Acum, că s-a terminat şi această campanie electorală, pot să vă spun ce aşteptam de la cei care îmi vor votul. Nu pretind că am neapărat dreptate, nu pretind că opinia mea este (singura) corectă, dar, pentru a-i acorda sufragiul, candidatul, oricare ar fi el, trebuia să îmi promită că îmi devine părinte. Şi să argumenteze cum va proceda. Pentru că un şef de stat, nu contează dacă este bărbat sau femeie, părinte devine în momentul în care i se încredinţează nobila misiune de a conduce o ţară.
Ce înseamnă pentru mine a fi prăinte-preşedinte?
În primul rînd înseamnă că, orice s-ar întâmpla, oricine şi orice ţi-ar spune, ţi-ar promite sau te-ar ameninţa, pui mai presus de toate binele şi interesul familiei. În acest caz – al ţării.
Mai înseamnă că, din întîiul scaun al ţării, eşti de acord nu numai să numeşti un prim- ministru competitiv şi profesionist, ci şi că vei lucra împreună cu el şi cu palamentul – fie de la putere sau din opoziţie, astfel încît oamenilor şi ţării tale să le aduci atîta bine cît eşti în stare.
Că vei reuşi, ca preşedinte, să treci peste prietenii, antipatii, orgolii şi interese personale. Că vei şti să îmi spui concret, la fel cum face un cap de familie: Uite, avem avem atîţia bani şi din ei trebuie să plătim rata, facturile, să cumpăram mîncare, să luăm de încălţat pentru ăla micu’ şi să punem atîţia bani deoparte pentru cheltuieli neprevăzute. Ca să facem faţă la toate astea ar trebui , fie să mai împrumutăm atîţia bani de la…, iar asta înseamnă nu numai să-i restituim, eventual cu dobândă şi majorarea pe termen lung a bugetului de cheltuieli, fie să ne mai luăm câte un job, măcar temporar, în schimburi diferite, ca să fie şi cineva acasă cu cei mici, dar să aducem şi nişte bani în plus în casă.
Cum ar arăta lucrurile cînd este vorba despre ţară? Este inadmisibil ca un candidat la Preşedinţie să nu ştie clar care este bugetul ţării, unde şi de ce se fac cele mai mari cheltuieli, unde şi de ce sînt cele mai grave probleme, cît costă coşul zilnic mediu şi minim. Prin umrare, la fel de firesc, candidatul va trebui să propună soluţii concrete pentru administrarea raţională a banilor publici. Iar atunci cînd susţine, de exemplu, că va crea locuri de muncă, el trebuie să ştie clar cel puţin cîteva lucruri: ce fel de lucrători lipsesc, unde e nevoie de această forţă de muncă, de cîţi bani e nevoie pentru crearea acestor locuri de muncă şi finanţarea lor pînă devin rentabile, cîţi bani îi trebuie pentru salarii, ce fel de personal va numi în conducere ca să aibă garanţia că treaba va merge bine, iar acele locuri de muncă au fost create cu folos. Dacă onor candidatul doar îmi promite că va crea locuri de muncă, nu numai că am tot auzit asta, dar, fără argumente şi exemple concrete, nu mai pot să-l cred nici măcar la nivel de intenţie.
Ce mai aşteptam să aud de la cei care îmi vor votul pe 2 noiembrie 2014? O serie de lucruri asemănătoare. Pentru că o familie nu e foarte uşor nici de condus, nici de îngrijit, nici de întreţinut.
De la nici unul nu am auzit nimic din ce aşteptam. Pe părintele – părinte nu-l poţi alege, pe părintele-preşedinte da. Iar eu am decis că nici unul nu merită să-i acord acest titlu.