De ce era nevoie de încă o carte despre Hitler, câtă vreme s-au scris atâtea şi atâtea cărţi şi s-au făcut atâtea şi atâtea filme?
Fiindcă Hitler este paravanul după care se ascund toate celelalte crime – crimele învingătorilor; ca să fie uitate şi iertate, era nevoie de o crimă mai mare care să le întreacă pe toate – Holocaustul, aşa cum Hitler şi-a acoperit faţa odioasă cu cea a luptei împotriva jidovismului, urât de mulţi…
Omul este deopotrivă demiurgul civilizaţiei, poate, unice în Univers, cât şi bestia care a creat atât camerele de gazare cât şi bombele ucigaşe de la Hiroşima şi Nagasaki.
De cinci mii de ani, omenirea merge într-un picior, când pe cel drept, când pe stângul, niciodată pe amândouă. Romanul „Hitler sunt eu” încearcă să mute lumea pe ambele ei picioare.
Ca să arate lumii acest adevăr, Nicolae Cristache, autorul romanului, i-a provocat pe cei patru preşedinţi ai României postdecembriste; le-a trimis o scrisoare prin care îi invită la lansarea cărţii de pe 18 martie, unde să-şi expună public punctul de vedere în legătură cu aserţiunea de mai sus.
Normele specifice funcţiilor pe care le-au deţinut sau le deţin, ca şi acelea ale bunului simţ, îi obligau la un răspuns de orice fel, după educaţia fiecăruia, cum ar fi de pildă: „Am primit, vom analiza”, sau „Domnul preşedinte nu agreează astfel de manifestări publice”, sau „Domnul preşedinte este ocupat în perioada lansării cărţii” etc. Sau, de ce nu, „Domnul preşedinte nu consideră oportună dezbaterea unei asemenea teme”.
Singurul care a răspuns a fost Emil Constantinescu. Domnia sa nu este în ţară în luna martie. Ceilalţi trei şi-au etalat stofa, tăcând, ca orice alt impostor, parvenit în politica nouă a României.