La 16 octombrie 1893, cu nouă zile înainte de moartea-i ciudată, Piotr Ilici Ceaikovski dirijează la Sankt-Petersburg premiera noii sale simfonii Patetica. Are 53 de ani. Cortina coboară în vacarmul tăcerii care însoțește rândurile și pașii târșiți înspre multele și feluritele ieșiri. Nu se face auzit niciunul din suspinele și plânsetele ce o vor însoți apoi, de-a lungul veacurilor, până-n zilele noastre. Și nu altfel stăteau lucrurile în lojele împodobite cu preacelebrii critici, ale căror eminențe subțiri dădeau de lucru faimei autorilor de tot felul. Pe chipul dirijorului însă nici urmă din surprinderea cuvenită unui eșec care pecetluise neașteptat gurile și înlănțuise mâinile, altminteri obișnuite să aplaude îndelung.
Frolov, prietenul de-o viață, se apropie, nevenindu-i să-și creadă ochilor ceea ce vede. Cu glas sugrumat, deopotrivă de emoție și de surpriză, observă:
- Mi se pare mie, ori tocmai eșecul te-a așezat pe temeliile căutate de atâta amar de vreme și de la care caznă păreai să-ți fi luat adio?
- Te înșeli, dragul meu Frolov, se întoarse Piotr Ilici spre cel convins că spunea un adevăr acceptat de întreaga asistență. Ce-i drept, continuă el, o faci doar pe jumătate. Ai dreptate când vorbești de temelii căutate îndelung și negăsite niciodată de mine pe de-a-ntregul. Nu și când pronunți cuvântul eșec. Iubesc această simfonie așa cum n-am iubit niciodată vreuna din creațiile mele muzicale și nici nu cred să existe vreuna mai bună în lume…
- Petea, îl întrerupse prietenul, ascultîndu-te, te-aș îmbrățișa cum n-am mai făcut-o până acum; dar teamă îmi e că în tine vorbește amărăciunea, nu spiritul tău, de obicei năvalnic, impetuos, când e vorba de adevăr.
Câțiva doritori de autografe, deprinși să laude orice, se opriseră în fața palmei lui Frolov, care le stopa înaintarea, și se pitiră în spatele faldurilor cortinei. Petea continuă:
- Ne știm de-o viață prietene. M-ai văzut prosternându-mă în fața unei statui antice, opintindu-mi ochii pe câte un vers al lui Pușkin și fredonând melodia slovelor. Sunt emoții O patimă înfocată a sufletului se însuflețește în temeri în stare să ucidă, cum este teama că poți pierde… Ei bine, Patetica mea nu-mi furnizează nicio temere; am scris-o, o am în mine și, de-acum, și pe partitură. M-am regăsit. Sunt muzică și atât. Pot să mor.
Sunt vorbe care, istorisite, par mai degrabă a fi apocrife. De aceea este nevoie să le sară în ajutor faptele celui care le trăiește. Căci, oricât de mult ar străluci ele, puse în gura unui avocat, adastă ca fulgi în vânt, iar vorbite de gura unui puternic, oricât de umile ar fi, par atinse de har divin. De aceea nu există moarte mai controversată decât una care survine pe neașteptate, contrar regulilor naturii, la doar nouă zile după ce omenirea a primit de la cel plecat brusc darul unei capodopere cum puține asemenea mai sunt.
Cei ascunși în faldurile cortinei, înmulțindu-se, se călcau pe picioare, ceea ce nu-i împiedica să iscodească totul cu luare-aminte, căutând să afle noutăți pe care să le ducă în târg și să se fălească în lume cu ele. Frolov îl întrerupse pe Petea al lui și, ajungând la cei pe care îi numea vânători de fetișuri, le ceru să-și noteze fiecare numele pe programul de sală și să aștepte; în curând vor primi ceea ce râvnesc – iscălitura idolului. Adună un vraf de asemenea programe și după doar câteva minute le înapoie posesorilor rugându-i să fie lăsați să-și ducă mai departe discuția începută.
