Capitolul 2
Nicolae Ceauşescu – autobiografie
„În 1935 Ianuarie am luat parte la Conferinţa Comitetului Judeţean al UTC. După Conferinţă am fost oprit de agentul Guşe, la mine sa găsit chitanţa de închiriere a casei unde sa ţinut conferinţa şi un carnet cu unele notiţe pe care le uitase acolo Ofelia Manole şi il luasem să il dau. Am reuşit pe drum să fug. În Februarie am fost trimis în Oltenia ca instructor. Am lucrat acolo cu Estera Rodosevetki, care era conducătorul Regiunei. După arestarea ei în Iulie 1935 am rămas eu cu conducerea regiunei până în Decembrie 1935. În Decembrie 1935 am fost trimis ca conducător al regionalei Prahova, în ianuarie 1936 am fost arestat, fiind dat de un provocator Olteanu. În proces am fost 19 inşi printre cari Petre Jubu şi Tarnovschi Vladimir, un polonez. Nam dat nici o declaraţie privitor la munca mea sau a altora. Procesul sa judecat la Braşov şi am fost condamnat la 2 ani şi şase luni. Închisoarea am efectuato la Doftana”.
„Fiind dat de un provocator Olteanu”, scrie autobiograful. Olteanu era tovarăşul de încredere, care-i aştepta acasă, pe el şi pe Vladimir Tarnovaschi, un polonez. Şi abia au pus piciorul în prag, că tovarăşul de încredere din comuna Ulmi, a anunţat jandarmii, care n-au venit cu mâna goală, ci cu o pereche de cătuşe, ce-i drept, cam ponosite, ca semn al lipsei de respect pentru Olteanu; i-au arestat şi închis în grajdul unde jandarmii îşi ţineau caii peste noapte – o coşmelie din paiantă, cu pod înalt, descoperit pe părţi şi sprijinit în bârne şi scânduri bătute în cruce; acoperişul era spart pe alocuri; luna ianuarie – înăuntru, câteva grade cu minus. Două ferestruici înguste şi strâmbe deasupra ieslelor, şi mai erau copcile din tavan prin care se vedeau stelele încă palide pe cerul de cleştar. Şi doi cai frumoşi; unul roşcat, cu gleznele albe, coama neagră începea de la căpăstru, se alungea de-a lungul gâtului şi se revărsa de o parte şi alta a pieptului; celălalt – alb, picioare scurte, trup îndesat. Şi amândoi, cu urechi drepte şi ascuţite cum au lupii. Şi-n liniştea începutului de seară, afară, chiar sub fereastră, cineva urina, şuvoiul de urină cădea pe maldărul de vreascuri c-un sunet ascuţit; se oprea ca să reînceapă înfundat, semn că insul schimba poziţia privind după năluci şi urina cădea pe pământul gol. Uşa scârţâi, se crăpă cât să pătrundă un om; aerul rece de-afară îi învălui pe cei doi şi-i făcu să se strângă şi mai mult în ei. Un bărbat îmbrăcat cu o şubă peticită, murdară, intră şi fără nicio vorbă, scoase din buzunare două bucăţi de pâine şi le aruncă pe paiele pe care zăceau. Ieşi după cum intrase şi liniştea se aşternu parcă şi mai adâncă. Timpul se scurgea o dată cu întunericul care se instala lătrat de câinii satului. Zbuciumul zilei topise în cei doi orice vlagă – dormitau, ghemuiţi, cu genunchii la gură.
– Dormi?, deschise vorba Nicu.
– Nu.
– Mereu eşti aşa tăcut?, continuă Nicu.
– Sunt tăcut?… Nu pot face două lucruri în acelaşi timp, răspunse Vladimir, să gândesc şi să vorbesc totodată.
Şi Nicu a zis, mai bine, balivernele şi pe mine mă obosesc.
Când fusese împins înăutru, c-un picior în spate, cătuşele de la picioare l-au împiedicat să amortizeze şocul şi a căzut pe umăr; îl durea ascuţit şi o dată cu durerea retrăia clipele din zilele şi nopţile când jandarmii îl duceau şi predau din post în post, din grajd în grajd, mai omenos sau dimpotrivă, după cheful şi firea fiecăruia. Pentru mine, vorbi în continuare, grajdurile sunt al doilea loc de activitate.
– Nici mie nu-mi sunt străine, zise Vladimir.
La 12 ani, fugise în Polonia, să-şi cunoască neamurile, zicea, şi să scape de sărăcia pe care, spunea ta-su’, o are moştenire din străbuni şi ţine la ea ca la ochii din cap; dovadă că nu s-a dezlipit o clipă de ea şi o poartă ca pe o podoabă rară; şi când a ajuns, în sfârşit, pe tărâmul făgăduinţei, a fost luat în pimire de semeni care vorbeau limba lui de-acasă, nu-ţi închipui, zicea, ce fericire e s-auzi,oriunde te-nvârteai, limba poporului căruia îi aparţii! Şi că pe limba asta a fost dus şi închis tot într-un grajd ca ăsta; era trezit cu noaptea-n cap şi trimis la muncă în mină, o grotă nenorocită, fără niciun sistem de siguranţă. A fost avertizat că dacă încearcă să ia legătură cu ceilalţi lucrători nu mai apucă ziua de chenzină care, oricum, n-a venit niciodată, cel puţin în cei cinci ani petrecuţi ca scalv în ţara de origine. De uitase cu totul cum arată lumina zilei; era trezit când încă mai era întuneric, mergea la culcare, mult după lăsarea întunericului. O singură dată a reuşit să evadeze; la primul post de poliţie a povestit patimile la care sunt supuşi ocnaşii de la mină; îl ascultau ca pe mesia, ca pe mesia m-ascultau, pe cuvântul meu, şi urechile lor atente, şi ochii lor compătimitori rodeau în el speranţe spălate cu lacrimi de copil încă. I-au dat să mănânce, l-au hrănit adică, l-au urcat într-o căruţă cu bidiviu şi pe-aici ţi-e calea care, nu-i venea să creadă!, a avut capătul tot la mină. Mai are şi-acum pe spate urmele bucuriei revederii.
