Acasa > Articole > Presa > Nero Neştiutul

Nero Neştiutul

 

Dupa ce si-a rasfatat cititorii cu o serie de capodopere precum „Ceausescu – un erou blestemat”, „Marx – A doua venire” si „Hitler sunt eu”, Nicolae Cristache „se pune de-a curmezisul” inca o data, sparge canoanele si-l prezinta lumii pe imparatul Nero asa cum nu l-a vazut nimeni. Tocmai de aceea noua s-a carte, din care „Sentinta” va prezinta, azi, in exclusivitate, primul capitol, se numeşte
NERO NESTIUTUL (Talida Covaci)

 

 

 

Am scris mai multe introduceri. Prizonier al lecturilor trecute, doream să spun totul şi, când vrei să spui totul, sfârşeşti prin a nu spune tocmai ce-ai vrut să spui. M-am văzut, dar, nevoit să las deoparte ochii istoricilor. Din istorisirile lor aflam mai puţin cine a fost Nero; aflam cine erau ei, ce scheme morale urmau, care le erau frustrările, credinţele, ideologiile.

Legile care au creat cosmosul sunt şi legile care l-au născut pe om. Omul este un microcosmos, dar şi un microocean. Conţine în el şi balene ucigaşe şi peştişorul de aur. Depinde ce alegi din el, şi alegi cine eşti. Între puterea artei şi puterea banilor, o iei în braţe pe prima sau pe cea de a doua.

Un ins, la puţină vreme după moartea lui Nero, a scris uimitoarea lucrare Apocalipsa sau Revelaţia Sfântului Ion; autorul îl consideră răspunzător pe Nero de persecutarea creştinilor, prezentându-l în paginile sale sub înfăţişarea Fiarei: ‹‹Fiara rănită de moarte,cu rana mortală vindecată, Fiara care era nu mai este, dar va reveni şi al cărei număr este 666››. Anticristul. Monstrul. Diavolul. Criminalul. Şi-a ucis fratele de lapte – pe Britannicus, pe mama sa – Agrippina, pe prima soţie – Octavia, pe mătuşa sa Domitia, pe verii săi Sylla, Rubellius Platus şi Silani, pe preceptorii săi Seneca şi Burrus, şi pe mulţi alţii; a dat cu mâna lui foc Romei, ca să se inspire pentru un poem în care urma să descrie incendierea Troiei; şi ar fi masacrat întregul Senat, de n-ar fi fost ucis.

Şi Arthur Weigall: „Oare azi, Nero ar mai fi privit ca o creatură ticăloasă dacă oroarea ce le-a inspirat-o primilor creştini nu s-ar fi transformat într-o ură de veacuri? În fiecare secol, scritorii creştini au îngrămădit asupra lui oprobriul; iar Istoria le-a urmat, orbeşte, directivele, fără să-şi dea seama că este stăpânită de prejudecăţi şi neobservând că ticăloşia lui Nero, sau cel puţin amploarea ei, putea fi pusă la îndoială”.

Şi „Mari răzvrătiri, deschise oricărui jaf al omului”. Scena pe care se petrec faptele este Cetatea Eternă – Roma: un milion de locuitori, plebei şi patricieni, sclavi, liberţi, venetici, italici, greci, asiatici, iliri, gali; un Babilon.

Şi Gnaeus Domitius Ahenobarbus, tatăl vitorului împărat Nero, care rezumă în câteva vorbe psihologia veacului: „Obiectul numit viaţă nu are nicio valoare; o poate produce oricine, de câte ori are chef; mai mult chiar: autorii ei pot fi de tot dispreţul într-o istorie care leagă în şiruri fără sfârşit incesturi, adultere, matricide, paricide, otrăviri, sinucideri comandate, comploturi eşuate, trădări, măreţii sângeroase, măreţii de mucava”.

Şi „dulci amăgiri ale copilăriei”. Viitorul împărat Nero, acum un micuţ de doar câţiva anişori, participă la o reprezentaţie în Circus Maximus, ascuns sub pulpana bărbierului Fabius, veghetor şi prieten. Trăieşte departe de atmosfera unei familii; mamă-sa Agrippina fusese măritată la treisprezece ani şi după mai multe adultere şi aventuri a fost trimisă în exil de către Caligula, fratele ei; tatăl, hărăzit cu şansa rară pe vremea aceea în familiile imperiale, aceea de a muri de moarte naturală, pleacă în regatul morţilor când Nero avea doar trei ani; e luat în primire de mătuşa Domitia Lepida, sora tatălui.
La circ, lume multă. 150.000 de spectatori. Vociferări, ironii, epigrame cu haz şi adresă, încurajări, huiduieli. Aristocraţi ori plebei, pentru toţi miza este una singură: victoria, respectiv, a fi întâiul, perfecţiunea. Pe vremea aceea de început de eră, romanii îşi manifestau spiritualitatea în trei împrejurări: în adunările publice, la alegeri şi la luptele cu gladiatori. Dar, iată, cei care odinioară râvneau să comande legiuni, să ocupe funcţii de onoare şi alte lucruri importante, se milogesc acum pentru panem et circenses, pâine şi circ. Şi mai pe scurt Spectacula. Distracţia cea mai populară putea fi întâlnită la circ, uriaşa clădire în formă de elipsă, dedicată întrecerilor de care. Circus Maximus se afla între colinele dintre Palatin şi Aventin; acoperea o suprafaţă de circa 650 pe 125 de metri şi putea găzdui chiar şi 150.000 de spectatori. O a doua formă de spectacol era Amfiteatrul, un cilindru imens, de forma unui turn fără acoperiş; aici gladiatorii se luptau între ei, vânătorii urmăreau fiarele sălbatice, criminalii erau executaţi şi, când incinta era inundată, erau reconstituite faimoasele bătălii navale. Emblematic pentru Roma este amfiteatru numit Colloseum; acesta putea primi până la 80.000 de spectatori. A treia sursă de deconectare pentru romani o reprezentau teatrele:Teatrul lui Pompei – cu 12.000 de spectatori, Teatrul Marcellus şi al lui Balbus – cu 10.000, respectiv 8.000 de locuri.

Cum adevărurile usturătoare nu puteau fi rostite în altă parte, erau spuse pe şleau la circ, în arene sau teatre – theatralis licentia. Mulţimea nu ezita să ia peste picior toate personalităţile, fie ele în vogă, fie ele neutre; le supunea unor ironii acide; doleanţele erau strigate direct către împărat; taxa soarta unui gladiator ori pe cea a unui curtean dispreţuit.

Prin convenţiile şi legile adoptate începând cu secolul I Î.Hr. spectatorii erau obligaţi să poarte costume speciale: cetăţenii de rând să-şi pună toga, senatorii şi cavalerii să aibă însemnele rangului lor; soldaţii să aibă vizibile decoraţiile, iar preoţii şi preotesele să îmbrace straiele de ceremonie. Era necesar ca spectatorii să ocupe anumite locuri nu în funcţie de preţul biletelor sau de vizibilitatea mai bună, ci de poziţia pe care o deţineau în societate. Senatorii şi membrii ordinului ecvestru stăteau în rândurile din faţă, soldaţii erau separaţi de civili, oamenii căsătoriţi de burlaci, cetăţenii străini de sclavi. Grupaţi strict potrivit rangului lor, spectatorii nu mai erau simpli spectatori, ci deveneau ei înşişi actori, jucând propriul rol, cel de „popor al Romei”. La început, în ochii sobrilor cetăţeni romani, artiştii aveau o tendinţă naturală de a fi imorali, falşi, de o sexualitate debordantă; deranja mai ales faptul că aceşti „desfrânaţi plini de ipocrizie” mai erau şi plătiţi pentru bufoneriile lor. Unii erau veritabile sex-simboluri; reprezentau o atracţie deosebită pentru mulţime; ajunseseră putred de bogaţi, iar plebea îi adula. Treptat, relaţiile s-au îmblânzit şi senatori ori ofiţeri cu înalte grade încercau sentimente comune cu plebeii.

