum se concentrează trupele, cum sunt trimşi turişti sub acoperire, cum va fi luată televiziunea, poşta, radioul, tot dichisul. Nu mai era nicio îndoială că ruşii se pregăteau să atace România; nu se ştia când şi în ce condiţii; un ofiţer al DIE a plecat în Germania de Vest, de unde s-a întors cu o maşină cu radio, în caz că va urma o retragere în munţi, să fie ţinută legătură cu populaţia; au fost înfiinţate câteva divizii ale armatei în zona colinară; opt batalioane de trupe de Securitate în plus faţă de ce era; s-au pus bazele gărzilor patriotice.

Sovieticii lucrau la instaurarea unei stări de spirit favorabile lor în sânul populaţiei: aspiranţii români care studiau la Moscova erau acostaţi de către aspiranţii sovietici care le puneau întrebări tendenţioase, recomandând ironic, printre altele, ca România şi Albania să se unească pentru a constiuti o mare putere de 20 de milionae de locuitori. Aspirantul în limbi romanice la Universitatea din Chişinău, Valeriu Macovski, relata că în URSS erau convocate şedinţe speciale în cadrul cărora se afirma că România urmăreşte, prin politica sa, blocarea procesului de dezvoltare a mişcării socialiste internaţionale; în cadrul organizaţiilor de partid în Leningrad se făceau afirmaţii potrivit cărora România s-a desprins din lagărul socialist şi se orientează spre Occident; asemenea adunări au mai avut loc la Harkov, Drochia şi în alte localităţi din URSS; în localităţile de la graniţa cu România se organizau adunări obşteşti, ocazie pentru unii activişti de partid acuzau România ca fiind una din principalele vinovate de evenimentele care aveau loc în Cehoslovacia; ofiţerii români din brigada de marină română 29-vedete erau salutaţi pe stradă cu formula nazistă „Heil”, urmată de injurii la adresa României.

Nicu renunţă la orice prevedere şi se dezlănţui furibund în faţa unei mulţimi fremătând în aşteptare: „Nu există nicio justificare, proclamă el în ovaţiile mulţimii dezlănţuite, nu există niciun motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea unei intervenţii militare în treburile unui stat socialist frăţesc” – era ceea ce piaţa era pregătită şi aştepta să primească; ovaţiile au durat minute în şir. Nicu părăseşte textul scris; pornit pe aripile mulţumii, scrie istorie: „Delegaţia noastră de partid şi de stat, care a vizitat săptămâna trecută Cehoslovacia, s-a convins că poporul cehoslovac, Partidul Comunist din Cehoslovacia, clasa muncitoare cehoslovacă, bătrâni, femei, tineri, în unanimitate, sprijină conducerea de partid şi de stat în eforturile de a îndrepta stările de lucruri negative moştenite din trecut, pentru a a sigura triumful socialismului în această ţară.” Mulţimile cer mai mult şi el continuă: „S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul contrarevoluţiei; se vor găsi, poate, mâine, unii care să spună că şi aici, în această adunare, se manifestă tendinţe contrarevoluţionare. Răspundem tuturor:tovarăşi, întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre!” Un val de ovaţii se ridică deasupra pieţei stârnind porumbeii sălbatici de pe cornişele clădărilor alăturate; Nicu uită de tot şi de toate: „Uitaţi-vă, aici e întreg Comitetul nostru Central, Consiliul de Stat, Guvernul. Cu toţii suntem hotărâţi să slujim cu credinţă poporul în construcţia socialismului, în apărarea cuceririlor revoluţionare. Suntem aici mulţi comunşti şi antifascişti care am înfruntat închisorile, am stat în faţa morţii, dar nu am trădat interesele clasei muncitoare, ale poporului nostru. Fiţi siguri, tovarăşi, fiţi siguri, cetăţeani ai României, că niciodată nu vom trăda patria noastră, nu vom trăda interesele poporului nostru… Am hotărât ca începând de astăzi să trecem la organizarea gărzilor patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, ţărani şi intelectuai, apărătoare ale independenţei patriei noastre. Dorim ca poporul nostru să aibă unităţile sale înarmate, pentru a-şi apăra cuceririle revoluţionare, pentru a-şi asigura munca paşnică, independenţa şi securitatea patriei noastre socialiste!” Şi ca să nu rămână nimic nespus, în timp ce mulţimea cuprinsă de delir aproape că nu mai asculta vorbele, exulta automat la auzul melodiei lor, Nicu coborî vocea pentru a face loc liniştii şi spuse, este adevărat tovarăşi, când socialismul este ameninţat , fie şi numai într-o singură ţară, toţi ca unul sărim în ajutorul acelei ţări. Dar, tovarăşi, socialismul poartă în fiecare ţară culoarea sa proprie, nu una împrumutată de la un centru de comandă şi nimănui nu-i este permis să decidă în locul ţării respective ce culoare are socialismul naţional. Avem încredere că partidele comuniste şi muncitoreşti vor şti să găsească singure căile pentru a face să se pună capăt cât mai iute acestui moment ruşinos din istoria mişcării revoluţionare. Avem convingerea că că nu va găsi nimeni nicăieri un comunist care să poată aproba această acţiune militară împotriva Cehoslovaciei, că toţi comuniştii îşi vor ridica glasul pentru promovarea libertăţii, pentru promovarea principiilor marxist-leniniste, pentru ca poporul cehoslovac, pentru ca orice popor, să poată trăi aşa cum doreşte societatea socialsită…