– Mi se pare mie, zise Nicu, ai oarece no-nostalgie după vremurile alea? Povesteşti cu ne-nesaţ.
– Aiurea! Profit de noaptea asta cu lună plină, mă inspiră. Dar nu greşeşti prea mult…
Când s-a-nchis mina, au fost scoşi toţi într-o noapte din grajdurile alea, duşi şi lăsaţi undeva în câmp; o seară dumnezeiască, cu burniţă şi frig, dar cu cerul prietenos, primitor de hoinari; bănuieşti, cred, zicea, că n-aveam curajul să fac un pas într-o direcţie sau alta, ceilalţi au luat-o la goană, de teamă să nu se răzgândească patronul. A rămas singur, neîndrăznind nimic. Niciun drum, nicio casă, niciun indicator. A rămas acolo până dimineaţă; a văzut de unde răsare soarele, a calculat estul, vestul, nordul şi sudul şi înapoi spre România, la părinţii îngrijoraţi că a uitat de legământul sărăciei noastre şi s-antors să-şi ia partea din bogăţia lăsată lui moştenire de străbunii iobagi. A fost judecat la Iaşi şi repus în drepturile de născut aici.
Se petrecuse ceva totuşi în anii petrecuţi în ţara părinţilor, a strămoşilor lui: crescuse!
Şi încă mai mult: crescuse şi habar n-avea că nu mai era copilul pribeag. E drept, se masturba, ca toţi convivii de altfel. Nu era diferit. Doar crescuse şi nu ştia că nu mai era cel care plecase.
El. Părinţii îmbătrâniseră oleacă, mult nu se schimbaseră totuşi; nu ne mai potriveam, a zis. Viaţa lor se deosebea de viaţa de la mină doar în orarul meselor şi al somnului.
– N-aveam nicio dorinţă să-mi duc viaţa la fel ca până atunci, niţel schimbată…
Şi, prin Dadu, l-a cunoscut pe domnul Bodnăraş; în gară, se grăbea spre puşcărie, se temea că-ntârzie, închid ăia porţile şi rămâne fără desert. L-a vizitat mai târziu şi chestii de-astea…
– Am auzit de Bodnăraş, a zis Nicu.
– E un tip!… Prin Dadu l-am cunsocut, şi ăsta-i un tip, îl cunoşti?
– Nu. De unde?… Şi nu mă mai în-în-treba de nume, sau, dacă mă-ntrebi, nu te aştepta să-ţi ră-răspund, a zis Nicu.
– O să-mi amintesc…
Dar nu după multă vreme. Căci, a continuat el, după ce ispăşesc pedepsa de-acum, precis va fi una, plec în Uniunea Sovietică.
Dar că nu ştie când va fi asta. C-a depus cerere la Legaţia rusă, a plătit şi taxa de 170 de lei şi aşteaptă, pleacă să vadă, poate lumea aia e mai bună. Poate nu-i mai bună şi păţeşte la fel ca la poliţia din Polonia, vrea să vadă cu ochii lui. La lămpiţa de pe pieptul ocnaşului care a fost, văzuse oroarea lumii în care trăieşte omul modern; şi că viaţa fără lumină e, în realitate, prototipul, lumina falsifică, creează speranţă, iluzii. Lumea e condusă de capete cu minţi de găină şi conştiinţe de eunuci. Ei numesc asta democraţie.
Şi dimineaţa, din nou, pe jos.
Cu cătuşe doar la mâini, spre următorul post de jandarmi, la Nucet, şi declaraţii, alte declaraţii, între timp, ceilalţi 17 arestaţi apucaseră să vorbească, fiecare cât ştia, nu mai era nimic neştiut, bătuţi, cu familiile hărţuite, cedaseară, Dumitrescu şi Toma A. Toma recunoscuseră că Nicolae Ceauşescu şi Vladimir Tarnovschi erau în zonă de pe 12 ianuarie, şi nu din 15, cum declaseră la început.
Da, aşa e, căutau de lucru, au dormit în gară, în gară s-au şi întâlnit, el şi Vladimir, apoi la cofetăria lui Dumitrache…
Şi mai departe, următorul post, Târgovişte.
Şi mereu în grajduri, câte grajduri are ţara noastră ospitalieră, zicea Tarnovschi, şi auzindu-l vorbind pe mutu’ ăla, jandarmii se amuzau, vorbeşte, ziceau, bă, ia înjură-l de mamă, poate ştie şi alte vorbe decât să-şi bată joc de ţara care-l hrăneşte, hai, înjură-l, şi cine ştia că,dacă-l înjură, pentru Vladimir tot aia e, înjura, şi Vladimir nici nu se prefăcea când, privind înapoi sau înainte, numai el ştia, n-auzea nimic din jurul său.
Şi-n şedinţa Consiliului de Război al Corpului 5 Armată din incinta garnizoanei Braşov, Comisarul regal, un individ subţire, ştiutor de carte multă, acuză doct:
„Constat că trupurile firave şi sufletele slabe ale unora sunt infectate de o otravă care ameninţă cu contaminarea. Sunt medicul chemat la căpătâiul unui bolnav spre a-i pune diagnosticul. După cum, pentru a se evita infecţia şi cangrena, se pot sacrifica, uneori, părţi importante din organism, tot astfel cangrena de faţă trebuie operată cu dibăcie până la rădăcină, pentru distrugerea completă a răului. La început am crezut că este vorba de o rătăcire trecătoare a unor tineri. Majoritatea sunt băieţi cu carte, cu oarecare cultură autodidactă, ceea ce dovedeşte că ei mai au timp să se ocupe, în afară de meseria lor, şi de cele sufleteşti. Unii dintre ei, fiind şomeri, au fost forţaţi să se alăture mişcărilor care le ofereau alte mijloace de trai decât munca lor. Se ştie că diversele sindicate muncitoreşti acordă ajutoare muncitorilor şomeri. Azi m-am convins că avem de-a face cu o periculoasă organizaţie comunistă”.