Transpiraţia luceşte pe frunţi, picioare neastâmpărate se lovesc, mâini ridicate, guri strâmbe; copilul este fascinat. Râsete pornite din piepturi sănătoase: lucruri care-i lipsesc, cărora le duce dorul şi la care râvneşte; se strânge în bărbier, dăruindu-i acestuia atingerea tandră de care el este văduvit.
Pe cel mai tânăr dintre artişti – Paris -, Nero îl cunoaşte personal; după fiecare spectacol, Paris vine şi-i oferă din darurile primite de el; lui Nero îi place mult esenţa de şofran.
Paris observă către Fabius: „ Şofran? Da! Puştiul are gusturi de triumfător!” Nero nu ştie ce-i un triumfător şi vrea să afle. „Un triumfător, răspunde Paris, e ceea ce vezi, nu la mine, la toţi artiştii ăştia; pe unii îi îndrăgeşti, îi aplauzi, baţi din picioare; sunt modele pentru copii ca tine şi nu numai; aristocraţii tăi îi privesc ca pe nişte personaje de teatru, dar sunt vii, aşa ca mine, nu Fabius?”
„Nu!”, răspunde Fabius. „Lasă copilu-n pace!”
„Adică, ce-i fac? Uite, îl las în pace: copile, nu tânji să devii triumfător; ăştia îşi dau la gioale, se bârfesc, se giugiulesc în faţă şi în spate se urăsc!” Şi către Fabius: „Acum e bine?”
Inima micului ostracizat era deja arvunită; se hrănea cu gândul că odată va fi el însuşi „triumfător”, că odată şi-odată va culege şi el aplauzele şi încurajările imensului teatru; va fi la rându-i incendiatorul mulţimii.
„Când voi fi mare, îi zice lui Paris, voi face un teatru înalt până la cer şi cât Roma de lung, să vină toţi prietenii mei”. Paris dă din cap că aşa va fi; îşi ia rămas bun şi îi părăseşte.
Pe drumul spre casă, Fabius îl întreabă pe Nero – tocmai fiindcă ştie răspunsul: „Prietenii tăi? Adică cine sunt prietenii tăi?” Şi Nero răspunde: „Toţi cei 150.000 de oameni hazoşi ca noi!”. „Aşa, aşa, îl încurajează bărbierul, hazoşi ca noi”, măgulit de a-i fi transmis favoritului dragostea pentru lumea în care trăieşte el.

Ajung în salonaşul bărbierului, din centrul Romei. Zilnic, aici, strada îşi depune prinosul de înţelepciune strâns în păreri, bârfe, anecdote, blasfemii; prăvălia este închisă; Nero îşi reîmbracă hainele de acasă, ajutat de Fabius. Ajutorul lui Fabius, Lucius, un copil deosebit, salvat de bărbier dintr-o familie pradă unei sărăcii lucii, deapănă vrute şi nevrute. Încheie limbuţia cu o vorbă auzită în salon, pe care o tot repetă ca un papagal: „Istoria ştie ce face”. Stăpânul o ia în derâdere; în curând îl va auzi spunând: „Istoria nu ştie nimic. Nu mă enerva, broscoiule!”
Lucius reia biruitor: „Ba ştie, stăpâne, împăratul Caligula a fost ciopârţit de complotişti!” „Şi mai ce?”, îl provoacă Fabius.
Claudiu, fratele eroului naţional Germanicus, unchiul lui Nero, se afla întâmplător de faţă la ciopârţire. Înspăimântat, de frică să nu fie şi el ucis, s-a ascuns după o perdea. Ostaşul de pază îi vede picioarele ieşind de sub perdea, sare şi-l scoate de- acolo cu forţa. Amândoi sunt uimţi de ce văd, Claudiu fiindcă rămâne descoperit în faţa unui ostaş de pază, ostaşul, fiindcă îl recunoaşte pe fratele lui Germanicus. Viitorului împărat îi clănţăne dinţii în gură. În starea lui de aiureală, ostaşul cade în genunchi; îl salută cu numele de împărat. Vivat Imperator! Mai de voie, mai de nevoie, Claudiu se lasă convins să apară înaintea ostaşilor din gardă; aceştia se învârt furioşi în jurul palatului, încercând să-i împiedice pe servitori să fugă; îl salută şi ei ca pe un împărat.
Erau vorbe rostite în salon.
Fabius cunoaşte urmarea; a aflat-o pe drum. Senatul nu reuşise să găsească un împărat mai bun şi oferi onoarea tronului unui Claudiu răvăşit, dar frate cu Germanicus. Pretorienii, senatorii, cavalerii, chibiţii se năpusteau să-l aclame.
„Ştii mai multe decât mine”, recunoscu Lucius cu năduf. Şi Fabius: „Aşa, isteţule, istoria ştie ce face! Nu mă enerva, broscoiule!”
Nero ascultă atent discuţia dintre stăpân şi ucenic; nu distinge tonul ironic din glasul prietenului său şi se bucură: „Claudiu? Adică unchiul meu?”
„Ba uite că uitai, râde Fabius. Da, unchiul mamei tale e şi al tău, cum să nu? Felicitări!”

Şi altădată, mereu în lumea circului unde se simte ca acasă, micuţul Nero asistă, alături de lumea lui, la tragedia lui Septimiu, conducătorul de car mult iubit de plebe. Roma plânge; plânge şi micul Nero, mai tare decât toţi; iată, tocmai i-a murit primul om drag, şi se roagă zeilor să-l învieze, că îi roagă el mult, mult.
Şi lumea : „Priviţi cine plânge mai tare! E fiul Agrippinei, nepotul lui Germanicus ! Leit bunicu-său! Nepotul eroului nostru naţional e în graţiile lui Jupiter şi a lui Apolo!”

Şi-acasă la mătuşa Domitia, pregătiri febrile: curând, Britannicus, fiul împăratului Claudiu şi al împărătesei Messalina, va fi sărbătorit de ziua lui de naştere. Domitia, mama împărătesei şi mătuşa lui Nero, fără ştirea tatălui, pregăteşte o serbare cum n-a mai fost. Forţează viaţa, dar şi mâna lui Claudiu; speră ca împăratul să ia act de măreţia evenimentului şi să-l proclame pe Britannicus moştenitor al tronului, cum s-ar cuveni. „E un copil cu probleme de când s-a născut, zice bona.Dragul mamii e niţel ofticos! Bietul împărat, e la grea cumpănă”.

Fabius e chemat în mare secret de Egloge, bona lui Nero. E condus în parcul din spatele casei. Pe drum îi deapănă povestea şarpelui Amduat care noaptea se răsuceşte de mai multe ori, se face colăcel, şi dimineaţa renaşte în Zeul-Soare RA. „Nu zici că l-am găsit în dimineaţa asta în patul unde doarme Nero? Dar n-arăta nicicum ca un zeu, mamă, cum pretinde stăpâna; l-am ascuns în tufişuri. Iar când stăpâna Domitia m-a întrebat dacă n-am văzut un şarpe Amduat prin casă, am răspuns că parcă am văzut unul fugind, dar că nu arăta deloc că renăscuse precum zeul RA”.
„Foarte bine ai răspuns, i-a zis Fabius. A fost o încercare de a-l ucide pe adoratul tău. După cum vezi, celebritatea nu e bună nici când dormi. Unde e animalul?”
„Dar nu e un animal, îl contrazice Egloge; e un pui de şarpe, un colăcel. Cred că mai doarme încă”. „Colăcelul” dispăruse şi Fabius a zis: „Iată cum facem: aduc de-acasă o brăţară din piele de şarpe. Dacă te întreabă Domitia ce-i cu brăţara, îi spui că nu ştii, că a apărut aşa deodată la mâna copilului, înţelegi?”
Egloge nu înţelegea, cum să apară aşa, nitam-nisam, o brăţară la mâna copilului? „Nu ştii şi gata!”, a repezit-o Fabius. „E foarte important să nu ştii. Nu ştii şi gata. Înţelegi? Doar în acest fel putem para o altă tentativă de omor; faptul că tu nu ştii e un semna că ştie altcineva şi acest altcineva ar putea, la un al doilea atentat, face cunoscută Romei tărăşenia cu şarpele. Dacă m-ai chemat, ai dovedit că tu însăţi ai simţit pericolul; ai încredere în ce spun şi faci aşa cum te învăţ”.

