Aseară, la Realitatea tv, Elena Udrea, un sfert fetiţă de pension, un sfert călugăriţă reformată şi restul, tot ce se cuvine unor pantofi de marcă. Şi pe burtiera din subsolul ecranului, ceva în genul Udrea-Băsescu, cuplul ipocriziei.
Şi mi-am amintit propriile mele solfegii în legătură cu relaţia dintre ei. Majoritatea, răutăcioase. Unul singur binevoitor, când afirmam că mi-aş dori şi eu să pot oferi un regat femeii iubite. Chiar cu preţul abjurării. Şi am tratat prestaţia oferită de triada descrisă mai sus cu toată atenţia.
Şi mi-a plăcut. Nu de la început. Debutul a fost şcolăresc: Elena repeta lecţia din manualul PDL ca o elevă deprinsă cu rutina recitării. Searbăd, papagaliceşte. Lecţia Traian Băsescu, mai puţin lacrimile de scenă.
Şi-a venit momentul confruntării cu redutabilul Cătălin Tolontan. Care zicea… doar că nu zicea că e o parvenită pogorâtă din panoplia cu curtezane. Şi că, în orice caz, ar tebui să-şi dea demisia.
Şi-am văzut o altă Elena Udrea. Nu mai era blondă. Nu mai avea sâni. Privea cutezătoare. Efigie de o frumseţe mistuitoare. Nici urmă de frivolitate. Un om lovit greu, dar mândru, brav.
Şi ce vedeam nu mă mai putea înşela. L-a iubit pe Traian Băsescu. Poate îl mai iubeşte încă, dar altfel. Cu devoţiune de ucenic, recunoscătoare şi atât. Elena Udrea este credincioasă personajului în care s-a deghizat, se identifică cu acesta, i se dedică cu inocenţă şi răsfăţ, rostul său de azi nu se mai regăseşte în statutul de curtezană.
Puţin câte puţin, aerul libertăţii se interpune între ea şi cel care a făcut-o ceea ce este, pierzând-o.