Elena Udrea, pupila lui Kim Ir Sen al nostru, Alexandru, fiul lui Fătuloiu al lor, Şoric şi Tobă şi … E trecut de miezul nopţii, încep să scriu. Scriu şi şterg. Rămân cu capul plecat, scriu şi iar şterg… Mă simt ca-ntr-un acvariu.
Sunt un peşte decorativ în acvariul expus în aula mare a statului de drept. Mă reped în lumina ca miezul de piersică de afară, mă lovesc cu capul de transparenţa peretului de sticlă şi pregătesc o nouă încercare…
Şi cineva, deasupra, râde hâd; mă priveşte şi râde şi râsul lui mă irită, şi mă dau peste cap. Îl iau prin surprindere şi zbang! – peretele transparent mă trimite înapoi. Orice aş face, sunt un animal decorativ într-un acvariu expus în aula mare a statului de drept.
Văd tot ce se petrece în jur, dar nimeni nu se jenează de prezenţa mea. Escroci, mituitori, ucigaşi, prostituate, tâlhari, mafioţi, preoţi cu biblii falsificate, neguţători de carne vie, potlogari, demagogi… Şi eu ţip, le ironizez apucăturile, le demasc şarlataniile. Ei mă privesc şi râd. Le place.
Nevastă-mea avea o vorbă. Avea, căci se întâmpla înainte de revoluţie. Zicea: „Presupun că nu voi avea niciodată bani să-mi cumpăr o casă undeva la ţară; altceva mă disperă, mă disperă faptul că mi se interzice prin lege să am una, mi se interzice să sper.”
Şi astăzi zic: „Presupun că nu voi mai apuca să văd o Românie sănătoasă; altceva mă disperă; mă disperă faptul că mi se interzice să sper.”
Căci sunt doar un peşte decorativ în acvariul expus în aula mare a statului de drept.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.