În timpul ăsta, pe o insulă din apropiere, buzele Agrippinei, mama lui Nero şi nepoata noului împărat, altădate avide să devină femeie, să înfrunte viciul cărnii, sunt spuzite de aşteptare; în doi ani de exil a parcurs de câteva ori drumul ororii de a trăi pe cea mai înaltă creastă a primejdiei, aşteptând clipă de clipă să primească la rându-i ceea ce primeau toţi exilaţii de Caligula – ordinul să-şi ia singură viaţa, cu onoare şi vitejie. Şi-n toate acele clipe, cu mâinile goale şi visul sub pleoape, gândul ei dospea răzbunări năpraznice şi măriri trufaşe.
Şi se răspândi vestea că mama lui Nero a fost chemată din exil. Intuiţia de cititor în capete îi spunea bărbierului Fabius că împărăteasa Messalina, fiica mătuşii Domitia şi, desigur, autoarea tentativei de ucidere a favoritului său, Nero, îşi trăieşte ultimele zile. Şi după el, întreg cortegiul de bârfitori simţea la fel. Şi lumea în aşteptare.

„Cum ziceai că va fi circul ăla al tău?”, îl întreabă complice pe puşti. „Înalt cât cerul şi întins cât toată Roma? Sper să nu mă uiţi!”
Nero, cu mintea nedezlipită de imaginea lui Circus Maximus, cu cei 150.000 de prieteni haioşi şi egali între ei, nu-şi mai aminteşte ce-a spus şi zice contrariat: „Aşa am spus eu? Înalt cât cerul? Dar nu vreau înalt cât cerul, vreau cât Circus Maximus şi mai lung decât Roma. Iar pe tine şi pe unchiul Paris nu vă voi uita niciodată!”

Şi e dimineaţă. Prin ferestrele deschise, Roma se împlineşte în zvon de pregătiri; începe o nouă zi de viaţă pe pământ. Fabius se precipită spre palat. I-a promis lui Nero, deşi nu ştie cum o va putea face, că va reveni la el cu veşti bune.
Palatul zumzăie ca un stup de albine agresat. Agrippina, nepoata noului împărat, este aşteptată la palat. Să fi aflat ea, oare, de încercarea Messalinei de a-i ucide odrasla în somn?

Agrippina este condusă înaintea lui Claudiu. Faţă-n faţă, nepoată iubită şi unchi subţirel la minte. La naşterea lui Nero, Agrippinei i s-a propus să-i dea numele Claudiu. A refuzat dezgustată. Cine s-ar fi încumetat pe vremea aceea să dea copilului său numele unui om despre care nici cel mai cutezător dintre profeţi nu s-ar fi gândit la el ca la un viitor împărat? Ambianţa e familială. Nu anunţă în niciun fel un viitor cuplu. Claudiu îşi iubeşte nevasta de şaptespreze ani cu poftă; pentru el, Agrippina este doar nepoata pe care a salvat-o de la o moarte sigură.

Fabius aşteaptă în holul imens, ca şi cum a fost chemat cu treaba lui de bărbier. Messalina, soţia împăratului; apare veselă, cu tupeul adolescentei care s-a trezit peste noapte stăpâna lumii şi a inimii unui nerod, împăratul romanilor. Paşii săltăreţi nu trădează totuşi ipocrizia obişnuită în cazul unei femei care urmează să se afle în faţa duşmancei de moarte. Fabius se ridică, aplecându-se din motive de reverenţă, dar şi pentru a nu fi recunoscut. Prinde pe sub sprâncene îmbrăţişarea celor două duşmance; nimic de povestit publicului său din salonul de bărbierit.
Messalina e posesoarea unei frumuseţi atipice: roşcată cu pistrui, ca toată familia Ahenobarbilor, mijlocel delicat şi sâni agresivi, ochi alunecoşi peste un zâmbet parşiv, de o depravare inocentă, provocatoare.

După ce Fabius şi-a întins gândul pe firul vorbelor şi imaginilor populare, degrabă, ca bumerangul, gândul îi revine la ce vede cu adevărat: Messalina e doar un copil; de ce ar fi pus la cale o crimă? O adolsecentă care nu are habar ce trăieşte; tot ce i se întâmplă e un dar cuvenit, iar ea gustă viaţa mereu ca pe un frunct nou. Cum de nu se gândise? Egloge îl chemase nu pentru a-i anunţa o tentativă de crimă, ci pentru a-i arăta un pui de şarpe Amduat care nu arăta ca zeul RA. Crimă a fost doar în capul lui plin de crimele anterioare din familia regală. Crime despre care toată lumea vorbeşte dar nu e unul care să fi văzut cum împăratul Augustus şi împăratul Tiberiu şi ăla şi ăla au fost otrăviţi; sau poate tocmai fiindcă nimeni n-a văzut, ştiu toţi.

Porneşte spre casa Domitiei. În drum face un ocol pe la prăvălia unde chefliii îl aşteaptă de dimineaţă cu urechile avide de veşti de vândut. Lucius îl înlocuieşte şi gura nu-i tace. Istoria ştie ce face, încheie la repezeală când Fabius apare pe uşă. Surpriză însă. Stăpânul nu-l bagă în seamă. „Stăpâne, îl întreabă Lucius contrariat, eşti supărat pe mine? Nu mi-ai spus nu mă enerva, broscoiule !” „Acum chiar mă enervezi”, îl repede Fabius. Lasă bocceluţa cu ustensilele de bărbierit şi iese prin uşa din spate, să nu fie chemat la vorbă.

În camera de zi din vila mătuşii Domitia, Nero, nemişcat ca o păpuşă, se lasă ferchezuit de mătuşă şi cele două bone, Egloge şi Alexandria. Cea mai bună dintre mame, cum o va numi mai târziu pe Agrippina, este pentru el o străină. Totuşi nu are emoţii; are 150.000 de prieteni, acum mai puţin unul, pe Septimus; nu are spaime în faţa necunoscutului. Abia la apariţia lui Fabius ochii i se deschid ca-n faţa apariţiei unei lumini mult aşteptate; îşi reprimă totuşi orice pornire de bucurie. Fabius l-a învăţat, pentru a nu deconspira natura secretă a relaţiilor dintre ei, să-şi ascundă sentimentele faţă de el.
Egloge se străduia să-i taie lui Nero bandana de pe mână. Fabius se oferă s-o facă el; după un timp anunţă că nu e posibil. Lucrarea a pătruns în piele, imposibil de smuls fără un tratament îndelungat; şi că îi va explica el mătuşii altădată cum i-o va da jos.

Domitia se vântură de colo-colo ocărând pe toată lumea. Corpul ei masiv, leneş de obicei, dă probe de agilitate surprinzătoare. Fabius o trage deoparte pe Egloge. Că de ce i-a dat de înţeles că şarpele a fost strecurat ca să-l ucidă pe Nero? Şi Egloge a zis: „Păi de ce altceva?” „Ştii că eşti puţin nebună?”, observă Fabius. „Şi m-ai înnebunit şi pe mine!”

