Pe Ştefan (nume stabilit ad-hoc) l-am cunoscut la începutul acestui an şcolar, când am intrat prima dată la clasa a III-a a Şcolii “Grigore Hagiu” din Tg. Bujor. Stătea în a treia bancă, pe rîndul din mijloc, rupea foi din caiet, le făcea cocoloaşe, apoi le arunca în colegi. Pentru el, venirea mea a trecut neobservată. În prima clipă m-am infuriat. Şi eram gata să ţip la el… În loc de asta, m-am apropiat de bancă şi i-am cerut ferm să se aşeze. Era, în continuare, ca şi cum nu aş fi existat. M-am dus la catedră şi am început să fac prezenţa. Dar gîndul îmi era la el. Ceva din privirea lui mi-a spus că Iulian VargheÈ™ este un copil special.
M-am convins spre jumătatea orei. Scrisesem un text pe tablă, iar elevii trebuia să-l copieze. I-am privit caietul în timp ce treceam printre bănci. Literele erau chinuite, semănau mai mult a desene, iar cînd toţi ceilalţi terminaseră de scris, el încă nu era gata nici măcar cu o propoziţie. “Lumina” a venit în aceeaşi oră, înainte de pauză. O femeie a intrat sfioasă în clasă şi mi-a spus că este mama lui. Mama adoptivă, pentru că îl luase în plasament de câţiva ani. Voia doar să am ceva mai multă răbdare şi înţelegere pentru copil. Pentru retardul său mental. Face şi ea acasă lecţiile cu el, îl ajută cât poate, dar este greu. Nu numai că nu-l ajută puterile, dar, uneori, mai este şi răutatea celor din jur. Mai ales a copiilor, care au grijă să-i amintească faptul că este “handicapat”. Dar aici, chiar şi aşa, e mult mai bine decât la şcoala specială unde fusese înainte. Acum a reuşit să se apropie de unii dintre copii şi chiar să înveţe şi să ştie nişte lucruri.
“Da, nu va fi uşor, dar… să vedem”, mi-am spus. Aşa cum observasem de la început, Iulian înţelege şi se exprimă mult mai uşor prin desene. În timp am învăţat cum să îi acord timpul şi atenţia necesare, fără a neglija restul elevilor, astfel încât, de fiecare dată să plece cu “ceva” de la şcoală.
Acum, după un semestru, Iulian nu mai scrie o jumătate de propoziţie în timp ce colegii lui scriu cinci, ci e aproape cot la cot cu ei. N-aş fi reuşit asta fără mama lui, care îl ajută permanent să facă lecţiile… Dar adevărata realizare e cu totul alta. Demult, Iulian nu mai face cocoloaşe de hârtie ca să-şi bombardeze colegii, pentru că “vine doamna şi nu vreau să fie supărată pe mine”. Când intru în clasă i se luminează faţa. Iar acum, literele scrise de el nu mai seamănă deloc cu nişte desene. Chiar dacă desenează din ce în ce mai bine.
Ştefan, însă este doar unul dintre copiii cu cerinţe educaţionale speciale (CES). Ca el, însă, sunt mii. Fie că au retard psihic sau mental, deficienţe de auz sau de vedere, ori handicap locomotor, aceşti copii pot, merită şi trebuie să fie trataţi în mod egal cu ceilalţi.
Au trecut peste 10 ani de când în mod explicit sistemul de educaÈ›ie românesc a promovat primele măsuri de integrare a copiilor cu CES în învăÈ›ământul de masă.
Multă vreme, în ţările din sud-estul Europei, deci şi în România, educaÈ›ia acestei categorii de elevi a fost dominată de principiile defectologiei, care încuraja È™colarizarea acestor copii în unităÈ›i de învăÈ›ământ speciale, în afara reÈ›elei È™colare obiÈ™nuite. La finalul anilor ’90, după o serie de dezbateri pe această temă, a dus la reconsiderarea abordărilor pedagogice, iar autorităÈ›ile de decizie au încurajat plasarea în învăÈ›ământul de masă a tuturor copiilor diagnosticaÈ›i cu o deficienÈ›ă, dizabilitate sau tulburare de dezvoltare uÈ™oară sau medie È™i chiar au sprijinit transferul unor copii din învăÈ›ământul special în cel de masă.
Treptat, atît cadrele şcolare, cît şi copiii “normali” au început să considere firească prezenţa acestor copii în şcolile obişnuite, iar elevi care până atunci erau discriminaÈ›i, marginalizaÈ›i È™i chiar stigmatizaÈ›i s-au integrat în colectivitate în mod firesc. Şi unii, destul de mulţi, au dat rezultate surprinzătoare. Pentru că, spre deosebire de vremurile când erau obligaÈ›i să înveÈ›e numai printre copii cu dizabilităÈ›i , ceea ce adâncea propriile lor afecÈ›iuni, au fost trataţi în mod egal cu ceilaţi. Şi astfel au avut condiţii să-şi dezvolte calităţile native şi să pună în valoare tot ce aveau mai bun.