Era în firea lui de profesor. German. Să respecte autoritatea. Iată-l păşind în sanctuarul propagandei naziste cu paşi măsuraţi. Şi ascultă. Şi ascultând nu-şi crede urechilor. I se propunea Raiul. Respectiv, să continue să scrie şi să scrie. Atât. Fără nicio obligaţie faţă de regimul consolidat la putere. Să scrie şi nimic mai mult.
Mama profesorului suferea de o boală incurabilă. Cartea care l-a adus pe culmile gloriei pe profesorul-scriitor descria suferinţele acesteia; umilinţa l-a care boala o condamnase. Şi argumenta în favoarea eutanasierii.
Profesorul urma să-şi dezvolte teoria din cartea de succes. Nimic altceva. Să înfăţişeze literar umanitatea acesteia. Aşa începe filmul „Principiul răului”. Fusese ales, fără obligaţii ideologice; să amenajeze o cupolă; cupola umanităţii în catedrala unde se fabrica (justifica) holocaustul.
Totalitarismul nazist şi-a ridicat edificiul totalitar, până la atotputernicia gestapovistă, pe principii ispititoare: omul german – supraomul; naţia germană – sânge tânăr…
Şi în spatele fiecărei promisiuni – un duşman: slăbăturile, bătrâniciunile neputincioase – în viziunea lui Hitler; clasele exploatatoare – în viziunea lui Stalin.
Sânge tânăr în universităţi, proclamă preşedintele României; şi pe chipu-i violet-stacojiu tresar zorii unei noi izbânzi: V-am ciuruit!
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.