„Fabius, mamă, nu-s nebună. Copilul ăsta, Britannicus, l-am văzut; e gălbejit, are spasme, tremură şi leşină; cum să fi fost declarat moştenitor? Al nostru e ca un tigruţ; arată de pe acum a împărat. Dacă era să i se promită tronul, împăratul o făcea la naştere, nu acum, după un an. Unde s-a mai văzut ca un împărat bătrâior să aibă un moştenitor şi lumea să nu iasă în stradă, şi senatul, dar mai ales tatăl, să nu-şi iasă din fire de bucurie? A fost ceva anul trecut, dar mai mult zvon, eu nu-mi aduc aminte de nimic”.
Şi Fabius a zis: „Eşti deşteaptă, femeie; din păcate prea deşteaptă, mintea ta prea deşteaptă o ia razna. Messalina e totuşi un copil”. „Bine, Fabius, a zis Egloge împăciuitoare. Aşa să fie cum spui tu!”
Fabius avea şase ani când fratele său, mai mare decât el cu zece ani, avea spasme şi leşina; părinţii îl alungau din cameră să nu vadă. Abia după ce a murit, a aflat că boala se numea epilepsie. În timpul unei crize s-a lovit cu capul de colţul mesei şi nu s-a mai ridicat. Uitase de fratele său mult mai mare, dar parcă, totuşi, aici era altceva.

Din stradă se aude larma convoiului imperial, ca la o bătaie de zurgălăi. Cerul se deschide să nu piardă scena revederii; norii îşi colorează marginile de februarie peste câmpul furat lui Nero de rudele tatălui. Fabius şterge putina; rămâne totuşi în verandă.
Speriat de ameninţările mătuşii: „Rămâi unde eşti şi să n-aud smiorăcăituri de fetiţă proastă!”. Nero rămâne stană de piatră. E tras la faţă şi peticit – departe de imaginea prinţului la care ar fi avut dreptul. Fabius e dezamăgit; altfel îşi închipuia scena regăsirii fiului. De ciudă şi întristat, se pregăteşte de plecare. Bona Egloge iese ca fulgerul, se poticneşte şi cade plângând în hohote; pesemne, îşi zice Fabius, biata Egloge n-a avut prevederea să-şi ţină gura şi, după cum îi este firea, a istorisit toată păţania cu şarpele. Domitia o urmează; o ridică sub potop de ocări. „Ce te-am a învăţat eu şi ce-ai răspuns tu,blestemato?” Şi că o dă afară dacă nu revine şi nu vorbeşte cum a învăţat-o.

Agrippina a înţeles jocul lui Fabius, dar, ca şi bărbierul, pune intenţia criminală în seama cumnatei sale, a mătuşii Domitia, şi nu pe a superficialei Messalina. Se îndreaptă spre lectică; înainte de a se urca, se opreşte să înfrunte grupurile de oameni, femei şi copii mai ales, care veniseră să vadă şi să aibă ce povesti. Cu Nero alături, ridică mâinile în semn de salut. Ovaţii. Dar şi huiduieli, când îşi face apariţia Domitia. Dintr-o privire înţelege că, în antipatia plebei faţă de Domitia şi neamul Ahenobarbilor, poate avea un spijin puternic, pe care se poate bizui la nevoie.

Domitia loveşte prima. Prin fiica ei, neastâmpărata Messalina, o acuză pe Iulia Livilla, sora mai mică a Agrippinei, revenită din exil odată cu aceasta, de relaţii adulterine cu filozoful Lucius Annaeus Seneca. Iulia este izgonită din ţară şi după câteva săptămâni este ucisă la ordinul aceleiaşi. Seneca este trimis în exil în Corsica, pe atunci o insulă sălbatică. Agrippina înţelege: avea să-i vină rândul cu următoarea ocazie.

Şi mai înţelege că are nevoie de bani. De munţi de bani. De toţi banii lui Passienus Crispus, poate cel mai bogat roman la ora aceea; acesta este căsătorit cu a doua ei cumnată, soră cu acelaşi nume a mătuşii Domitia; îşi exersează puterea de seducţie pe bietul aristocrat, îl desparte de Domitia doi, câştigă dragostea unui Passienus ameţit de perspectiva de a fi iubit de o prinţesă din famiila Iuliilor. Lasă prin testament întreaga avere noii soţii şi moare misterios şi la timp. Agrippina îşi ocupă cu prestanţă locul în lumea bogaţilor, ca femeie virtuoasă, cu viaţa închinată unicului său copil. Lupta cu restul familei Ahenobarbilor, Domitia şi Messalina, se duce de-acum în câmp deschis.

În galop istoric, Agrippina îşi dedică tinereţea îngrijirii unchiului Claudiu; o femeie ca ea ştie cum şi cât s-o facă; mâna ei pe fruntea unchiului divulgă dorinţe erotice greu de ascuns unui bărbat atât de pofticios. Curtea imperială devine de nerecunoscut. Agrippina introduce cea mai severă ţinută de moralitate şi pedepse dintre cele mai aspre pentru cei bănuiţi de comportament indecent.

Zvăpăiatei Messalina nu-i pasă. Simte că poate face cu tembelul tot ce vrea; nu are decât să-i ofere, atunci când sunt singuri, din ce în ce mai rar, câteva clipe de plăcere. Azvârle cu banii pe fereastră, spre marea încurcătură a libertului Pallas, paznicul special al fondurilor împăratului, care nu poate, totuşi, să nu-i zâmbească. Aşteaptă în fiecare zi, tot mai nerăbdător, clipa când să-i provoace prăbuşirea. I se alătură Narcis, libertul loial, al doilea mare libert al imperiului, revoltat de felul cum împărăteasa îl tratează pe binefăcătorul său, Claudiu. Chiar e pe punctul de a o rupe deschis cu Messalina. O face Polibius, al treilea stâlp al puterii, după Pallas şi Narcis. Acesta chiar rupe relaţiile cu încăpăţânata împărăteasă; este om de cultură, îl traduce pe Homer în latină şi pe Vergiliu în greacă; misiunea sa principală este aceea de a-l ajuta pe împărat la studiile sale de istorie veche. E învinuit de înaltă trădare. Cuprins de panică, nemaiştiind unde îi e capul, împăratul dă ordin ca Polibius să fie executat.

Galopul istoriei continuă. Ajunsă la 23 de ani, împărăteasa plesneşte de sănătate; e tot mai pasională, mai romanţioasă. Noianul ei de infidelităţi şi amoruri fac din sesiunea de bârfe din salonaşul lui Fabius un recital de glume şi descrieri care îi impun până şi lui Claudiu să dea din cap reprobativ; interzice adunările cu mai mult de patru persoane şi îi atrage atenţia Agrippinei că fiul ei s-a înhăitat cu cetăţeni romani de proastă calitate, cum sunt cei din anturajul bărbierului Fabius. Întrebat de mamă-sa câţi inşi frecventează salonul lui Fabius, Nero răspunde: 150.000. Agrippina îi trage o palmă pe care copilul n-o va uita niciodată.

Pentru Nero, Messalina este o tovarăşă veselă de joacă; în severitatea impusă de Agrippina în Palat, voia bună a destrăbălatei împărătese încălzeşte instantaneu atmosfera. Au şi un joc preferat: de-a măştile. Nero îşi exersează talentul în arta desenului; reproduce chipuri de persoane cunoscute, iar Messalina, împreună cu fiica Octavia şi fiul Britannicus, le însufleţesc împodobindu-le cu sprâncene de pluş, nasuri de portocală, plete şi tot felul de alte năzbâtii ale imaginaţiei lor. Uneori, la jocul lor iau parte şi amanţii Messalinei, aşa-zişii prieteni. Aceştia sunt concediaţi unul câte unul şi trimişi la moarte pentru înaltă trădare.

