Mi-a scris o mamă din Sibiu: fiul meu de 17 ani a căzut sub influenţa unei şatre de ţigani şi nu vrea să se mai întoarcă acasă. I-am căzut şi-n genunchi ca să-l conving; nu vrea şi nu vrea, îi place acolo… Salvaţi-mă, nu mai sunt om; ştiu că puteţi!
Am intrat în şatră; spre surprinderea mea, n-am trezit suspiciuni. O ţigancă ce avea doi puradei în braţe şi-a lăsat treaba şi m-a condus la cortul unde-l puteam întîlni pe „băiatul de le oraş”. Un copil normal. Cuminte. Curat. N-a refuzat dialogul; doar că răspunsurile sale erau Da! sau Nu!
La întoarcere, i-am zis mamei că mai mult decât Da sau Nu n-am izbutit să scot de la fiul ei, dar să-mi dea un răgaz; că mă voi împrieteni cu el; şi că doar aşa sper să pot afla ce se petrece în sufletul său; şi că până atunci să nu-l forţeze cu nimic.
După câteva zile am primit o altă scrisoare; mă soma să-i las copilul în pace şi să nu mă mai interesez de viaţa lui. Ulterior am aflat că apelase la poliţie, la amenzi, ameninţări şi interogatorii.
Şi astăzi, aflând cum lumea civilizată ridică neputincioasă din umeri la problema ţigănească, constat că, în toţi anii care au trecut de la întâmplarea cu băiatul din Sibiu, n-am încetat să mă întreb ce-l atrăgea pe copilul acela la şatra unde eu n-aş fi rezistat o zi şi n-am reuşit să aflu; n-am reuşit să aflu eu atunci şi nu ştie nimeni; nu ştie nici Sarkozy, nici Europa, nici nimeni. Şi nici nu va afla cineva secretul misterului ţigănesc câtă vreme interpret îi este Poliţia. Sau profitorii de pe urma lui.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.