Refacerea unui paradis al copilariei ar putea starni entuziasmul tinerei generatii apusene. Iata Romania leagan al solidaritatii mondiale. Sigur, fara tinerii romani; ei au dat in pragmatism.
Am fost la Năvodari. Timp de trei zile am înotat şi m-am plimbat. După prima baie, i-am spus fiului meu cel mare, Radu, imitându-l pe ţăranul lui Marin Preda, „aşa ceva nu există!” O mare cum nu mai văzusem: curată, generoasă în a-şi oferi darurile, multe.
Şi tot la fel îmi venea să spun după prima plimbare, „aşa ceva nu există!” Un muzeu al Apocalipsei. Ruinele unui paradis al copilăriei. Terenuri de fotbal, cât vezi cu ochii. Terenuri de tenis, multe. Terenuri de baschet, la fel. Peluze, deşertice. Clădiri din piatră, capodopere ale arhitecţilor români, una după alta, pretutindeni. Spaţii de joacă, nenumărate. O imensitate locuită cândva de copii, acum lăsată în paragină. O imensitate tristă.
Aici veneau verile, în serii de o mie de copii, constructorii de azi ai României. Astăzi, majoritatea acestora nu au posibilitatea unei vacanţe în hoteluri cu trei milioane pe noapte. Categorii întregi ale populaţiei sunt interzise la vacanţe sau concedii. Ceea ce au plătit în trecut din munca lor, uneori cu preţul vieţii lor, este lăsat de izbelişte când nu se poate hoţi. Inimaginabile fantezii arhitectonice se ridică cenuşiu dintre bălării. Ferestre oarbe, ziduri în ruină, vechi locuri de întreceri, de întâlniri şi reproduceri aristice sunt străbătute de câini vagabonzi, costelivi. Orizontul albastru a rămas, marea, şi ea. Unde sunt oamenii? Ceea ce vedem şi auzim nu sunt oameni. Fiece individ este un partid. Fiecare partid – o minciună. În cel mai bun caz, o iluzie.
Şi Radu a zis, uite, tata, dacă sutele de mii, milioanele de copii care au trăit o vară fericită ar cotiza cu 10 lei pe lună, s-ar putea încropi un fond de început pentru refacerea României în fapt, nu în vorbe. Ştia că există o mişcare chiar aşa intitulată, „Renaşterea României”. Şi mai ştia ceva ce ştiam şi eu mai bine decât el. Există în Europa, şi nu numai, un elan veşnic al tinerilor de a înfăptui voluntar lucruri măreţe. Tabere de muncă. Echipe constituite cu ţinte concrete. Au fost şi în România. Lucrează în Africa, Asia. Oriunde pasiunea găseşte teren fertil pentru înfăptuiri idealiste. Refacerea unui paradis al copilăriei, zicea Radu, ar putea stârni entuziasmul tinerei generaţii apusene. Iată România leagăn al solidarităţii mondiale. Sigur, fără tinerii români; ei au dat în pragmatism.
Partidele politice s-au alcătuit pe vorbe. Economia de piaţă, statul de drept, democraţia, libertatea – vorbe! Promisiuni deşarte. Înşelătorii, injecţii cu anestezice. Nicio făptuire. Aurul de la Roşia Montană. Gazele de şist. Irigaţiile. Terenurile lăsate în pârloagă – jumătate de ţară. Ruinele industriilor din Hunedoara şi celelalte oraşe. Toate acestea sunt doar motive de văicăreli. Isteria urii şi a jelirii ridică în jilţuri mediatice cretini care nu încetează a-şi numi în derâdere ţara în care s-au născut „Românica!” Strigând „Românica” par a se ridica deasupra ei, când chiar ei sunt cei ce o trag la fund. Hemoragia văicărelii este întreţinută programatic: voluptăţi ale plângerii, ale injuriilor. Anesteziază orice pornire de solidaritate într-o vreme când doar solidaritatea ar putea fi scheletul corabiei salvatoare.
Domnilor, zicea Cehov, urât trăiţi!