Diaconescu a fost pus în libertate tocmai pentru că nu e vinovat. De-acum nu mă mai uit decît la OTV. Diaconescu are credibilitate. Diaconescu a fost mereu alături de oameni. Sînt doar cîteva dintre lucrurile pe care le aud în ultimele zile. Mai mult. Sondajul iniţiat de „Sentinţa” arată (cel puţin la ora redactării acestui articol), că majoritatea o deţin cei care cred că Diaconescu nu trebuia să fie arestat. Un singur lucru nu văd cei mulţi. Dan Diaconescu şi-a recunoscut implicit vinovăţia încă din seara cînd a părăsit arestul Direcţiei de Cercetări Penale.
„Dona, îi transmitea el atunci fiicei sale care nu are mai mult de cinci ani, te rog să pleci din faţa televizorului, îţi las ţie televiziunea mea şi intru în politică”.
Trecînd peste faptul că cel puţin pînă la majoratul fiicei sale, Dan Diaconescu ar continua să conducă OTV-ul şi să facă acolo singurele lucruri la care se pricepe, intrarea în politică şi, mai ales, anunţata candidatură la Preşedinţie, înseamnă cheltuirea de bani.
Bani pentru înfiinţarea partidului, în primul rînd. Iar ca să poţi înfiinţa un partid şi acesta să devină legal, ai, din start, nevoie de o echipă uriaşă care să adune adeziunile. Şi oricît de mulţi şi oricît de mult s-ar declara unii fani Diaconescu, atunci cînd tot timpul le-ar fi acaparat pe termen lung de rezolvarea şi susţinerea intereselor şefului OTV, fiecare şi-ar aminti că timpul înseamnă bani, iar burta nu se umple cu simpatie şi idei. Asta ar fi prima tranşă de cheltuieli.
Cele generate de formalităţile pentru înregistrarea partidului sînt nesemnificative la nivelul averii lui, deci nu se pun. Cum, să zicem, nu se pun nici cele legate de spaţiu. După ce ani de zile „a făcut televiziune” dintr-o garsonieră, n-ar fi deloc o problemă să restrîngă iar spaţiul redacţional şi să pună la dispoziţia partidului sediul din Băneasa al actualului OTV, sediu pe care îl deţine în proprietate. Proprietate dobîndită cu bani cinstiţi, din salariul lui de realizator de emisiune, nu-i aşa?
Abia de aici ar începe cu adevătrat distracţia. El, care „a fost arestat politic”, evident nu are susţinători în rîndul clasei politice. Şi tocmai asta îi crează condiţii să înfiinţeze un nou partid. Dar pentru a candida la prezidenţiale are nevoie de filiale cam în toată ţara. Iar asta presupune sedii, şi foruri de conducere locale, şi dotări, şi logistică, şi facturi de toate felurile, şi protocoale… Despre salarii n-am zis nimic deoarece e lucru ştiut că una dintre specializările acestui patron este să nu-şi plătească oamenii.
Vine, apoi, la vremea potrivită, campania electorală. Care înseamnă apariţii tv plătite. Şi afişe, şi fluturaşi, şi multe echipe în teren etc, etc, etc. Başca taxa de candidatură.
De unde toţi aceşti bani? Şi, GARANTAT, nu sînt puţini! Chiar admiţînd că Dan Diaconescu, a cărui zgîrcenie este proverbială, ar fi de acord să-i scoată din propriul buzunar, ar însemna că deja îi are.
Iar aceasta nu face decît să demonstreze afirmaţia de la început: în ciuda multelor achiziţii exorbitante (yachturi, elicoptere, maşini de lux, case, vile, blocuri, vacanţe în ţări exotice etc), Dan Diaconescu trebuie să fi şantajat destul de mulţi oameni şi pe sume cu adevărat impresionante pentru a avea banii necesari care să-i permită acum să intre în politică. O probă simplă ca argument: calculaţi valoarea publicităţii dintr-o seară: spoturi vechi de cînd lumea, cum e clipul cu înmormîntarea unei maşini etc. Veţi putea uşor observa distanţa enormă între cheltuielile personale şi venituri. Dacă dvs vă e greu, Dan Diaconescu e edificat de mult. Ştie în ce fel şi-a făcut averea. Ştie şi ce-l aşteaptă. Şi mai ştie că singura sa salvare este să treacă inevitabila sentinţă în defavoarea sa în contul persecuţiei politice: nu-i aşa, alarmaţi de ascensiunea fantastică a partidului poporului, singurul partid cu adevărat al poporului, politicienii, justiţia, procuratura, întreaga clasă politică se coalizează împotriva bravului erou naţional.
Etc. Etc. Etc.