Terminându-şi discursul apoteotic, Comisarul regal îşi strânge hârtiile şi-n vreme ce se aferează maiestuos, Vladimir strigă de jos spre comisar: „Cangrena e-n minţile voastre de găină, în conştiinţele voastre de eunuci!” Ciocanul preşedintelui Consiliului de Război bubuie, saltă hârtiile de pe masă, printre care şi cererea tatălui Andruţă de a se fixa domiciliul fiului său, Nicolae, la Scorniceşti. Îi comandă lui Vladimir să se ridice în picioare, nu-ţi permit să sfidezi instanţa, domnule inculpat, şi fiindcă Vladimir, tot de jos, a strigat că instanţa legitimează o putere neligitimă, obţinută prin minciună şi jaf, judecătorul îi acordă pe loc 15 zile de arest şi ordonă să fie evacuat din şedinţă.
Atunci, Nicu se ridică şi, adresându-se celorlalţi acuzaţi, îi provoacă să se solidarizeze cu Tarnovschi, tovarăşul lor, pe ei, striga el, arătând spre masa comisarilor regali, îi adună la-la-laolată interese de câ-cârdăşie, pe noi, solidaritatea noastră!
Ia drumul lui Vladimir, şi primeşte 60 de zile de arest sever.
Presa primeşte cadoul de scandal şi Nicu e pagina întâi a multor ziare. Cronicarul de la Cuvântul liber, tânărul poet Eugen Jebeleanu, însoţit de un avocat, obţine încuviinţarea de a avea o întrevedere cu cei doi rebeli. Întâlnirea are loc în curtea garnizoanei şi relatarea ei apare în numărul din 6 iunie:
„Dumnică, la Braşov.
O scăpărătoare zi de început de vară hohoteşte în toţi copacii Tâmpei şi pe toate străzile, încă pustii la orele şase şi jumătate dimineaţa.
Este a patra zi din procesul intentat celor douăzeci şi cinci antifascişti din Dâmboviţa şi Prahova.
Natura şi-a revărsat, generoasă, peste tot oraşul, coşurile de verdeaţă şi rachetele de lumină. Poate de aceea închisoarea centrală a Braşovului se strânge mai mult între zidurile ei înalte şi devine mai rigidă şi mai cenuşie. Acolo, sus, în dosul zăbrelelor, deţinuţii – ne gândim – trebuie să doarmă încă.
Pătrundem în curtea temniţei.
Ne-am înşelat.
N-au apărut încă bine zorile, şi somnul, pasăre chinuită, a zburat.
Iată, au început să se arate, la ferestrele împărţite în pătrate, capete.
Avocatul care mă însoţeşte roagă pe directorul închisorii să-i îngăduie o convorbire cu doi dintre deţinuţii antifascişti: Tarnovski şi Ceauşescu. Aceştia doi au fost condamnaţi, pe loc, cu o zi mai înainte, pentru că ar fi ultragiat, în şedinţă, consiliul.
Primul a primit o pedeapsă de cincisprezece zile închisoare şi al doilea (pentru faptul de a se fi solidarizat cu cel dintâi), şase luni.
Un gardian ni-i aduce pe amândoi.
Vin spre noi, surâzând. Feţe senine.
Copii încă.
Ceauşescu are 19 ani (neîmpliniţi) şi este cizmar. Ne explică pentru ce au fost condamnaţi, el şi Tarnovski, şi în ce constă ultragiul.
Tarnovski ştie lucrul acesta şi ne face să înţelegem fără să deschidă gura, cu un surâs resemnat şi cu puţină dureroasă ironie înapoia ochelarilor umezi. Vorbeşte puţin, ducându-şi din când în când o mână la gâtul gol: nu are guler la cămaşă şi afară este răcoare.
Ceauşescu e un copil. Dar un copil cu o inteligenţă de o maturitate surprinzătoare. E scund, slab, cu ochii mici şi vioi, două boabe de piper. Vorbeşte limpede, puţin prea repede, parcă voind să spună deodată tot ce ştie. Are 19 ani, dar a văzut şi a păţit ca pentru 90.
Bătaie? Ho – ho, şi încă cum!
Jandarmii nu se joacă.
O spune, totuşi, simplu, ca pe un lucru devenit firesc, schiţând din când în când un gest: trei degete unite, descriind cercuri, ca pentru rotunjirea frazelor.
A fost şi el condamnat în aceeaşi şedinţă de sâmbătă la şase luni închisoare. Tot pentru ultraj.
Şi anume pentru că – la auzul pedepsei date lui Tarnovski – s-a adresat consiliului, spunând că se solidarizează cu camaradul său. Inimă tânără şi generoasă, să ne mirăm că i s-au dat şase luni de închisoare?
Va trece vara, va veni toamna şi îl va prinde şi lapoviţa. Ceauşescu, cu cei 19 ani ai săi, nu le va putea simţi şi nu le va vedea ca altă dată, la el la ţară.
Când, apoi, convorbirea se isprăveşte, cei doi sunt duşi înapoi în celule, în acelaşi timp în care convoiul cu restul acuzaţilor este luat între baionete şi scos pe poarta închisorii, pentru a fi dus la judecată (se-nţelege că recalcitranţii nu mai asistă la proces).
