Pablo e numele primului meu câine; Fram, al celui de-al doilea. Amândoi, maidanezi de pripas, cu vagi urme de nobleţe; primul are urechi clăpăuge, lungi şi maro; Fram aduce a urs polar, la bot, păr, coadă.
Fiind cel mic, Fram a fost răsfăţat; de mine şi de fratele său mai mare, Pablo. Cel mic, crescând, l-a dublat pe Pablo în greutate, înălţime, putere. Brusc, Pablo a început să evadeze în stradă. Imposibil de oprit. Dar imposibil. L-am pedepsit în fel şi chip; inutil. Şi am schimbat foaia: în loc să-l pedpesesc, m-am pus la mintea lui; l-am căutat pe străzi şi m-am potrivit lui. Şi n-a mai evadat.
Cel mic şi-a scrântit piciorul drept şi priveşte cu jind la plecările mele cu Pablo; aseară am închis televizorul cu Roberta Anastase şi l-am scos în stradă şi pe el; şi a fost bine; aşa şchiop, a luat-o la goană pe străzile pe unde până mai ieri vagabonda cel mare. M-am dus să-l caut şi găsindu-l l-am strigat.
N-am văzut câine mai fericit. Era şi el iubit, iată, ca fratele său Pablo. Şi parcă şchiopăta mai puţin.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.