…distanta nemasurabila dintre ei ne indica un om de cultura-om , nimic mai mult, nimic altceva, un om in accident de parcurs cu un retardat travestit în primadona.
Nu mi-e în obicei să mă delectez cu producţiile jurnalistice ale domnul Andrei Pleşu. Eseistul se căţărase singur, cu aplomb politic, alături de marii oameni de cultură ai veacului. Nu-l alăturam lui Cristian Tudor Popescu, Ion Cristoiu şi celorlalţi gureşi. Îl aşteptam să producă în calitate de bărbat, de stea călăuzitoare. Întârzia să emită şi-am văzut de ce când, împreună cu prietenul său Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu îl judeca pe Adrian Păunescu aflat în sicriu. Nu după acuitatea gândirii şi prospeţimea verbului îl judecau noii bărbaţi providenţiali ai culturii pe confratele mort, nici după poporul ce-l însoţea spre cimitir, ci cu ranchiună ideologică. Numiţii îi cântăreau confratelui adaosul la cultura română cu balanţe politice. Şi nici cu acestea în bună potrivire. Căci venerându-l pe tiran, Păunescu fremăta în versuri „analfabeţilor”, mereu şi-ntotdeauna cu ochii larg deschişi; în vreme ce cuplul Pleşu-Liiceanu, beneficiind de graţiile lui Traian Băsescu, se răfuieşte cultural cu Mircea Badea şi Mihai Gâdea în balta cu confort sporit a lui burtă-verde.
Aşadar, la scrierea lui Andrei Pleşu am ajuns la ghesul colegului Iulian Comanescu, a cărui evoluţie contradictorie o urmăresc de ceva vreme. Adică acolo unde eseistul zicea: „Dl. Turcescu nu pare să realizeze că a intoxica publicul cu margarină e mult mai puţin grav, în România de azi, decât a-l intoxica, nonşalant, cu proastă creştere”.
Andrei Pleşu, în confruntarea Turcescu-Nadia Comăneci, se aşază cuviincios în poziţia de apărător al valorii şi precizează: „subtonul de Jupiter tonans (al dl. Turcescu, n.n.) şi vocabularul de mahala probează un derapaj comportamental în care auto-aprecierea ţanţoşă, vulgaritatea, lipsa măsurii şi excesul temperamental se amestecă în chip dizgraţios”.
Şi parcă n-ar fi vorba de o schimbare de orbită, zic eu; domnul Andrei Pleşu, măcar şi numai din comoditate, n-ar face salturi periculoase. Îmi asum vina de a-l fi măsurat după aşteptările mele. Poate domnia sa nici n-a năzuit la glazura în care l-au îmbălsămat culturnicii săi, aceea de stâlp de lumină; şi când spun „poate” mă gândesc la perspectiva din care-l priveam: de jos în sus, dinspre el către Malraux, când, iată, printr-o simplă inversare a perspectivei, de la el către Turcescu, distanţa nemăsurabilă dintre ei ne indică un om de cultură-om , nimic mai mult, nimic altceva, un om în accident de parcurs cu un retardat travestit în primadonă.
Fiindcă iată şi răspunsul în apărare al nefericitului specimen, după ce, „dizgraţios” şi nemotivat, o scaldă pe eroina naţională în albia de porci : „E ceva ce nu înţeleg şi întreb ca să mă lămuresc: e de acord domnul Andrei Pleşu cu felul în care se promovează în şcolile din România acest produs?”
Amuţeşti!