Duminică – şi zi de judecată…”
Tarnovschi şi Ceauşescu n-au mai avut dreptul să participe la dezbaterile instanţei până la pronunţarea sentinţei : Tarnovschi, doi ani închisoare şi Ceauşescu, doi ani şi şase luni – cea mai grea pedepasă a grupului; ceilalţi au primit pedepse de la trei luni la un an, plus amenzi. Şase dintre ei au fost achitaţi.
Iată-l în faţa porţii monumentale, în genul arcurilor de triumf, a închisorii Doftana. Măreaţa poartă este continuată în stânga şi în dreapta de ziduri groase de piatră, străjuite de 11 turnuri de pază. Ridicat pe un platou solid, în apropierea râului cu acelaşi nume, fără nicio vecinătate umană, stabilimentul sprijină singuratic bolta cerească, conservă aerul unei vechi cetăţi medievale. Configurat în formă de stea, cariată de 365 de celule înlănţuite în gratii de fier, copleşeşte ochiul. Regele Carol I l-a vrut o Bastilie românească şi aşa i-a rămas numele. Cu niciun evadat.
Inventarul cu care a fost trimis aici de penitenciarul Braşov menţionează: Zeghe, Nădragi, Ismene, Opinci, Bonetă, Fiare de picioare – una pereche. Gardianul îl examinează cu interes, zice: tu eşti ăla nărăvaş şi-al dracu’? Măi să fie, te credeam o fiară!… Râde şi continuă: ne faci de râs bunătatea de faimă! Hai, umblă! Şi nu l-a uitat, şi ori de câte ori, drumurile îi aduceau faţă-n faţă zicea râzând, ce face fiara nărăvaşă? Nu-i răspunde, l-a sfătuit profesorul Petre Constantinescu – Iaşi, de la care învăţa istoria şi geografia, temperează-ţi avântul… ai 20 de ani. Şi el a zis, voi avea 20, voi avea şi 21 şi 50, nu vârsta… Foarte posibil, foarte posibil, l-a întrerupt profesorul, dar, în momentul ăsta, nu cu gardienii ai tu treabă, dificil în clipa asta este să te faci credibil în ochii noştri, ai norocul să suporţi acelaşi regim ca toţi corifeii partidului, de ce corifei, o să mă-ntrebi, fiindcă, îţi voi răspunde, suma anilor de puşcărie pe care urmează să-i execute, întrece veacul, chiar veacurile, iar regulile conspirativităţii impun ca orice individ, ca tine aşa, să fie considerat nesigur până la proba contrarie. Dacă în jurisprudenţă prezumţia de nevinovăţie este uzuală, în activitatea partidului, dimpotrivă, orice individ trebuie considerat nesigur. Pentru noi, acum, eşti un posibil Olteanu, de ce te-am crede? Încrederea cucerită trebuie meritată. Simpla lipsă a unor date compromiţătoare nu trebuie considerate ca o dovadă că se poate avea încredere în tine. Or, avântul tău, insuficient cântărit poate părea inversul a ceea ce este, respectiv, o provocare.
Şi-o vreme, din respect pentru profesorul său benevol, s-a abţinut. Şi-odată, când Dumitrache a fost adus târâş, fiindcă nu mai putea călca cu tălpile la care fusese bătut, a-nceput să bată cu scândura de la pat în zăbrele şi să-i facă în fel şi chip pe gardienii care-l târau, călăilor, nu ştiţi ce faceţi! Raportul gardienilor suna astfel:
„Subsemnaţii gardieni Mihai Gheorghe, Pordea Vasile şi Militaru Ilie, cu serviciul de zi la secţiile D, E şi F, G, respectuoşi raportăm următoarele: în ziua de 20 februarie, pe la orele 8, deţinutul Ceauşescu Nicolae a început să strige cuvinte insultătoare la adresa Dumneavoastră şi pe făcându-ne pe noi călăi şi bătăuşi, spunând că nu ştim ce facem”.
Pedeapsa pe care a riscat-o nu e greu de ghicit. Scriitorul francez Henri Barbusse descrie astfel carcera închisorii: „La Doftana, există şi o secţie „H” pentru deţinuţii nedisciplinaţi. Această secţie este formată din celule de trei metri pe un metru cincizeci, lipsite de aer, fără pat, fără scaun, fără masă, fără instalaţii sanitare. Nu există apă pentru splălat. Hrana este imposibilă şi în orice caz insuficientă. Încarceraţii au lanţuri la mâini şi la picioare. Bătaia se practică în mod curent. Cei bătuţi la tălpi nu mai pot merge când sunt trimişi înapoi în celulă. Dacă vreun deţinut se îmbolnăveşte, este lăsat să moară”.