Discursul a fost preluat de toate agenţiile de presă şi transmis de la un capăt la altul al lumii. Eroul de la Bucureşti era pe buzele întregii planete; în ţară, cetăţeni de toate categoriile sociale se înscriau în partid – ţara trăia euforia suişului pe culmi ne mai atinse până atunci în istorie.

Preşedintele american Lyndon Johnson a declarat pe 22 august că nu are nicio obiecţie faţă de pătrunderea trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, fiind o chestiune internă a blocului comunist.
Asta vă priveşte, declara preşedintele Turciei, Cevdet Sunay , ambasadorului României la ONU. Sunteţi membri ai Tratatului de la Varşovia. Este o problemă ce vă priveşte pe voi.
Tot ce şi-au putut permite, în cele din urmă, Statele Unite ale Americii, a fost paranteza pe care Lyndon Johnson şi-a permis-o în timpul unui discurs în faţa producătorilor de lapte din San Antonio, că nu trebuie asmuţiţi câinii războiului.
Charles Bohlen, adjunctul secretarului de stat pentru afaceri politice, a punctat: „Problema este una internă a blocului comunist. O ţară comunistă a invadat o altă ţară comunistă, americanii sunt interesaţi să menajeze relaţiile cu sovieticii”.
La Londra, Michael Stewart, secretar de stat al Foreign Office, într-o conferinţă de presă a reluat teza americană: România, ca membru al Tratatului de la Varşovia, nu se poate bucura de protecţia NATO. Anglia respectă tratatele internaţionale.

Mai rămâneaTito*, ultima salvare. Pe 24 august, la Vârşeţ, Ceauşescu îi explică lui Tito situaţia grea în care se afla România. Concetrările masive de trupe la graniţele cu Ungaria şi Bulgaria pot avea drept scop fie o invazie fulger, fie doar să sperie; în orice caz, el a scris conducerii PCUS în care, printre altele, a propus şi o întâlnire bilaterală . „Să căutăm să clarificăm împreună relaţiile dintre noi, pentru a nu se ajunge la invadare”. Noi, a completat Bodnăraş, vrem să cunoaştem „dacă putem conta pe concursul dumneavoastră ca, în caz de război, graniţa dintre noi să rămână un coridor de apropivzionare pentru armata română”. Tito a oferit asigurări că, în caz că România va fi atacată, Iugoslavia se aşteaptă la rându-i să fie ţintă şi nu doar a Uniunii Sovietice ci şi a albanezilor, doritori să se confrunte cu revizionismul iugoslav, şi a grecilor pentru Macedonia, şi a italienilor care-şi ascut săbiile în Triest, deci dacă doar România va fi ţinta ruşilor, aprovizionarea va fi permisă pentru armata română, inclusiv retragerea pe teritoriul iugoslav, dar în acest caz armata română va fi dezarmată. Nici mai mult, nici mai puţin.
Ceauşescu a încheiat resemnat: „Sigur, esenţial este acum să evităm să se ajungă aici”.