Nu se întrezăreşte niciun orizont; i se simte totuşi apropierea. Roma fierbe; în salonul lui Fabius se vorbeşte despre un singur subiect: anul acesta soţul Messalinei va fi ucis. Agrippina îşi pierde capul: „Să nu crezi tu că eu nu ştiu că, în ciuda interdicţiei, tu continui să te vezi cu bărbierul acela; am închis ochii şi nu m-am opus. Fii sincer cu mine, nu-ţi cer altceva: circulă prin oraş un zvon că soţul Messalinei va muri până la sfârştiul anului?” Nero confirmă din cap. Agrippina izbucneşte: „Eşti sigur? Aminteşte-ţi bine ce-ai auzit. Eşti sigur că e vorba de Messalina? Şi de ce soţul Messalinei? De ce nu de-a dreptul împăratul? Ce-i aia, soţul Messalinei? Cine este Messalina să aibă parte de profeţii?” Nero nu ştie mai mult, repetă papagaliceşte: „Din faptul că un cutremur anunţat nu s-a produs, profeţii au înţels că soţul Messalinei va fi ucis până la sfârşitul anului”.
Pallas nu crede. Râde. „O prostie mai mare nici că s-a mai auzit!” Pe Narcis, libertul loial, nu-l interesează dacă e verosimil sau nu. „Ce dacă nu e verosimil? Se poate muri în toate felurile, chiar şi neverosimil”. Şi îi spune totul împăratului.

Budoarul lui Claudiu e martorul unor dovezi de tandreţe pe care doar o nepoată devotată şi mamă îngrijorată le poate arăta: Claudiu se ascunde la pieptul ei încrezător. „Nu e nimic definitiv, îl asigură ea; Messalina a mai fost măritată; de ce n-ar fi vorba de primul soţ? Dacă ar fi vorba despre tine, profeţia ar fi sunat simplu, logic: împăratul va fi ucis până la sfârşitul anului. De ce zice profeţia că soţul Messalinei? Cine e Messalina? Numele ei este pomenit tocmai fiindcă e modul cel mai simplu de a fi indicat un bărbat anonim, care, desigur, nu eşti tu. Dar, continuă ea, ce-ar fi dacă, pentru mai multă siguranţă, am mărita-o pe Messalina în taină, fără ştirea ei? Atunci, blestemul profeţiei se va abate asupra noului soţ!”

Intră Pallas, fără să fie anunţat. „Ce e?”, tresare neliniştit Claudiu. Apariţia neanunţată a primului său libert îl dă peste cap. „Îmi cer iertare, majestate, am vrut ca întâlnirea noastră să fie confidenţială. Am întors lucrurile pe toate feţele, am găsit o singură explicaţie: profeţia nu indică numele celui care va fi ucis, fiindcă nu e vorba de Claudiu, ci de amant, de cel cu care împărăteasa ar dori să fie măritată”. Claudiu cere ceva de mâncare şi o sticlă cu vin.
„Eu plec, anunţă Pallas. Ce-am avut de spus, am spus”. Claudiu nu se opune, dar parcă n-ar bea singur. „Un pahar şi gata!, hai, te rog! He-he! Amantul! Ştie cineva numele nefericitului?”

Iubitul împărătesei, vorbit de gura lumii, era Caius Silius, un tânăr cu multă prestanţă, foarte seducător; aparţinea unei familii aristocrate şi urma să ocupe în curând demnitatea de consul. „Cum Silius, cum Caius?”, nu-i vine lui Claudiu să creadă. Câtă vreme amantul nu avea nume, Claudiu fusese liniştit: un nefericit care visează aventuri amoroase. Caius Silius era altceva; exista, era arătos, tânăr, nu mai era un nefericit. Se indignează: „Cum îndrăzneşte s-o jignească pe Messalina?”

„Dragul meu, îl linişteşte Agrippina, uite te mângâi, îmi dai voie, nu-i aşa? Messalina nu va şti de acest aranjament; trebuie doar să-ţi pui sigiliul pe un act de căsătorie al Messalinei cu un alt bărbat, după care viaţa la palat îşi va continua cursul normal, la fel ca mai înainte. Iar după ce va fi trecut anul fatidic şi soţul Messaliei, cel din actul iscălit de împărat, va fi ucis, împăratul Claudiu va putea să semneze, tot în taină, un alt act de căsătorie cu Messalina”.
Claudiu se amuză: putea să abată de pe capul său prezicerea şi ea să cadă nu pe capul unui nevinovat, ci pe capul curtezanului nevestei. „Nostim, nostim de tot, zicea. Nefericitul se va trezi ucis, dacă se va trezi, fără să aibă habar; ştiţi doar, e genul de încurcături care îmi plac mie, căci, printre multele mele haruri, am fost dotat şi cu acela de a agrea nespus subtilităţile şi şiretlicurile; sunt foarte bucuros să-i fac mat pe ceilalţi cu sofisticării, nu cu aprige răzbunări; atât pe prieteni, cât şi pe duşmani”.

Semnează actele necesare cu o bucurie copilărească. Doar îl propunea drept victimă a isteţimii sale pe Caius Silius, amorezul Messalinei, care, ce-i drept, nu putea fi cu adevărat amantul Messalinei, oricât de Silius şi Caius ar fi el; şi-l imagina, cel mult, ca pe un admirator nătărău şi plicticos al împărătesei; îşi merita soarta pentru uşorul exces de familiaritate avut cu stăpâna imperiului. Şi hazul mare va fi că nici Messalina, nici acest soţ fantomă n-aveau să bănuiască vreodată că însuşi el, Claudiu, îi transformase în soţ şi soţie, şi că în lunile care vor urma, Messalina nu avea să bănuiască nici un moment că, împărţind ca de obicei patul cu împăratul, de astă dată comitea un adulter. He-he!

Liber! Împărat! Celibatar! Liber ca pasărea cerului! Chiar tânăr, mai tânăr ca niciodată. Pleacă la Ostia pentru câteva zile, la 16 kilometri distanţă de Roma. Ne aflăm în octombrie; săbătoarea anuală a culesului coincide cu începutul lunii pline; va conduce personal slujba religioasă de deschidere a festivităţilor şi, pentru a nu adormi la masă, cum îi era felul, a luat cu el două cuconiţe, nu excesiv de virtuoase, pe nume Calpurnia şi Cleopatra. Iar când va reveni la Roma, va trăi prima noapte de dragoste cu o adulterină, fosta sa nevastă; trăirea inedită îl excită; viaţa, da, merită a fi trăită.

Şi chef pe cinste: Claudiu este în formă mare; comandă mâncăruri, muzică; e cu o mână pe piciorul Calpurniei, şi cu cealaltă, pe piciorul Cleopatrei.
La Roma, uneltitorii preiau cârma; au toate vânturile în vele. Un spion este trimis în anturajul Messalinei. La momentul potrivit, acesta îi va agăţa laţul de gât. Împărăteasa va afla despre lucrul pe care nimeni din anturajul ei nu-l cunoşte, acela că împăratul, perfid, a hotărât să-şi cedeze soaţa ibovnicului. Cum va reacţiona Messalina? Se va simţi ofensată? Orice femeie în situaţia ei s-ar simţit ofensată: era debarcată de la putere, nu mai era împărăteasă, nu-l mai avea la picioare pe cel mai puternic om la imperiului. Cum va proceda? Va da de pământ cu molâul? Atât şi era de ajuns. Tigellinus o va acuza de înaltă trădare. Sigur, exista şi posibilitatea ca desfrânata să se bucure pur şi simplu. Ce i-a adus ei tronul? Ce o lega de un debil mintal? Dar chiar şi în cazul acesta, bucuria excesivă echivala cu recunoaşterea lipsei de iubire faţă de soţ şi, implicit, a existenţei unei relaţii adulterine. Exilul, în cel mai bun caz. Oricum ar fi dat-o, pe împărăteasă o aştepta, fără putinţa de alegere, ceea ce hotărâseră pentru ea Agrippina şi compania ei vicleană.
La Ostia, Claudiu habar nu are de plasa care i se întinde. Nici prin minte nu-i putea trece că Messalina putea fi încunoştinţată de cedarea ei lui Caius Silius. Calpurnia şi Cleopatra nu lasă o clipă să le scape clientul.