Dar mai răvăşitoare decât perspectiva morţii erau foamea, chinurile ei neirtătoare de nimeni, spunea preotul Provian, confesorul deţinuţilor de la Doftana; străbătea satele prahovene cu căruţa, zeci de kilometri zilnic; în numele lui Hristos, cerea îndurare pentru oile rătăcite din puşcărie, pâine, brânză, ouă, jumări, marmeladă; se-ntorcea cu ele în măreaţa fortăreaţă şi-i hrănea pe ocnaşii ajunşi la disperare, niciodată însă şi pe cei condamnaţi politic şi bunul preot s-a plâns Patriarhiei că, iată, un servitor în serviciul lui Dumnezeu este împiedicat să-şi îndeplinească misiunea de a aduce oile rătăcite pe calea credinţei. S-a-ndurat Patriarhia de oile rătăcite ale preotului Provian şi o parte din mâncarea adunată întru credinţa faţă de Hristos a putut ajunge şi la hămesiţii din secţiile D, E, F şi G; şi-n faţa clemenţei creştine, într-o dumincă de la începtul lunii august 1937, comuniştii au mobilizat din toată ţara peste o mie de oameni, şi pe colina din faţa închisorii o mie de guri şi urechi de două ori pe-atâtea au scandat şi-au auzit scandând împreună cu ei: „Vrem aer şi lumină! Vrem muncă şi pâine!” Şi fiecare scandare era acompaniată de lovituri în uşile celulelor cu scândurile de pat. Şi n-au mai fost singuri. Poetul ardelean Octavian Goga a primit, prin intermediul ministrului Mihail Ralea, memoriul comuniştilor şi Henri Barbusse a scris „Călăii”, iar un raport al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, întocmit în 1939, specifica următoarele: „Condamnaţii preferă Doftanei orice altă închisoare. A fi trimis la Doftana înseamnă pentru ei cea mai teribilă pedeapsă datorită faptului că în această închisoare nu există comunicare cu exteriorul, nu se pot organiza revolte, speranţa de evadare este o aberaţie şi, în sfârşit, pentru că este posibil şi chiar lesne de asigurat supravegherea fiecărui individ". Şi-odată restabilite legăturile cu exteriorul, punctual ca un poştaş, gardianul-şef îi înmâna zilnic lui Gheorghiu-Dej ziarul „Dimineaţa". Primea, la fiecare număr, suta de lei. Pretenţiile deţinuţilor de-a fi la zi cu politica au evoluat. Prin acelaşi gardian-şef şi-au procurat un aparat de radio fără carcasă. L-au instalat în celula lui Bodnăraş. Trecuse vremea copierii pe foiţe de ţigară a informaţiilor şi transmiterii lor prin ingenioase mijloace din celulă în celulă. În cele patru ore zilnice de plimbare prin pitoreştile împrejurimi ale închisorii, doftaniştii dezbăteau, la liber, politica internă şi internaţională, notează Gheorghe Apostol,vreme aveau mai multă decât membrii Parlamentului României. Raportul gardienilor din februarie 1937 îl consemnează pe Ceauşescu drept unul dintre durii militanţi pentru drepturile deţinuţilor. A fost perioada în care Teodor Rudenko a lansat poezia „Privesc din Doftana”.
Privesc din Doftana prin gratii de fier
Departe, în zare, un petic de cer,
E cerul sub care închisă şi ea
Se mistuie-n chinuri tovarăşa mea…
Deasupra Europei se adună norii negri ai războiului. Cehia este anexată Germaniei, Slovacia devine stat independent, Ungaria ocupă Ucraina subcarpatică. Dictatura regală se lăfăia sub semnul atotputerniciei Elena Lupescu. „Ziua Duduii, notează grijuliu şi bolnav de dragoste regele în jurnalul său intim, la 21 mai 1938, pare mulţumită şi se plânge mai puţin de dureri. Doamne, Dumnezeule, păzeşte-o, dă-i sănătate, alină starea ei de nervi, ca să pot fi şi eu liniştit. Iubirea pentru dânsa tot atât de vie şi de adâncă este, nici nu pot să-mi închipui viaţa fără ea. Am avut proba zilele trecute, când n-a venit acasă din cauza seratei lui Max, cu toate că am dormit, totuşi, chiar în somnul meu, simţeam că-mi lipseşte ceva. Doamne, Doamne, dă-i putere să reziste la vremurile grele ce se arată!”
Tot o Elena bântuie şi nopţile altui predestinat. La 1 aprilie 1939, Nicolae Ceuşescu este notat în ziarul Lumea Nouă ca recitator în cercul cultural al breslei textiliştilor (cu poezia Seara, de George Coşbuc). Breasla textiliştilor îl atrage pe tânărul Ceauşescu, proaspăt eliberat din închisoare, ca un magnet şi nu orice fel de magnet, ci unul cu voaletă, rujat şi coafat, cu un nume istoric: Elena. Numele care te face să uiţi de îndatoririle înscrise în fişa postului de rege şi deopotrivă în aceea a revoluţionarului de profesie, unde scrie roşu pe alb: „Revoluţionarul este un om predestinat. El nu are interese personale, treburi private, sentimente, legături particulare, proprietate; el nu are nici măcar nume. Totul la el e absorbit de un singur interes, mai presus de toate celelalte, de un singur gând, de o singură pasiune: revoluţia (…)”.
De 1 mai, revoluţionarul de profesie participă, în rândurile aceleiaşi bresle, la demonstraţia organizată de Mihai Ralea, Ministrul Muncii. Câteva seri mai târziu îl găsim la chermeza din Parcul Veseliei, unde Lenuţa este încoronată ca Regină a Muncii. Organizatorii balului, pentru a-şi recupera o parte din bani, distribuiau cărţi poştale fără o semnificaţie anume, contra cost. Băieţii dădeau aceste cărţi poştale fetelor, iar fata care primea cele mai multe era declarată regina balului. Rudele deţinuţilor politici foloseau prilejul, cumpărau cărţi poştale pe care îşi notau revendicările: eliberarea deţinuţilor politici cutare şi cutare, îmbunătăţirea regimului penitenciarelor etc.
Lenuţa s-a adresat participanţilor cu vorbele: „Mulţumesc proletariatului conştient de eforturile făcute pentru apărarea libertăţii şi martirilor clasei muncitoare, cerem pâine şi dreptate, eliberarea lui… şi urma lista cu numele celor din închisori”. Şi minunatele seri de august, când natura răvăşită de căldura de peste zi se îmblânzeşte, între absolutul bolţii cereşti şi făgăduinţele pământului. Tinerii se cuprind la dans într-o mare de trupuri îmbrăţişate, băieţii cu ţestele albe, tunşi chilug, recruţii noului contingent (se decretase mobilizarea parţială a armatei române şi concentrarea unor efective importante în Transilvania. Europa se pregătea de război, suna alinierea la start – ultimele bucate ale păcii); norii poartă în pântece culorile asfinţitului, trimit pe pământ răgazul iluziilor, fetele îşi încolăcesc braţele bronzate pe după gâtul celui chemat în tranşee. Planeta aleargă la decont, cu victimele în cârcă, învârtindu-le. Lenuţa, cu Nicu de mână, urcă pe scăriţa din spatele scenei, strâmtă, cu trepte înalte, ies pe o terasă plină ochi de cupluri care se sărută. Băieţii, raşi în cap, cu gâturile negre de la muncă. Lenuţa poartă voaletă şi dedesubt, frăgezimea purpurie a reginei abia încoronate; Nicu gâfâie, se opreşte să-şi tragă sufletul. Se aşază pe maldărul de afişe uzate, cu privirea ridicată spre ea, încearcă să zâmbească – iertare, obosesc repede. Ea se apleacă, pune mâinile pe genunchii lui, îl priveşte întrebătoare, ce-i? Îi caută ochii care nu se lasă prinşi. Îi ridică fruntea – în sfârşit ochi în ochi. Ce-i? Îl ajută să se ridice, un sân – în palma lui, şi-o retrage ca ars.