Moscova răspunde românilor: „Dumneavoastră în pripă şi profund greşit calificaţi acţiunea internaţionalistă a ţărilor socialiste ca intervenţie, încălcarea suveranităţii Republicii Socialiste Cehoslovacia, amestec în treburile ei interne, încălcarea flagrantă a prevederilor Tratatului de la Varşovia.
Noi respingem în mod hotărât denaturarea poziţiei principiale a Uniunii Sovietice şi a altor ţări socialiste şi nu putem să trecem pe lângă gălăgia nesănătoasă care se face în România în legătură cu aceasta...”

De la chinezi, Nicu reţinuse cele câteva vorbe strecurate de Ciu En Lai ambasadorului român când au rămas între patru ochi: „Apa de departe nu stinge focul de-acasă!” Nici Maurer nu s-a mai putut abţine. Coane, i-a spus în legătură cu ideile lui de a crea gărzi patriotice, detaşamente înarmate ale muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor pentru apărarea ţării în cazul unei intervenţii armate şi obligativitatea tinerilor între 18 şi 20 de ani de a se instrui militar, Nicule dragă, România nu-i Israel, românii nu sunt evrei şi Rusia nu e Egipt!

 

Descoperire după 44 de ani

 

Eu, Nicolae Cristache, mi-am luat câteva zile libere şi cu rucsacul în spinare am pornit unde-oi vedea cu ochii, prin Moldova, la mănăstiri, în munţi; multe zile la rând am avut parte doar de ploi, de frig, de foame, de sate aproape pustii; într-un târziu am fost acceptat într-o gospodărie. Gazde – mamă şi fiică şi o tindă cu pâini cât roata căruţei şi-am zis în sinea mea, iată fericirea, pâine şi sare şi, cine ştie, poate un ou-două. Şi gazda a zis, lipsesc numa o clipă, mă-ntorc acuşica, dacă vă este sete, avem fântână în curte, vorbiţi cu fata să v-aducă apă proaspătă şi a plecat şi nu-mi puteam deslipi ochii de pe pâinea mare şi rotundă cât roata carului, întrebându-mă dacă e de-adevăratălea ori o fi doar aşa vreo imitaţie; şi s-a-ntors gazda şi-a zis, am întârziat oleacă; fugise la vecina ei care dospise cozonac pentru nuntă, doar nu era să omenească un drumeţ cu pâinea săracului şi a desfăcut ştergarul în care adusese o jumătate de cozonac şi imediat a sosit şi fata cu tigaia în care prăjise patru ouă, dar cum să-i spun că dintre toate mâncărurile din lumea asta, singurul pe care nu-l suport este acela alăcătuit din ouă prăjite cu cozonac; n-am avut încotro şi la sfârşit am zis, săru-mâna pentru masă, şi dacă nu vă supăraţi aş vrea şi puţină pâine; mi-am dres gustul nesuferit şi am plecat şi tot drumul până la mănăstirea Secu am regretat că n-am avut prezenţa de spirit să le iau numele şi adresa. Aventura de la mănăstire n-are relevanţă; am coborât de pe Ceahlău pentru puţină căldură, pentru puţin soare, pentru puţină civilizaţie – la poale, motelul era semiînchis, fără lumină, fără mâncare, doar băutură la lumina chioară a unor lămpi cu gaz. Am ieşit în şosea, la autostop. Maşini, din an în Paşte şi niciuna dispusă să ia pasageri la ora aceea; a oprit o Dacia albă, nou-nouţă; femeia de pe scaunul de lângă şofer a coborât geamul, putem să v-ajutăm cu ceva? În sfârşit! Soţul doamnei a zis că nu mă poate lua, că maşina e-n rodaj şi n-are voie mai mult de două persoane – câţi kilometri mai sunt până la Bicaz?, a-ntrebat femeia şi-am zis, ici-colea, deşi nu era chiar aşa. La hotel, mi-a fost jenă să-i întreb cât mă costă drumul; aflasem că bărbatul era mare ofiţer în armata română, nu-i puteam oferi bani şi i-am invitat la masă. Eram înfometat, înfrigurat, preţ de mai multe zile nu vorbisem cu nimeni, în afara unor călugări din sihăstria de la mânăstirea Secu – volubili şi cu mâna pe fundul meu. Şi-am comandat, şi-am vorbit mai mult eu, despre Sreda şi Eric prietenii mei praghezi, despre cârciuma din centrul Pragăi, despre Dubček şi Milan Kundera*, şi-am ajuns la ziua de 21 august, când îmi luasem rucsacul în spinare şi evadasem din lumea modernă. Ofiţerul