Întorcându-se din America, doctorul Andrei -La mulţi ani Andrei!-, a deschis larg braţele şi a zis: „N-am, n-am cuvinte… Ce să vă spun? Dacă eram mai tânăr nu m-aş mai fi întors.” Avea într-o mână sticla de votcă şi-n cealaltă ţigara Kent – era înainte de 1989, chiar de ziua lui.
Prietenul meu ştia ce face, unde se întoarce: şi anume, într-un stat sinistru. Dar stat. Astăzi majoritatea ducăreţilor visează să plece tocmai fiindcă statul nu mai e stat; ci un ţinut în starea de refugiu.
Şi totuşi, întrebarea „plecăm sau rămânem” este o vorbă depăşită de epocă. Suntem cetăţeni ai Europei şi ai lumii. Altundeva se ascunde colţul nevralgic. Arhimede zicea: „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni globul din loc!”
Omul are nevoie de un punct de sprijin, de o stea polară pentru a găsi drumul spre el însuşi. La plecarea sa din ţară, scriitorul Norman Manea îi zicea mamei sale: „Că sunt aici sau acolo, oriunde m-aş afla, voi fi mereu aici!”
Dilema românilor din ţară nu este dacă rămân ori pleacă; ci a răspunde la întrebările: Unde?, De ce?, Cum?, Când?… Iar dilema celor care au plecat nu este dacă se întorc sau rămân; ci a găsi steaua polară pe drumul spre ei înşişi.
Căci e greu să trăieşti fără a şti că undeva, pentru cineva eşti important; că undeva există o piatră, un gard, un cais, care ţi-au însoţit anii celui care ai fost odată.
Iată de ce ameninţarea care flutură azi pe buzele conaţionalilor, că pleacă şi nu se mai întorc în veci, este una frivolă, în necunoştinţă de cauză.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.