Şi iată vestea care zguduie amândouă taberele: Messalina a hotărât să se mărite cu devastatoarea ei iubire, Silius, în public. Claudiu se trezeşte din beţie; e convins că Messalina a dat curs sentimentelor ei faţă de frumosul Silius, în ciuda faptului că nu ştie că este liberă.
Intră în scenă Calist, cel de al treilea libert imperial, înlocuitorul lui Publius. Aşezat în scaunul imperial al fostului ocupant, îi mărturiseşte bărbierului Fabius că, după părerea lui, Silius şi Messalina se iubesc sincer; şi că asta face ca adulerul lor, atât de hulit de romani, să ia chipul unei frumoase poveşti de iubire. Cu atât mai mult, zice Calist, cu cât eroismul acestei relaţii e furnizat de Messalina. Ea este cea pierzătoare; pierde totul şi asta exclusiv din dragoste.

„Cum adică să piardă totul?” Fabius nu este de acord. Cunoaşte scăfârliile străzii ca pe propriile sale buzunre. „Nu va pierde nimic. Strada, ce-i drept, huleşte adulterul, dar pe ăla curvăsăresc. Împărăteasa renunţă la putere şi bogăţie pentru iubire, sacrificând ceea ce nicio altă femeie n-ar face-o. Ea deţine foarfecele şi briciul, alege fie măreţia, fie batjocura. Alege măreţia, strada va trece cu căţel şi purcel de partea ei”.
„Aşa-i!”, se bucură Calist, prieten de familie cu familia tânărului îndrăgostit. „Aşa-i”, admite şi Fabius. „Eu, în locul lor, aş miza pe o singură piesă, măreţia: aş da veste în lume despre cea mai frumoasă relaţie de dragoste care există pe lumea asta: Silius şi Messalina. Urmează marşul triumfal la palat şi frenezia romanilor; o uşoară mişcare de revoltă contra lui Claudiu, iar ea şi Silius vor fi regenţi; cu doi urmaşi ai lui Germanicus: Nero şi Britannicus.
Calist rămâne cu ochii în neant. A vrut să se radă şi a devenit erou. Va fi demiurgul noii dinastii romane; se îndreaptă grabnic spre ruda sa să-i mărturisească prietenului şi rudei sale de sânge nemaipomenita idee care i-a venit.

Fabius se întoarce acasă cu gândul la Nero. Cunoaşte simpatia pe care acesta o are pentru inventiva croitoreasă de măşti; bârfele care circulă în legătură cu aventurile ei nu-l ating. Nimeni nu o cunoaşte aşa cum o cunoaşte el; Messalina se bucură de viaţă ca un artist. Amanţii îi sunt proptele, de aceea se şi leapădă de ei una-două; cârjele se strică. Iar el, Fabius, îi va povesti cum, în copilărie, ridica statui şi castele din nisip: nu rezistau ploilor; le refăcea iar şi iar, şi mai frumoase, convins că frumuseţea este aceea care le asigură durata. Şi cum i s-a schimbat viaţa când a descoperit că durata o dă rădăcina; cel puţin la oameni. Şi că rădăcina nu poate fi de nimic modificată; poate fi doar stricată, şi nici asta de tot. Şi că nu există rădăcină de erou. Niciun om nu se naşte erou, dar doi, da: atunci când se iubesc. Şi-l va lua cu el să vadă doi tineri cu adevărat fericiţi: Messalina şi Silius Caius. Cuprins de dorul celor ce-i va povesti copilului său de suflet, aşteaptă să se încheie şedinţele de erudiţie. Aşteaptă mult, dar nu se grăbeşte; aşteptarea îi întăreşte convingerea că trebuie să-i spună ce are pe suflet.

Braţe în braţe cu Nero, Fabius se simte uşurat. De-aci înainte sunt doar ei, poate spune orice prostie: sunt urechi care să-l asculte şi suflet care să-l înţeleagă. Ocolesc Circus Maxismus, cu destinaţia Teatrul lui Pompei. Roma este frenetic ancorată la profeţia că nu peste multă vreme, împăratul, respectiv, soţul Messalinei, va fi omorât. O moarte anunţată este tot ce mai speră sufletele simple ale imperiului. Încă de la intrare sunt întâmpinaţi cu râsete şi o voie bună în delir; se râde din orice; se bisează totul; Claudiu e înfăţişat când pe moarte, umflat ca o gogoaşă, de atâta mâncare, când în dormitor, hămesit după nurii Messalinei.
Nero nu vrea să rămână. Răutăţile de orice fel îl neliniştesc şi-l indispun.

Pregătirile de nuntă aduse la vedere trezesc neastâmpărul plebei. Cununia e celebrată cu pompă triumfală. „Ştiu bine – spune Tacitus, pare ceva fabulos ca două fiinţe omeneşti să manifeste atâta indiferenţă în faţa primejdiei, ca într-un oraş unde se ştia totul şi nimic nu rămânea ascuns, un muritor oarecare, şi cu atât mai mult un consul desemnat, aşa cum era Silius, să se însoare cu nevasta împăratului ca să aibă copii cu ea şi acest lucru să se petreacă în plină zi şi în prezenţa unor persoane invitate special, ca să le fie martori şi să le semneze actele; ca femeia să asculte cuvintele preotului, ca la orice căsătorie, să meargă apoi la casa soţului, să aducă sacrificii zeilor, să ia loc, alături de toţi învitaţii, la masa de nuntă, să se sărute şi să se îmbrăţişeze cu ei şi, în sfârşit, să-şi petreacă toată noaptea nunţii într-un exces de desfătări, şi-afară lumea să ovaţioneze fiecare orgasm!”.
Nero nu va ajunge să-l cunoască pe Tacitus. Dacă totuşi l-ar fi cunoscut, i-ar fi răspuns că lui tocmai această indiferenţă i se pare omenească atunci când la mijloc intervine iubirea; puritatea sentimentelor şi nu prejudecata. De aceea se află în mijlocul mulţimii. De aceea e de partea îndrăgostiţilor. Respectiv, e de partea îndrăgostiţilor fiindcă nu cunoaşte încă diversiunea pusă la cale de mama lui. Şi speră ca îndrăgostiţii să fie sinceri în sentimentele lor.

Vestea i-a fost adusă lui Claudiu în felul următor: a doua zi de dimineaţă, după nuntă, Narcis se mulţumeşte să anunţe evenimentul de la Roma mai întâi celor două curtezane, Calpurnia şi Cleopatra, şi să le convingă să-l informeze ele pe împărat. Claudiu, furios, cere să vină la el Narcis; libertul se aruncă în genunchi; cere iertare împăratului că i-a ţinut ascunse nenumăratele infidelităţi ale Messalinei, adăugând că, pentru a-l scuti de o durere, ar fi încercat să-i ascundă chiar şi ultima ispravă, dacă nu ar fi fost atât de gravă. „La cununia lui Silius cu Messalina, încheie Narcis gemând, au participat şi Senatul, şi armata, şi poporul. Dacă nu iei imediat măsuri, Roma va cădea în mâinile noului soţ!”