s-a vârât în vorbă, că pesemne, după atâtea zile de absenţă, nu sunt la curent cu ultimele evenimente din Cehoslovacia, au fost descoperite în munţi depozite de arme şi paraşute, contrarevoluţia era pregătită şi-ar fi învins, exista chiar un plan al CIA care viza nu doar Cehoslovacia, ci şi Germania răsăriteană… Consternat de ce-auzeam din partea unui ofeţer al armatei române, al cărui comandant suprem tocmai declarase că nu se va găsi nicăieri un singur comunist care să aprobe intervenţia militară împotriva Cehoslovaciei şi că nu există nicio justificare, niciun motiv pentru a admite fie şi numai pentru o clipă intervenţia militară împotriva unui stat socialist frăţesc, nu m-am putut abţine. Eram revoltat şi beat, şi scârbit, şi când ofiţerul a avut nevoie la toaletă, nevastă-sa s-a aplecat peste masă şi- a zis, vă rog eu mult de tot, ştiu că aveţi dreptate, dar nu-l mai contraziceţi, soţul meu e ofiţer al armatei române, dacă aşa li s-a prelucrat în şedinţă, trebuie să creadă… Ceauşescu, una spune în public, alta, cadrelor armate. Mi-au stricat seara, sejurul, dar n-am încetat să mă-ntreb ce se petrecuse în armata română? Să fi jucat Ceauşescu un rol dublu – unul în faţa publicului şi a presei şi altul într-ascuns, în instruiri secrete? În sfârşit, mi-am zis, ce se vorbeşte la beţie, acolo rămâne, e lege! Şi zilele astea, documentându-mă pentru cartea de faţă, am descoperit în documentele Moscovei cuvintele pe care le rostise un înalt ofiţer român într-o noapte, la beţie: „depozite de arme, paraşutişti, staţii clandestine de radio, plan CIA” . Ofiţerului meu i se aduseseră la cunoştinţă nu ideile din cuvântarea şefului statului, ci informaţii culese din documentele mincinoase ale Moscovei, destinate a justifica inadmisibila faptă. M-am apucat să găsesc o explicaţie ciudatei întâmplări şi mi-a fost imposibil până am descoperit că în august 1968, ministrul armatei era Ion Ioniţă, despre care dicţionarul afirmă că în anii ’80 a complotat împotriva lui Ceauşescu. Ministrul Armatei din timpul acela îşi instruia subalternii în şedinţe secrete în ideea că CIA pregăteşte contrarevoluţii nu doar în Cehoslovacia, ci în toate ţările socialiste. Armata română condusă de Ion Ioniţă era pregătită ideologic, în punctele ei de comandă, pentru a accepta ideea unei intervenţii ruseşti în România, la fel ca în Cehoslovacia. Până azi, nimănui, nici prin capul Securităţii, nici prin al devoratorilor de arhive, al neo-paraziţilor istoriei, nu a pătruns bănuiala că instructajul secret făcut de ministrul Armatei nu era urmarea indicaţiei confidenţiale a lui Ceauşescu Întrebarea era: de ce, totuşi, ruşii n-au trecut la aplicarea ei? Unde a mers mia, ar fi mers şi suta. Am epuizat variantă după variantă şi am rămas, să mă ierte copiii de astăzi, la una întemeiată pe ceea ce s-a descoperit după un sfert de secol: prestigiul lui Ceauşescu şi-al României urcaseră atât de vertiginos încât o invazie rusească în România s-ar fi izbit de protestul opiniei publice mondiale şi ar fi favorizat o intervenţie chineză în Orientul Îndepărtat. Hugh Seton Watson: „Politica externă a României reprezintă cel mai important eveniment din istoria Europei de Sud-Est de la moartea lui Stalin”.

Aici: capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV, capitolul V, capitolul VI, capitolul VII, capitolul VIII, capitolul IX, capitolul X.

 

 

NOTE

Jiri Pelikan – 7 februarie 1923 , Olomouc , Cehoslovacia – 26 iunie 1999 , Roma , Italia. A fost un ziarist, scriitor şi comunist ceh, iar mai târziu a devenit politician italian. Fost secretar general al Uniunii Internaţionale a Studenţilor şi director general al Televiziunii Cehe. În exil a editat revista Frunze. A devenit politician şi membru al Parlamentului European pentru Partidul Socialist Italian. Este fiul sculptorului Pelikan Julius .

