Credinţa, de pildă, este un sentiment exclusiv intim. Acoperă inima. Dacă o smulgi de acolo şi te făloşeşti cu ea în mulţimi, iată ce smerit sunt eu!, în fapt, o goleşti de inimă.
Inima unui preşedinte, aburcat în funcţie printr-o competiţie electorală, este, pentru cinci ani, însăşi inima ţării. În cazul nostru, inima ţării se sfinţeşte lângă Constiuţia ţării, pe altarul de la Cotroceni. A o acoperi cu o credinţă religioasă este un sacrilegiu. Inima ţării este laică. Klaus Iohannis dă de-a azvârlita cu propria-i credinţă. În realitate, credinţa sa este să pară ceea ce nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată: un bun cetăţean român. Se ridică deasupra legii în baza căreia a fost urcat în scaunul unei ţări în care nu vieţuiesc propriii părinţi. Se crede ales de Dumnezeu. Jigneşte credinţa poporului pe care-l păstoreşte prin voinţa unei legi pe care o nescocoteşte. Se împopoţonează cu o credinţă pe care n-o are, în biserica neamului pe care-l dispreţueşte.
La TVR, un ins, Pătraru, produce larmă proclamând că televiziunea publică este o televiziune coruptă, anacronică, putredă.
Şi aşa este. Şi este dreptul său de histrion TV să o afirme. Doar că, în imitaţia glasului sarcastic al lui Toma Caragiu, bufonul strecoară balele pofticioase de glorie ale unui nimeni pe care TVR l-a făcut vedetă. Fură de-acolo oul de aur al colegilor indiganţi şi-l prezintă publicului ca fiind ouat de el, şi nu oricum, ci ca pui viu personal. Toată lumea ştie că TVR este ce spune el că este. El o afirmă împotriva colegilor săi, mai presus de ei. Adevăruile pe care călăreşte domnul P. nu sunt ale lui, sunt ale tuturor angajaţilor care gândesc la fel.
O luptă se duce după regulile luptei, alături de cei pe spinarea cărora călăreşti, nu împotriva lor, furându-le startul.