Cuprins de spaimă, Claudiu întreabă tot timpul dacă mai este încă împărat; îşi îndreaptă atenţia răvăşită către ce-i rămâne de făcut pentru a-l doborî pe neprevăzutul rival. Socoate că Messalina trebuie să fi aflat de actele semnate de el şi se îndreptase spre un alt bărbat ca să-l pedepsească pentru vina de a nu o fi avertizat de intenţia sa de a o mărita, din mare nevoie, cu altul. Acum doreşte din toată inima să nu fi redactat acel act matrimonial şi să nu-l fi semnat niciodată. Narcis, blând, îl asigură că ea nu ştia nimic despre un astfel de document şi că se comportase astfel dispreţuindu-şi complet jurământul de soţie. Claudiu nu poate crede total în vinovăţia iubitei sale. Când jura pe toţi zeii, că are să fie fără milă faţă de ea, când îşi aducea aminte, cu ochii în lacrimi, de fericirea lui conjugală şi de soarta celor doi copii care urmau să fie abandonaţi, lipsiţi de mamă, dacă el îşi propunea s-o pedepsească rău. Trebuia să se înapoieze imediat la Roma, pentru a-şi afirma puterea şi pentru a înăbuşi în faşă această eventuală conspiraţie.
Trebuia să-l aresteze pe Silius, asta era sigur. Dar cui să-i încredinţeze misiunea să pună mâna pe el? Se simte înconjurat de duşmani ascunşi, nici măcar în Lucius Geta, comandantul şef al gărzii pretoriene, nu poate avea încredere. Nu se poat bizui pe nimeni în afară de credinciosul său Narcis, singurul credincios adevărat care i-a rămas, pe umărul căruia îşi ostoieşte nestânjenit durerea şi îngrijorarea, în lacrimi amare. Narcis îi sugerează să-l suspende din funcţie numai pentru 24 de ore pe Geta şi să-i transfere lui comanda, cu sarcina de a-i pedepsi pe vinovaţi. Claudiu consimte şi, imediat, Narcis trimite în galop la Roma câţiva ofiţeri cu ordinul de a înconjura casa lui Silius şi de a-i aresta pe toţi cei care se află înăuntru. Împăratul şi Narcis pleacă la Roma.

La Roma, Messalina, emoţionată şi surescitată de delectările din noaptea nunţii petrecute cu Silius, nu se gândeşte să dea o pauză cursului impetuos al acestui frenetic dezmăţ.

Început de eră dinastică, vorba lui Calist. Aidoma marinarilor care, după luni şi ani de rătăcire, strigă „Pământ!”, toată Italia se abandonează în mod oficial unei orgii cu beţie şi desfrâu. Prea puţini oameni sunt nechercheliţi. Messalina se îmbată cu ceva mai mult şi mai tare decât vinul: cu dragoste înfocată; pofta ei carnală, extrem de violentă, poate fi potolită doar printr-un delir erotic. În numele zeităţilor vinului, care sunt, în acelaşi timp, şi patroni ai libertinajului erotic, ea îşi invită prietenii la palat, anunţând că împreună cu Silius va continua chiolhanul nupţial din ajun sub masca oficială a unei sărbători bahice. Obligaţia de a chema poporul să-l detroneze pe imbecilul de Claudiu poate să mai aştepte până a doua zi; azi toată ţara trebuie să petreacă, fără să fie tulburată de gândul la o răsturnare politică. În grădinile Palatului sunt instalate teascuri cu hârdaie pline de struguri, pe care sar şi dansează sclavi aproape goi, aleşi dintre cei mai frumoşi tineri de la palat. Ei calcă în picioare ciorchinii din care mustul se scurge în tocitoare. În jurul lor dansează femei bete, îmbrăcate sumar, în piei de animale, ca bacantele, cuprinse de o frenezie erotică nebunească, într-o bânţuială din ce în ce mai îndârjită. Messalina conduce acest dans violent şi sălbatic, agită în mână toiagul cu ghirlande ale lui Bacchus; alături de ea, Silius, încoronat cu iederă şi încălţat cu coturni, dă ameţit din cap. Duruitul tamburinelor şi bătăile ritmice din palme întovărăşesc zgomotul şi refrenele bahice, cântate de spectatorii care se înghesuie printre dansatori şi-i invită pe toţi, cu grămada, la desfrâul general. Lui Nero, amestecat în mulţime, i se pare că Messalina l-a recunocut şi chiar l-a salutat cu braţul încărcat cu flori.

Pe scena dezastrului înfăţişat sub chipul unei eliberări, un doctor pe nume Vectius Valens îşi aminteşte cu multă plăcere că, din când în când, Messalina îl mai primise la ea în pat. Se caţără, ca să-şi demonstreze supleţea şi agilitatea, în vârful unui copac înalt din grădină. Cineva îl întreabă ce vede el acolo. Râzând, acesta îi răspunde: „Un uragan venind dinspre Ostia”. Deîndată ce au fost pronunţate aceste cuvinte, câţiva mesageri suflând din greu, năvălesc în grădină, anunţând că împăratul se întoarce la Roma foc de supărare.

Zăpăceala izbucneşte peste tot. Dansatorii se împrăştie; invitaţii, ameţiţi de băutură, fug care încotro. Silius se grăbeşte spre forum, nădăjduind să-şi construiască un alibi, iar Messalina fuge la vila ei de la Horti Luculliani, pe muntele Pineius, în nordul oraşului. Mama, Domitia Lepida, o întâmpină pe fiica sa, excitată şi beată, cu reproşuri severe şi-i spune că ar face bine să-şi ia copiii şi să iasă în întâmpinarea împăratului. Messalina o ia cu ea pe bătrâna Vibidia pentru a avea pe cineva care să intervină în favoarea ei în cazul când singură nu ar reuşi să-l înduplece pe împărat. Nu căsătoria ei cu Silius o preocupă; pentru asta poate cu siguranţă, să se justifice. Ceea ce o îngrijorează este faptul că împăratul fusese informat despre infidelităţile sale anterioare şi este pornit împotriva ei, atât din acest motiv, cât şi pentru că i s-o fi spus ceva despre planurile ei conspirative. Se pregăteşte să pornească la drum. În creierul ei, repede dezmeticit, se conturează situaţia teribilă în care se găseşte; cere să i se aducă lectica, dar nu răspunde nimeni. Sclavii fugiseră aproape toţi. Cei care mai rămăseseră, cuprinşi de spaimă, îi spun că soldaţii trimişi de Narcis ocupaseră casa lui Silius şi îi arestează pe toţi invitaţii pe care îi găsesc.

Străbate tot oraşul şi ajunge, cu cei doi copii, Octavia şi Britannicus, plânşi şi obosiţi, pe Via Ostia, în întâmpinarea lui Claudiu. Străzile sunt pustii. Sosirea soldaţilor dă şi mai multă consistenţă zvonurilor nebuneşti care circulau prin oraş, provocând un fel de scapă cine poate. Locul cel mai sigur este, acum, acasă. Uimiţi şi speriaţi, ostaşii de la barieră n-apucă să-i aresteze. Trec şi pe aici fără nici o dificultate. Un grădinar cu o căruţă plină de pământ, care părăsise un parc public pentru a ieşi din oraş, le permite să se înghesuie în căruţa sa. La ieşirea din oraş, gardianul, din respect pentru femeile cu doi copii, lasă căruţa să treacă.

Atunci zăresc, la oarecare distanţă, apropiindu-se cavalcada împăratului. Femeile se dau jos. Vibidia şi cei doi copii rămân pe marginea drumului; Messalina înaintează cu curaj spre Claudiu. Un călăreţ din primele rânduri o recunoaşte şi se înapoiază în galop spre grosul escortei; raportează că femeia care stă în picioare pe şosea este chiar Messalina. Narcis ia hăţurile evenimentului; ştie că a sosit momentul crucial al întregului aranjament; dacă disperarea patetică a acestei femei avea să stârnească mila împăratului, totul este pierdut: ea ar fi fost iertată, iar viaţa lui n-ar mai fi făcut nici o para chioară. Trage afară din pliurile togii o tăbliţă pe care sunt trecute numele câtorva din amanţii împărătesei şi, febril, se apucă să i le citească stăpânului la ureche. Împăratul ascultă absorbit. Messalina se apropie de car; cu braţele întinse, rugătoare, strigă, cu ochii în lacrimi, ca el, Claudiu, s-o asculte pe mama copiilor lui.