Micuţul activist ardea la flacăra cuvintelor puţine pe care le recita cu înfocarea îndrăgostitului – de ea? de cauză? Colegii de la şcoala de cadre a partidului, 20 iunie – 20 iulie 1939, urmăreau cu invidie schimbările din aspectul exterior al eternului ponosit şi rămâneau discreţi, supuşi acelui sentiment – întotdeauna ras, tuns, şapcă nouă, ciorapi în pantofi, nasturii de la veston – toţi. Lenuţa îl croia după obiceiurile şi deprinderile vestimentare şi de igienă însuşite în casa patronului unde slujise – un anume Auerbach. Îl lua în stăpânire bucată cu bucată, mai întâi părul -îl dotează cu port-pieptene cu plăsele de os; apoi gulerele cămăşilor şi dunga nădragilor; îl ferchezuia revoluţionar.
Cu înfăţişarea de contabil fără portofoliu, la Conferinţa de organizare a UTC, este ales secretar; în urma procesului intentat participanţilor la Conferinţa de organizare a UTC, este condamnat în contumacie de Tribunalul Militar din Bucureşti la trei ani de închisoare şi 20.000 lei amendă, transformaţi în 200 de zile de carceră. Reuşeşte să părăsească locul şi se refugiază anonim pe uliţele de la periferia Bucureştiului.
Lenuţa îl poartă după treburile ei; seara se opresc în strada Vasile Lascăr; se furişează pe sub ferestrele luminate până-n grădiniţa din spate, uşa scârţâie din balamale, tu eşti Lenuţo? – da, tanti, fiţi liniştită! Urcă treptele de beton pe întuneric, pisicile se preling speriate pe lângă ei, dă-le drumul, Lenuţo, am uitat de ele – bine, tanti! El ajunge sus şi o aşteaptă pe ea să elibereze pisicile, mirosul de urină îi pătrunde în nări, rămâne nemişcat, cu degetele la nas. Înutru e frig. Până se încălzeşte reşoul şi fierbe ceaiul, rămân cu paltoanele pe ei.
– Ţi-e frig?
– Nu, nu!
S-a aşezat pe scaunul de lângă măsuţa lipită de perete; ea roboteşte prin casă, aduce cănile pentru ceai, scoate din bufetul ascuns într-un colţ al mansardei, scovergi de casă – începe să se-ncălzească. Când pregătirile s-au încheiat îşi dau jos paltoanele şi le aşează pe patul de fier. Ceaiul e fierbinte, aburul se ridică precum un halou în jurul cănilor, sorb cu zgomot.
– Până la urmă, începe ea, trebuie să te-ntreb: cât timp crezi că vom rezista aşa?
La şcoala de partid, li s-a predat Istoria Istoria Partidului Bolşevic; în fondarea lui, Lenin s-a inspirat în mare parte dintr-o scriere a anarhistului Neceaev, cunoscută sub numele de „catehismul revoluţionarilor de profesie" .
– Nicule, sunt sătulă de catehisme…
Le accepţi sau nu le accepţi, e simplu, zice el. Eu le accept, trăiesc pentru asta şi am rupt orice legătură cu ordinea publică, şi cu lumea civilizată în ansamblul ei, cu toate legile, convenţiile sociale şi regulile morale ale acestei lumi. Revoluţionarul dispreţuieşte orice doctrinarism şi renunţă la ştiinţele profane pe care le lasă în seama generaţiilor viitoare.
Ochii Elenei moţăie uşor.
– Mai vrei scovergi, îl întreabă, mai am?
Farfuria se golise cât ai zice peşte.
El vrea să se spele pe mâini; apa izbucneşte în chiuveta ruginită din perete şi-l stropeşte tot; ea râde: n-ai învăţat rostul? El revine la masă, dă la o parte farfuria cu scovergi: nu mai pot, zice, m-am umflat. Fiindcă n-ai învăţat să mănânci, tu hăpăi… Dar cu legile morale ce-ai?… Cu legile morale ale acestei lumi, precizează el, revoluţionarul de profesie are propriile sale legi morale.
Adică, vrea să ştie ea. Adică, el nu cunoaşte decât o singură ştiinţă – ştiinţa izbânzii. Pentru aceasta şi numai pentru aceasta, studiază mecanica, fizica, chimia şi chiar medicina. Scopul nu este decât unul: distrugerea acestui regim ticălos.
– Asta ştiu şi ei, mă, fără catehismul tău.
Scurt, zice el: pentru re-re-evoluţionar este moral tot ceea ce contribuie la triumful revoluţiei; imoral şi criminal, tot ceea ce o îm-împiedică. El poate – şi adesea trebuie – să trăiască în societate trecând drept ceea ce nu este. Re-revoluţionarul trebuie să pătrundă peste tot, în toate clasele mijlocii şi inferioare, în magazinul negustorului, în biserică, în clasa seniorială, în lumea birocratică şi chiar în poliţia secretă.
