Eu aş vrea, da’ n-am cu cine, pare a fi sloganul sub care se va desfăşura activitatea de premier desemnat a lui Liviu Negoiţă. Conştient că şansele lui de a deveni prim-ministru adevărat sînt aproape egale cu zero şi speriat de problemele cărora ar trebui să le facă faţă, primarul de la “3” şi-ar fi văzut bucuros de ale lui.
De căldura biroului pe care îl stăpîneşte pentru a doua oară consecutiv, de aprobările pe care poate să le dea cui trebuie atunci cînd vine vorba despre cheltuirea banilor publici, pentru că asta îl ajută şi pe el să-şi rotunjească averea personală, de lipsa de transparenţă pe care o practică total şi cu success de atîţia ani… Pe scurt, de împărăţia numită Primăria sectorului 3, pe care a-nceput să o considere bun personal, la fel ca şi pe cei din subordinea lui, pe care, dacă i se pune pata ori i se umflă muşchii, îi poate tiraniza.
În loc de toate astea… a fost desemnat premier. Şi dacă are pretenţia să fie ascultat orbeşte de cei mai mici decît el, e numai pentru că, la rîndul lui, nu are nimic împotrivă să devină preş, sau chiar cîrpă de şters pe jos, dacă aşa sună ordinele celor de deasupra lui.
Păi de toată bătaia asta de cap (şi de joc) avea el nevoie acum, cînd mai e niţel pînă la sărbători, în loc să mai cîştige bani frumoşi şi să-şi aranjeze nişte petreceri de vis? De nervi cauzaţi de “nesimţiţii” de la celelate partide parlamentare care îl umilesc pe faţă refuzînd să vină la discuţii cu el, deşi i-a chemat tocmai la Palatul Victoria? Avea el, Negoiţă, nevoie să facă pe diplomatul şi să repete vorbele de lemn ale atîtor “iluştri” predecesori despre “responsabilitatea faţă de popor”, cînd mult mai plăcut ar fi fost să le dea ordin, iar aceştia să reacţioneze conform principiului “ascult şi mă supun”? Ei, altă viaţă ar fi fost atunci! Dar dacă tătucul din Dealul Cotrocenilor i-a spus că-i musai să se joace de-a prim-ministrul… deh!
Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, Liviu Negoiţă ar putea să mai înregistreze o pierdere materială majoră, dacă, printr-un miracol, ar deveni şeful cu puteri depline al Executivului: nevasta lui, Carmen Eugenia Negoiţă, ar putea să-şi piardă slujba! Iar asta ar fi o problemă: banii ar fi mai puţini, ea ar tebui să stea la rînd cu toţi nespălaţii ca să se înscrie la ajutorul de şomaj, n-ar mai avea cine să aibă grijă de ăia mici… Cum, copiii sînt mari? Bine. Dar tot ar rămîe problema cu ajutorul de şomaj, că doar nu s-ar apuca el, ditamai premierul, să tragă sfori sau să dea şpagă ca cineva să -i dea un job nevestei lui. Nu numai că nu se cade de la nivelul unei astfel de funcţii, dar Negoiţă -ca toţi politicienii, de altfel-, nu agreează şi nu încurajează nepotismul şi corupţia.
De ce să rămînă nevasta lui fără loc de muncă? Pentru că aşa zice statutul CNVM, unde Carmen Eugenia Negoiţă este vicepreşedinte: “comisarii nu pot fi soţi şi nici rude ori afini pînă la gradul al treilea cu preşedintele României, preşedinţii Camerelor Parlamentului, membrii Guvernului, guvernatorul Băncii Naţionale a României, preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi nu se pot înrudi între ei”. E drept că doama Negoiţă nu este comisar, ci mult mai mult decît atît, iar regulamentul se aplică pentru toate poziţiile de conducere ale CNVM, respectiv preşedinte, doi vicepreşedinţi şi patru comisari.
Poate ar mai fi o şansă pentru soţii Negoiţă pe linie de partid? Nu de alta, dar acelaşi regulament al CNVM stipulează că organele de conducere ale instituţiei sînt numite conform algoritmului politic şi pot fi revocaţe de către Parlament, în şedinţa comună a Camerelor. Durata mandatului de membru al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare este de cinci ani, fiecare membru putând fi reînvestit o singură dată.