Am trăit un moment frumos şi vreau să-l împart cu cineva. Un compatriot de-al nostru, un om tânăr, a urcat trepele carierei politice aşa cum cresc jucătorii tineri, arătând respectul cuvenit antrenorului cu experienţă. Cu recunoştinţă şi deprinderea învăţată acasă. Solicitat să execute o lucrare serioasă, silinţa sa s-a orientat spre însuşirea cunoştinţelor necesare. Nu s-a închipuit mai priceput decât mentorul. A îndeplinit ce i s-a cerut. A trecut în mod egal prin satisfacţii şi încercări neizbutite. Niciodată cu pauze de relaxare – contorul care-i dădea sentimentul că nu se abate de la datorie.
După nici şase luni, presa dezvăluie informaţii din spatele scenei: i se pregăteşte debarcarea. Aşa cum a urcat, tot la fel va coborî. Nimic deosebit. Altceva îi atrage atenţia: pregătirile de debarcare sunt supraîncărcate. „Dincolo” se cunoaşte ceva ce el nu ştie; anume, că debarcarea sa este de nimic motivată profesional. De aici şi supraîncărcarea.
Şi vine clipa de el aşteptată. Un mecanism suprasofisticat huruie în jurul său. Află că huruitul nu este întâmplător. Omul este aruncat peste bord ca o rufă murdară.
Un om de onoare nu poate duce singur ruşinea unei astfel de umiliri.
Are de ales între a se sinucide şi a lupta. În niciuna dintre ele nu are experienţă. O alege pe ultima. Apar profitorii. Nu mai e singur. Este împins în scenă pentru un rol pe care nu l-a mai jucat niciodată. Improvizează. Siguranţă de luptător. Acesta sunt eu cel adevărat, zice. El cel adevărat, însă, este doar la antrenament.
Presa, cea cu preaplinul ei de specialişti şi comentatori, exultă. Televiziunile o duc într-o petrecere. Care mai de care invitat mai sigur pe ipoteza lui de ignorant. Un singur ziarist, CTP, iese din hărmălaie, şi vede omul. Vede devenirea omului. Şi tocmai el, călăul din vocaţie, ţine vederea sus.