Şi-a venit seara cu momentul Pesamosca. Toată ziua plouase şi la ora când trebuia să înceapă emisiunea ploua cu găleata; şi mi l-am imaginat pe doctor în patul său. Cu privirea fixată undeva afară pe ploaia care, „ca un râu de plânset luneca în jos pe geamul din odăiţa sa de spital”.
Metafora era inspirată de vorbele lui Mircea Badea. Cu o seară înainte acesta zicea că nu-i este milă de tragedia profesorului ; trăise telenovelistic şi acum suportă consecinţele. Căci omul în general este meschin, pizmaş, ranchiunos, răzbunător, rapace, perfid, lacom; şi cine crede altceva, ce se zice în telenovele, acela să ştie că doarme aşa cum îşi aşterne. La urmă, degeaba se smiorcăie.
Şi că mizeriile astea despre binele care învinge răul şi sacrificiul în binele oamenilor şi toate celelalte texte patetice sunt bune doar pentru proşti.
Văzusem în forşpan multe alte genii, campioni olimpici şi mondiali, savanţi, inventatori. Cu ochi secaţi de lacrimi şi frunţi crăpate de seceta singurătăţii, blestemându-şi ursita de a trăi uitaţi de prieteni, de colegi, de familie.
Şi profesorul Pesamosca avusese un prieten: Marian Ionescu, chirurg ca şi el, nu mai puţin celebru; acesta nu şi-a propus să se sacrifice pentru oamenii din ţara sa şi a rămas în străinătate; astăzi trăieşte în Monaco, fericit, bogat şi sănătos tun. Parcă pentru a mărturisi pe partea teoriei lui Mircea Badea.
Şi, în sfârşit, iată-l pe cel aşteptat: cu unghiile de la picioare netăiate, tivite în negru, şi trei falduri de burtă, deversând din patul de spital; priveşte în obiectivul operatorului; răspunde la întrebările reporterului şi mie nu-mi vine să cred. Omul decrepit fizic fixa camera tv cu ochi vii, ochi de copil nerăbător să afle, să ştie, fericit că vorbeşte şi că afară plouă, iată, mai plouă!
Profesorul nu se smiorcăia, nu-şi plângea de milă, nu-şi regreta starea. Zicea, în pragul unei mărturisiri ca o victorie ce-l făcea fericit: „Ştiţi de ce iubesc eu oamenii? – nu pe cei bogaţi… pe cei săraci. Aceştia au nişte sensibilităţi greu de imaginat”.
Şi mi-am amintit privirea pragmaticului televizionist, şi n-am găsit nimic într-însa. Placidă! Dar, ce-i drept, afară ploaia nu mai curgea ca un râu de plânset. Ploua pur şi simplu.
Iată, mai plouă!
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.