Eu nu cunosc o alta miza a solidaritatii romane. Nici Uniunea Europeana, nici NATO, nici calea capitalista, nici proprietatea, nici statul de drept. Le inglobeaza pe toate, dar nu sunt miza.
Aud zvon de ridicare a unor noi construcţii politice. Despre Mişcarea populară meşterită de Traian Băsescu am scris câte ceva. Celălalt zăngănit de arme vine dinspre tabăra naţionalistă. Fără Vadim, ba chiar împotriva acestuia. Semn bun.
Dar mă bate o temere. Aceea că naţionalismul s-a aşezat la noi pe când eram nedospiţi. Când sufletul lesne se lasă scris la cea dintâi tipărire. Ca al unui copil neavând alt ghid în afara mirosului din ogradă. Vede în fiecare dimineaţă mierla adăstând pe frunza cea mai de sus a copacului şi nu se osteneşte să se întrebe ce o ţine. Crede că aşa-i mierla română, iar după ce-a crescut, că doar munţii noştri aur poartă.
Şi- aşa-zişii realişti vin tot pe sens unic. Ieşiţi din acelaşi aluat necopt, laudă tot ce-i în curtea vecinului. Şi lăsă la mijloc românul care-şi plânge nenorocul: „La alţii zboară şi porcul, iar la mine nici porumbeii”.
În unitatea astfel creată, niciunul dintre contrarii nu este viu. Ambele au rămas în stadiu de răsad. Istoria nu ne-a înlesnit saltul peste părerile cele dintâi.
Am obosit înainte de a urca. Şi mai degrabă credem denecrezutul decât să începem a-l cerceta. Şi nostalgii, şi vorbe, diaree de vorbe şi nostalgii! Şi ambiţii. Şi pofte. Şi imitaţii de modele. Ne facem că suntem ceva fără a fi nimic.
Un amestec în care vârâm deopotrivă capitalismul, Uniunea Europeană, sfânta proprietate, statul de drept, democraţia, concurenţa, arbitrajul pieţei.
Şi nicio cheie de boltă care să le ordoneze în ceva al românilor. Poate doar jaful în exces. Aici, ce-i drept, suntem la noi acasă, dar o casă ca şi-n Congo.
Iar mie, ca neameţit, ca neprins în horă, mi-ar plăcea, fiindcă tot se ţese un nou cocon, s-ascult şi să rumeg gânduri adânci, nu văicăreli, fie şi doar simţiri, cum de bună seamă sunt şi cele ale mele.
Căci mi-ar plăcea s-aud că patria nu este un slogan, „Sus patria, jos mafia!” Nu este nici stânga, nici dreapta, le cuprinde pe amândouă şi pe altele ca ele, dar nu este stânga, nici dreapta, nici centru. E-n toate.
Mi-ar plăcea să ştiu că trăiesc alături, că mă înfrăţesc cu cineva care crede ca şi mine, că patria nu are altă menire decât a cuibului de barză: aceea de a-şi educa odraslele. Şi că rostul cetăţenilor care o alcătuiesc este de a o sluji dându-i fii care să-i asigure veşnicia. Şi că nu prididim destul pentru a aloca educaţiei, din bugetul ţării, respectiv al nostru, bucata cea mai consistentă.
Că nimic nu e sfânt când este să creştem, să educăm, să instruim, să ţintim întâietatea în lume prin copiii neamului care suntem.
Eu nu cunosc o altă miză a solidarităţii române. Nici Uniunea Europeană, nici NATO, nici calea capitalistă, nici proprietatea, nici statul de drept. Le înglobează pe toate, dar nu sunt miză. Sunt doar repere de parcurs pentru România eternă. Cu o astfel de miză -patria, paradisul odraslelor noastre -, puţini vor mai căuta aiurea rostul vieţii lor.
Dacă înainte de toată vorbăria am alege cheia de boltă, rostul de a fi, am găsi pe potriva acestora şi căile de a produce oţelul şi grâul, şi autostrăzile, şi forma de guvernământ, şi limba comercială, şi codul diplomatic. Le vor găsi cei educaţi să le îndeplinească având un ţel comun…
Dar mă opresc. M-am aprins oleacă. Scuze! Nu mă vindec. Măcar mă simt bine. Eu aşa mă simt bine: nevindecat. Fără a crede că naţionalistul, în lumea globalizată, are şanse să urce imediat în amvon. Fiindcă rostul său este să conserve sămânţa nu să profite de putere; să participe descătuşat de grija puterii; căci este puterea însăşi. (Se vor găsi, desigur, speculanţi care , după modelul vechi, să urce spre cotloanele cu privilegii în cârca naţionaliştilor – facere primejdioasă).
Planeta va simţi odată şi-odată pe pielea ei că rostul său în Univers este să îşi educe copiii pentru a porni în solidaritate să cucerească denecuprinsul. Naţionalistul lucrează pentru miile de ani. Dacă planurile tale merg pe un an, cultivă grâu, spune chinezul milenar; dacă lucrezi pentru zeci de ani, plantează arbori, iar dacă vizezi mia de ani, educă-ţi poporul! Acesta, zic eu, este naţionalistul: lacul de acumulare. Sigur, unul rânduit după legi şi rigori care se primenesc continuu, dar etern, în esenţă.