Cu glas scăzut, Narcis îl sileşte pe împărat să nu se uite la ea; împăratul, incapabil să acţioneze din proprie iniţiativă în cazuri de criză, ascultă supus, cu privirea în gol, cu gura căscată şi cu obrazul împietrit; cavalcada trece înainte, învăluind-o pe împărăteasă în nori de praf. Vibidia şi copiii înaintează pe şosea. Un ofiţer îi ia pe băieţel şi pe fetiţă şi-i duce la vila de pe muntele Pineius, împreună cu mama lor.

Nero îi aştepta şi le iese în întâmpinare. Nu ajung să se întâlnească. Mai rapidă decât ei este Domitia. Îl alungă pe Nero: „Să nu te mai văd în faţa ochilor mei!” „Dar ce-am făcut?”, strigă Nero plângând? „Mai şi plângi, neobrăzatule! Ca şi cum n-ai şti că din vina ta se petrec toate câte ni se întâmplă!”
Narcis îl conduce pe Claudiu la locuinţa lui Silius; începe să-i arate împăratului diferite obiecte care-i aparţinuseră lui personal, ca şi multă mobilă de familie pe care Messalina o luase de la palat ca să i-o dăruiască iubitului; bombănind înjurături tari, împăratul se urcă în car şi se lasă condus la cazarma pretorienilor; tot drumul nu încetează să întrebe dacă tronul îi mai aparţine încă, dacă nu trebuie să se teamă cumva de ceva din partea trupelor.
Soldaţii se simt flataţi de faptul că împăratul vine să le solicite protecţia; Claudiu le ţine o cuvântare scurtă şi şchioapă; piepturi ostăşeşti răbufnesc în cereri ca vinovaţii să fie judecaţi. Silius şi tovarăşii săi fuseseră deja arestaţi şi erau reţinuţi în camera de gardă. Claudiu urcă cu paşi greoi scările tribunalului şi, cum ia loc pe fotoliul de judecată, nenorocitul de Silius este târât înaintea lui.

Tânărul nu încearcă măcar să se apere sau să ceară îndurare; cere doar atât: să fie repede scutit de chinuri. Câteva clipe mai târziu el nu va mai trăi. Avea să se adeverească prezicerea că soţul Messalinei avea să piară în anul acesta, gloatele pot merge la culcare împăcate cu destinul.
Fabius îl găseşte pe Nero pe drumul de întoarcere. „Te-am căutat, măi băiete; mi-a fost grijă”. Îi vede lacrimile şi se opreşte. „Uită-te la mine, îi spune. Îţi înţeleg suferinţa. Ştiu că e una dintre cele mai cumplite. Să fii respins de cei cărora prin prezenţa ta le spuneai că eşti alături de ei. E şi vina mea; firea asta a mea păcătoasă de a ridica palate din nisip fără temelii. Iartă-mă!”

În continuare apar şi ceilalţi invitaţi la nuntă, cei care nu reuşiseră să scape; unul câte unul sunt judecaţi şi executaţi în prezenţa împăratului. Doar teama pe care Claudiu o resimte gândindu-se la propria-i soartă îi umbreşte plăcerea şi interesul bolnav pe care îl manifestă întotdeauna pentru pedepsele capitale. Sunt ucişi senatori, înalţi demnitari şi ofiţeri ai armatei, mulţi dintre ei pentru că, în anumite ocazii, trecuseră prin patul Messalinei. Iar printre ei chiar şi doctorul Vectius Valens, lăudărosul. Un biet adolescent, prezentabil de altfel, pe nume Traulus Montanus, declară că Messalina l-a invitat la o partidă de amor fără însă ca el să îndrăznească aşa ceva, şi că în aceeaşi noapte l-a dat afară, într-atât de uşor trecea ea de la exaltare la silă, ca să afle lumea pe cine era pe picior de a urma. Justificarea nu l-a scutit pe tânăr de pedeapsa capitală. În hohotele de râs zgomotoase ale celor prezenţi, un tânăr foarte efeminat, pe nume Suilius, este iertat pentru că nu i se putea imputa altceva decât obiceiul de a fi femeie.

Claudiu se înapoiază la palat unde se întinde la o masă copioasă; dus de băutură într-o stare de bunăvoinţă, îşi aduce aminte de Messalina şi întreabă ce se întâmplă cu ea. Auzind că se află la vila ei, dă ordin să i se spună să se prezinte a doua zi la palat ca să-şi pledeze cauza.

Narcis preferă să acţioneze pe propria-i răspundere; iese din încăpere şi, în numele împăratului, trimite imediat un tribun militar cu oamenii săi la vilă s-o omoare pe Messalina; expediază şi un libert, pe nume Evod, să se încredinţeze că lucrul a fost făcut cum trebuie. Evod ajunge primul la vilă; o găseşte pe Messalina întinsă pe jos, cu ochii plini de lacrimi, şi pe mamă-sa alături de ea, încercând s-o convingă să-şi ia singură viaţa, spunându-i că nu-i mai rămâne altceva decât să moară ca o matroană romană şi să nu aştepte să fie executată. Evod începe s-o acuze pe Messalina şi s-o insulte în mod grosolan. Brusc, uşa se deschide cu zgomot şi în cameră năvălesc tribunul şi oamenii săi. Messalina înţelege că nu mai e nimic de făcut şi, punând mâna pe pumnalul pe care i-l întindea maică-sa, îşi aplică mai multe lovituri în gât şi în piept. Sângele tâşneşte; loviturile nu sunt chiar atât de puternice încât s-o ucidă; înfuriat de gemetele ei, tribunul se apropie şi-i străpunge corpul cu spada.

Claudiu abia termină de mâncat când Narcis îi şopteşte: „Messalina nu mai e”. Împăratul se uită la el cu o privire rătăcită, cu gura căscată, dar nu zice nimic şi nici nu întreabă dacă ea murise de mâna ei sau nu; mai cere un pahar cu vin şi continuă să mănânce până când, conform obiceiului, adoarme şi începe să sforăie.

Vestea îi este transmisă imediat şi Agrippinei; vine a doua zi la palat cu intenţia vădită de a-şi consola unchiul pierdut de tot. Claudiu nu realizează că Messalina e moartă; când îşi dă seama de asta cade într-un fel de mutism. Îi sunt aduşi cei doi copii, acum orfani de mamă. El îi îmbrăţişează fără să se arate deosebit de mişcat.

Senatul decretează ca numele împărătesesi să fie ras de pe toate monumentele, iar statuile sale să dispară. Romanii, după cumplita orgie, ameţiţi încă, îşi exprimă satisfacţia pentru deznodământul acestei poveşti.

La palat, Agrippina examinează, împreună cu Narcis şi Pallas, situaţia nou creată. Scandalul cu Messalina ar putea determina o schimbare de opinie în favoarea republicii, fără împărat. Drumul lui Nero către tron este deschis. Două lucruri condiţionează planurile Agrippinei. Mai întâi, trebuie ca împăratul Claudiu să trăiască până în ziua când Nero avea să împlinească vârsta la care să poată fi acceptat ca împărat de către Senat şi de către popor; în al doilea rând, trebuie ca însuşi Nero să fie constrâns, printr-o educaţie severă, să capete aparenţa unui al doilea Augustus, împăratul fondator al imperiului, a unui tânăr model, a unui apărător al vechilor tradiţii romane. Numai sub această înfăţişare putea fi el acceptat de către naţiunea sătulă de scandaluri.
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.