Reveni lângă compozitor și, grăbindu-se, nevoind ca acesta să mute dialogul lor într-o altă direcție decât aceea pentru care se pregătise în timp ce căra programele cu autografe, zise:
- Petea, fie-mi cu iertare, dar nu ai dreptate, și-n continuare te suspectez de oarece cabotinism. Nu e prima oară când mori. Știu de la bătrâna ta doică, încă din copilărie mureai instantaneu. Odată, după ce ai ascultat aria Zelinei din opera Don Juan, de Mozart, ai izbucnit în plâns și a doua zi nu te-ai ridicat din așternuturi. Mai mult, te-ai ascuns apoi sub o podișcă, ai pregătit cum te-ai priceput culcușuri pentru vizitatori și zile de-a rândul, două-trei, ai așteptat musafiri care n-au venit; n-au venit atunci și nici nu vor veni vreodată în culcușuri rostuite de tine. Tu-i vezi pe toți ca tine și niciunul nu te vede ca el. De fapt, te răsfeți. Îți place rolul pe care îl joci.
- Știi bine, prieten al meu, își începu Petea răspunsul la observațiile lui Frolov , dar cu privirea ațintită pe îngrijitorul de lumini, care-i semnala intenția de a-i lăsa pe întuneric – sting eu, îl sigură el – și revenind la Frolov, reluă: știi bine, prieten al meu, că pricinile care stârnesc în noi multe și felurite fapte prea puțin rumegate clocotesc în noi, clocotesc ce clocotesc și se sting la fel cum au apărut. Ar fi bine să dai ocol gândurilor curtenitoare și, scrutându-ți voia, să vezi de-ai rămas în statornicia dintâi, când adorai lucrarea, ori ți-ai adaptat-o la vântul sălii decepționate, lucru de care mă îndoiesc, fiindcă sângele tău, cel care mi te-a alăturat mie, transportă, o dată cu prietenia, și curățenia firii tale. Totuși, nu mă supăr dacă aflu că te-ai frânt; vântul care a cutezat tocmai ce-a frânt o sală împodobită cu tot ce are mai bun Sankt-Petersburgul.
Lavaliera largă a directorului sălii de concerte apăru în spatele draperiei pe unde se retrăsese îngrijitorul de lumini. Continua să discute cu cineva ce nu apărea în cadru, lăsând vederii doar partea de chelie care abia de se ițea deasupra ultimului rând de fotolii. Ciozvârta de mână ridicată, pentru a putea fi mai lesne văzută, atrăgea atenția celor doi întârziați să ia aminte că are să le comunice lucruri importante. Doar un pic de răbdare.
- Domniile voastre sunt rugate să onorați recepția din sala oglinzilor, strigă pentru a fi auzit și-n sala cu pricina. De lumini și restul mă ocup personal.
Și stând ei la o masă pe care bunăvoința municipalității și rafinamentul iubitorilor de muzică o îmbelșugaseră cu multe și pretențioase produse ale artei culinare, chipul lui Piotr Ilici, parcă uitând de aprigia care îi cutreierase cugetul aplecat asupra ideii de moarte, radia bucuria dascălului care, la sfârșit de carieră, este înconjurat de chipuri cărora el le-a dat strălucirea propriului spirit. Cărunt, cu siguranța și măreția dirijorului, se ridică și spuse:
- Domnilor, prieteni și mai puțin prieteni, oameni de muzică, straiele pe care le port mă silesc să uit de sihăstria sufletului și să mă port cum îmi poruncesc ele. Să ne veselim dar și să uităm de ațâțarea minților și să dăm cezarului, clipei, ce este al clipei: prețuirea istoriei. O luă de mână pe vecina din dreapta, pe care n-o cunoștea, și ceilalți îl urmară; și încheindu-se ciclul, zâmbetele descătușate sub bagheta dirijorului se stingeau acum ca șterse cu buretele, unul câte unul, după cum urcase până la fiecare nedumerirea clipei asemuite cezarului.
După plecare lui, cei rămași dezbătură mult despre semnificația acordată de Piotr Ilici clipei – să fi fost semnificația efemeridei, se întrebau, ori, dimpotrivă, a veșniciei, potrivind-o istoriei?
(Va continua)