Leonid Ilici Brejnev – (19 decembrie 1906 – 10 noiembrie 1982). A fost conducătorul efectiv al Uniunii Sovietice din 1964 până în 1982, în calitate de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, precum şi, între 1960 şi 1964 şi între 1977 şi 1982, preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem (şef al statului). Ca şef al statului a promovat o politică rigidă, ceea ce a dus la o politică de stagnare a vieţii economice şi sociale. A fost urmat la preşedinţie de Iuri Andropov.

Ștefan Andrei – (n. 29 martie 1931, Podari, Dolj). Este un fost un politician şi ministru de externe român.
Ota Sik – 1919 – 2004. Economist şi om politic ceh. El a fost omul din spatele noului model economic (plan de liberalizare a economiei) şi a fost una dintre figurile-cheie în Primăvara de la Praga .

Mauthausen – unul dintre cele mai cunoscute lagăre de exterminare prin muncă din Europa. Prizonierii, fie aduşi din alte lagare, fie strânşi direct din ţările de origine, aveau un regim de viaţă aproape imposibil, în care tot ce conta era să muncească şi să nu consume resurse. Scopul final era ca tot mai mulţi dintre ei să moara, fie din cauza frigului, foamei şi a efortului, fie pentru că nu respectau ordinele, urmând sa fie inlocuiţi de alţi prizonieri noi, care să muncească mai mult, ciclul continuând fără oprire. Un caracter aparte al Lagărului de Concentrare Mauthausen era dat de numărul mare de intelectuali aduşi aici pe motiv că ar fi putut pune beţe în roate regimului, având posibilitatea să îl conteste. Ca urmare, studenţi, profesori universitari, jurnalişti, artişti sau oameni de ştiinţă care nu şi-au dedicat efortul naziştilor, au ajuns în acest lagăr, unde erau obligaţi să practice munci degradante, extrem de obositoare şi repetitive. Ca urmare, cu o diversitate atât de mare a posibililor prizonieri, lagărul s-a umplut rapid. Dacă iniţial prizonierii au ajuns să îşi împarta patul, in final câte patru oameni ajungeau să doarmă pe un singur loc. Odată cu evoluţia războiului resursele au devenit tot mai puţine, mai ales în ceea ce priveşte mâncarea. Cei care au simţit cel mai mult această lipsă au fost chiar prizonierii, cei din lagărul de concentrare Mauthausen ajungând să nu mai primească aproape nimic, un singur colţ de pâine fiind oferit unui grup întreg. Necesitatea de a extermina prizonierii devenea tot mai mare, aceştia trebuind să moară înainte de a se putea grupa într-un fel împotriva asupritorilor. Însă cum unii dintre ei se incăpăţânau să trăiască, au fost construite camere de gazare, ce puteau include până la 100 de oameni şi s-au organizat poligoane de tragere. Conform mărturiilor câtorva supravieţuitori, gardienilor le plăcea să îi pună pe deţinuţi să aleagă între a împinge un seamăn într-o prăpastie sau a fi împuşcaţi. Celor aruncaţi în gol li se spunea „paraşutişti fără paraşută”.
Încheierea războiului a adus o salvare târzie şi cu puţine speranţe din partea unei divizii americane ajunse aici. Mare parte din gardieni fugiseră înainte, lăsând doar 30 în urmă, aceştia fiind ucişi de prizonieri. Starea în care au fost găsiţi aceştia din urmă i-a şocat pe eliberatori, media de greutate fiind de 40 de kilograme. Imaginile şi diversele obiecte de aici au fost însă expuse in alte părţi, fiind în număr mai redus decat în alte lagăre. Lagărul este ăn prezent monument memorial, amintire trista a ceea ce nu trebuie să mai fie repetat vreodată.