– Acultându-te, ştii ce chef îmi vine?, râde ea. Să mă joc de-a plastilina!
– Joacă-te!
– Cu tine!…
Adică, el e plastilina şi ea modelatorul. Se dezbracă amândoi şi orice face ea cu plastilina, el nu zice nici pâs. Şi-au făcut aşa, s-au jucat de-a plastilina şi i-a plăcut. Şi ea a zis: crezi că există un singur revoluţionar de profesie care să nu facă asta?
– Nu-nu-nu vreau să vorbim!
Pe el, catehismul îl mai învăţa ceva: să fie atent la mentalitatea şi apucăturile persoanelor cu care vorbeşte; oamenii interpretează anapoda chiar şi vorbele cele mai simple, privesc lumea exclusiv cu propriile dioptrii. Dacă nu eşti atent, te deformezi şi tu fără să vrei. Cu Lenuţa era altceva. Se născuse altceva, adică femeie, un vis al bărbatului, cum zicea Dadu. Pe vis nu-l poţi înţelege, nu-l poţi stăpâni. Te stăpâneşte el, el te conduce, faci doar ce vrea el.
De aceea, aspru cu sine însuşi, revoluţionarul de profesie trebuie să fie neîndurător şi cu alţii. Sentimente cum sunt rudenia, prietenia, dragostea, recunoştinţa, onoarea chiar, trebuie să le înăbuşe sub unica şi recea pasiune pentru cauza revoluţionară. Nu există pentru el decât o singură bucurie, o singură consolare, recompensă şi satisfacţie: victoria revoluţiei. Bărbatul-revoluţionar şi femeia-revoluţionar se pot juca de-a plastilina dacă amândoi sunt parte a aceluiaşi vis, care nu se sfârşeşte niciodată.
La 1 septembrie 1939, prin atacul Germaniei împotriva Poloniei începe cel de-al doilea război mondial. Marea Britanie şi Franţa declară război Germaniei, un război numit mai târziu «un război ciudat» ; întreprind acţiuni militare cu caracter extrem de limitat, ceea ce permite rapida înfrângere a Poloniei. Un comunicat al guvernului român anunţă că acesta veghează la siguranţa intereselor naţionale şi a luat măsurile necesare pentru a face faţă apărării fruntariilor. Consiliul de Coroană proclamă «observarea strictă a regulilor neutralităţii». Primul ministru Armand Călinescu este asasinat ; în întreaga ţară au loc execuţii sumare, cărora le cad victime 252 de legionari. Un decret lege permite mobilizarea agricolă, prin care se acordă autorităţilor dreptul să rechiziţioneze braţele de muncă pe care le consideră necesare pentru exploatările de stat şi marile proprietăţi particulare.
La 6 ianuarie 1940, regele Carol al II-lea declară, într-un discurs oficial: « Nicio brazdă de pământ nu vom ceda ! » Se creează Partidul Naţiunii, partid unic, care înlocuieşte Frontul Renaşterii Naţionale, încercare a regelui de a se alinia la noul raport de forţe de pe continent, în favoarea Reichului. Molotov, îl informează pe ambasadorul german la Moscova despre intenţia guvernului sovietic de a cere României să cedeze Basarabia şi Bucovina. Germania răspunde că este de acord cu anexarea Basarabiei, dar că Bucovina nu este prevăzută în acordul secret dintre cele două ţări – se convine doar asupra Bucovinei de Nord. Retragerea precipitată a armatei şi a administraţiei române din Basarabia şi Nordul Bucovinei a determinat sentimente de stupoare, nedumerire şi indignare în opinia publică, în condiţiile în care, până atunci, forurile de răspundere dăduseră asigurări că ţara va fi apărată. Nicolae Ceuaşescu este prins şi arestat. După câteva zile este trimis la Consiliul de Război şi de acolo la închisoarea Jilava. În Manifestul Partidului Comunist din România, prilejuit de anexarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa, se arată că «Armata Roşie a pus capăt jugului imperialiştilor români şi salută trecerea teritoriilor româneşti sub stăpânirea URSS. Se semnează la Viena, cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere, acceptarea Diktatului prin care România cedează Ungariei partea de Nord a Transilvaniei; au loc manifestări de protest în întreaga ţară împotriva Diktatului de la Viena. Generalul Ion Antonescu este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri. Regele Carol al II-lea cedează generalului Antonescu principalele prerogative ale ţării şi fiului său, Mihai, prerogativele regale. Partea de Sud a Dobrogei intră în componenţa Bulgariei. Prin decret regal, România este declarată « Stat Naţional Fascist ». Ion Antonescu devine conducătorul statului, iar Horia Sima, şeful Mişcării legionare, devine vicepreşedintele Consiliului de Miniştri.
Lenuţa bătea drumurile la toate cunoştinţele sale sindicale, doar – doar o găsi pe cineva care s-o ajute să ajungă la Nicu şi când se-ntorcea acasă, noaptea târziu, dacă tanti o-ntreba cum e, ce-a făcut, ea zicea bine, bine… În ciuda alergăturilor, se îngrăşase, dar i se vedea în ochi că nu-i e bine, că voia să-l vadă neapărat pe Nicu. Până când, Niculina a bătut la uşă să-i spună că Rusescu, bărbat-su, a găsit pe cineva care are o soluţie şi că tot ce-i trebuie sunt bani. Şi i-a dat o adresă şi un consemn pe care să-l folosească dacă întâmpină greutăţi.
