Prietenul Ghe m-a primit, ca de fiecare dată, în bucătăria de la parter şi tot ca de fiecare dată a avut de strâns ceva de pe masă. Două coli cu antetul GDF Suez – Distrigaz. Le-a strâns grăbit, cu podul palmei deasupra cifrelor din subsol – o sumă cu virgulă după primele trei cifre.
Sumă mare, desigur, pe care Ghe o ascundea de ruşine. Toată viaţa lui a fost slujbaş la stat, s-a descurcat; nu s-a împrumutat; n-a cerut ajutor de la nimeni. Cum, dar, spuneau ochii pe care şi-i ferea de curiozitatea mea, să se dea în stambă acum la bătrâneţe: că-l ajută copiii, pe el, fost funcţionar public de nădejde în ţara asta.
Ghe are o fiică în Olanda; o duce bine, maşină, serviciu bun, casă, e mulţumită. Ginerele, român şi el, a studiat acolo, maşină, leafă substanţială… Asta e!
– Ce v-am spus, a zis, după ce m-a invitat să iau loc, v-am spus că ăsta nu se lasă până nu ne termină?
Când Curtea Constituţională a împiedicat impozitarea pensiilor cu 15 procente, Ghe a zis că la viaţa lui a avut şefi de toate felurile şi ştie ce le poate pielea; şi că ăştia de la Curtea Constituţională au greşit; ascultaţi ce vă zic, spunea, cotrocenistul nu-nghite ofensa una-două; nu uită şi ne termină.
Şi că era mai bine să se reducă pensiile cu nenorocitul ăla de 15 la sută decât să fi intrat în vizorul unui nenorocit, care una ştie: până nu ne vede cu gura-n ţărână nu se lasă.
Predicţia i se adeverise şi fiindcă eu nu mă minunam de clarvizunea lui, a început să pluseze şi să emită noi profeţii.
Că a avut şi el un moment de slăbiciune; recunoaşte, cum altfel? Când cu femeia aia cu greva foamei, el chiar a crezut-o. N-a fost să fie; muierea şi-a luat galoanele şi e mare ziaristă acum. Degeaba ar repeta cineva gestul; nu-l mai crede nimeni. Suntem total dezarmaţi în faţa lui Traian Băsescu.
– Adică ai fi vrut să moară?
– Doamne fereşte! a zis. Aş fi vrut să nu ne amăgească…
Fiindcă el, ca şi cotrocenistu’, ştie una şi bună: dacă lui Ceauşescu i se împotrivea un singur om, tot sistemul făcea bâldâbâc, cum te văd şi cum mă vezi. Şi că Ceauşescu a fost mare şi tare tocmai pentru că neîmpotrivindu-i-se nimeni, el ne-a indus tuturor sentimentul că este de neclintit acolo sus.
– Ascultă la ce spun eu că ştiu ce spun, românul n-are noroc; dacă învăţătoarea aia murea, azi Băsescu nu mai era.
El nu zice că era bine să fi murit, dar să nu se fi dat Ghandi; acum, pe-ăsta nu-l mai dă jos nici dracu, cât e el de Scaraoschi. Ne termină, ascultă la ce-ţi spun, zicea, că ştiu ce spun: i s-a dovedit că nimeni şi nimic nu-l clatină şi ne termină.
Şi că în viaţa asta, doar spiritul morţilor e viu. Şi biruie.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.