Alexander Dubček – s-a născut în Uhrovec, Cehoslovacia (actuala Slovacia) a crescut în Uniunea Sovietică (actualul Kyrgyzstan). Tatăl său s-a mutat din Cleveland în Cehoslovacia în timpul Primului Război Mondial, când a refuzat să îndeplinească serviciul militar din motive pacifiste. În timpul marii recesiuni familia sa s-a mutat în Uniunea Sovietică, parţial pentru a ajuta construirea socialismului şi parţial din cauza lipsei de locuri de muncă din Cehoslovacia. În 1938 familia s-a reîntors în Cehoslovacia şi Dubček a intrat în partidul comunist slovac. Pe durata ocuprţiei naziste, Dubček a luptat în forÈ›ele de rezistenÈ›ă. Sub comunism, economia cehoslovacă din anii 60 se afla într-o criză gravă, iar controlul central de la Praga a dezamăgit speranţele comuniştilor locali. În octombrie 1967 o parte din reformatori, în special Ota Sik, au luat iniţiativă, solicitând primului secretar Antonín Novotný o şedinţă a Comitetului Central. Novotný a eşuat în a obţine sprijinul tovarăşilor săi comunişti, dar şi a Moscovei, fiind forţat să demisioneze, iar Dubček a devenit noul prim secretar pe 5 ianuarie 1968. Perioada martie – august 1968 a fost denumită Primăvara de la Praga; pe durata acestei perioade, Dubček a încercat să liberalizeze guvernul şi să permită aÈ™a-zisul „socialism cu faÈ›ă umană”.
Primăvara de la Praga s-a terminat pe 21 august 1968, când sovieticii au intrat cu forţe militare în Praga, împreună cu ceilalţi participanţi ai Pactului de la Varşovia (cu excepţia României). Dubček a cerut populaţiei să nu se opună, ulterior el fiind capturat de sovietici, împreună cu alţi reformatori şi dus în lanţuri la Moscova, într-unul din avioanele folosite în invazie. După ce au acceptat forţaţi cererile sovietice, Dubček şi unii reformatori colegi s-au întors la Praga, pe 27 august. Pentru o perioadă şi-a reocupat postul de prim secretar. După incidentele echipei de hochei cehoslovace din 1969 şi a crizelor ce au urmat Dubček şi-a dat demisia din funcţia de prim secretar în aprilie 1969, fiind numit apoi ambasador în Turcia (1969-70) în speranţa că va încerca să fugă în Vest (ceea ce nu a făcut). În 1970 a fost expulzat din partid.
Pe parcursul Revoluţiei de Catifea din 1989 Dubček a sprijinit Forumul Civic al lui Václav Havel. Dubček a fost ales drept purtător de cuvânt în decembrie 1989 şi reales în 1990.
După răsturnarea conducerii comuniste, Dubček a descris Revoluţia de Catifea drept o victorie a mişcării socialismului uman. În 1990 a primit Premiul Umanist Internaţional din partea Uniunii Internaţionale Umaniste şi Etice.
A murit pe 7 noiembrie, 1992, în urma unui accident de maşină, fiind îngropat în Slávičie Údolie, Bratislava, Slovacia.

Iosip Broz Tito – (1892 – 1980) a fost un revoluţionar iugoslav şi om de stat. A fost secretarul general (ulterior preşedinte) al Ligii Comuniştilor din Iugoslavia (1939-1980) şi a condus partizanii iugoslavi, mişcare de gherilă iugoslavă în Al Doilea Război Mondial (1941-1945). După sfârşitul războiului, a devenit autoritarul prim-ministru (1943-1963) şi preşedinte al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Din 1943 până la moartea sa, în 1980, a deţinut gradul de Mareşal al Iugoslaviei, având funcţia de comandant suprem al Armatei Populare Iugoslave (JNA). Tito a fost arhitectul-şef al celei de-„a doua Iugoslavii”, o federaţie socialistă care a existat din Al Doilea Război Mondial până în 1991. Cu toate că a fost unul dintre fondatorii Cominformului, a fost de asemenea primul (şi singurul cu succes) membru Cominform care a sfidat autoritatea sovietică. Ca susţinător independent al căii către socialism (numită uneori „comunism naţional” sau „Titoism”), a fost principalul fondator şi promovator al Mişcării de Nealiniere şi primul secretar general. Astfel, susţinea politica de nealiniere dintre cele două blocuri ostile în timpul Războiului Rece.

Milan Kundera – (născut pe 1 aprilie 1929 la Brno, Cehoslovacia). Este un romancier şi eseist francez de origine cehă. Trăieşte în Franţa din 1975, fiind cetăţean francez din 1981.

IMPORTANT!

Nu uitaţi, cartea nu a plecat încă spre tipografie. Conţinutul poate fi modificat şi pe baza opiniilor exprimate de cititori.