Şi-a alungat pisicile de pe palier, a spălat scările, tot timpul cu o cârpă la nas, şi-a mers la Niculin s-o anunţe că are banii, dar că ar vrea să-l primească pe individ la ea acasă, să nu-i facă vreun rău, şi prin el lui Nicu, dacă e urmărită. Şi când Rusescu a sosit cu „legătura”, casa arăta ca paharul, bufetul răpciugos a fost scos pe palier, măsuţa, acoperită cu o faţă de masă din dantelă, ferestruicile primiseră perdeluţe din stambă colorată, întinse pe sfoară la mijloc. Fiul individului, care n-a vrut să-şi spună numele, era gardian la Jilava şi printre altele însoţea deţinuţii la policlinică, banii – jumate, jumate cu şeful. Că el îi spune data şi ora, prietenului ei, nerămânâdu-i decât să se ceară, cel mai potrivit ar fi la dentist, la ora şi data pe care i-o comunică din timp. Şi-a luat banii ; Rusescu a rămas să-i spună că treaba e serioasă, doar că trebuie multă atenţie, întrucât Nicu ar putea fi acuzat de încercare de evadare. Şi-a zis, care-i necazu’ ? Şi ea a răspuns, nu-i niciun necaz, vreau să-l văd. Şi pentru asta!… s-a mirat Ruseascu, ai tu ceva în cap şi nu vrei să-mi spui, nu mă bag , e treaba voastră!
„Cunosc pe tov. Ceauşescu Lenuţa din anul 1939-40, scria Ilona Papp în 1950, când era în conducerea unui sector (nu amintesc care, mi se pare albastru) din Bucurest. Aşa cum amintesc dânsa era o fată tinere dar bune, numai în conspiraţie avut multe abater serioasă, pt care dânsa a făcut critică şi cera pedeapsă de partid (nu mai amintesc ce). Ea era logodită cu tov. Ceuşescu care atunci era în închisoară. Deşi organizaţia interzis ei să mai aibă cu tov. Ceuşescu legătură pt că periclita organizaţia, ia menţinea această legătură. Tov. Ceuşescu a ieşit din închisoare cu gardian şi întâlnea cu dânsa în anumite locuri. Odată când sa întâlnit cu tov. Ceuşescu, cu gardianul cu el, Lenuţa Ceuşescu a dus întro casă ilegală al CC UTC fără ştiri ns, periclitând tovii ilegal din CC UTC. Pt acest lucru, dânsa a fost scoasă din munca de conducere. Privind astăzi atitudinea şi lipsurile ei văd că a fost din cauză că era o fată f. tânără, răsfăţată de tov. Ceuşescu şi Petrescu/ fratele şi că ea nu avea pregătire necesară să înţelegă ce este disciplina de partid şi că în primul rand organizaţia şi pe urmă logodnicul şi fratele, şi în această direcţie ea nu a fost ajutată nici de tov Ceuaşescu nici Petrescu. Ele încuraja de fapt pe tova Lenuţa să persiste în greşala ei". ( Ilona Popp, soţia lui Andrei Bernat, Andor Bernath, ucis în lagărul de la Râbniţa şi ulterior a lui Grigore Răceanu.)
„Fata tinere dar bune” îl culege pe Nicu din faţa Spitalului Militar; proprietarul casei de vizavi, parcă făcut din coadă de rândunică, aşa arătau hainele pe el, de aceeaşi culoare, i-a primit evaziv; ea i-a zis: el este! Proprietarul nu-l cunoştea pe Ceauşescu şi a întrebat-o pe ea dacă are ce-i trebuie, adică aprobarea de a ieşi din temniţă, şi ea a zis, da, cum altfel? Omul s-a aplecat să-l vadă mai bine pe tânăr şi cu ochii mijiţi, clar că vârsta îi slăbise mult vederea, a pus: sper să nu mă băgaţi într-o belea, că asta cu gardianul poate sfârşi rău pentru toţi. O spunea ca să fie spusă şi ea a zis, gardianul revine peste o oră, n-avea nicio grijă! Ceauşescu o asculta cu capul plecat, veştile cădeau pe capul său cu tăişul unei ghilotine; rămânea încremenit, ca şi cum ar fi stat cocoţat pe un butoi şi orice mişcare l-ar fi trimis în prăpastie şi când a vrut să spună ceva, ea i-a făcut semn să tacă. Obiceiul era ca la astfel de întâlniri, pentru ca totul să pară aşa ca o primire între prieteni, masa să fie pregătită cu sandvişuri şi băutură – eu, a spus momâia, după ce a ascultat, la rândul său, veştile pe care le cunoştea şi a dat pe gât un pahar de vişinată, am nişte treburi la bucătărie, vă las singuri, dar nu mai mult de o oră, nu vreau să-mi sune nimeni la uşă. Pe timpul mesei, el a vorbit de una şi de alta, că pâinea-i aşa, că şi la ei se face în casă, dar altfel. Ea a scos din poşetă nişte foarfece de manichiură, s-a aşezat pe genunchii lui, lasă-mă să-ţi aranjez sprâncenele; sfârşind l-a sărutat pe nas, dar n-a coborât din braţele lui. El, mereu pe butoi. Cu vorbele lui Vladimir izbindu-se de pereţii creierului. Că trăise cinci ani în întuneric şi nu-şi dăduse seama că între timp crescuse. Şi la-ntoarcere acasă, era ca şi cum ar fi citit aceeaşi carte veche, dar cu alţi ochi, cu alte nevoi sufleteşti. Înţelegea mai mult, şi-nţelege diferit aceleaşi personaje, aceleaşi întâmplări. La el, lucrurile se petreceau pe dos: el era acelaşi, personajele păreau necunoscute, iar întâmplările, de neînţeles. Lenuţa era vaporoasă, albă, proaspătă, cu frumuseţi pe care le observa pentru întâia oară, perfecţiunea gleznelor, rotunjimea umerilor, urechile mici – reflexiv, şi-a ascuns mâinile rănite, manşetele murdare, totul era murdar pe el. A schimbat vorba, să găsească împreună cu ea un alt punct de întâlnire: chiar aşa scrie în Manifestul Partidului Comunist, că Armata Roşie a pus capăt jugului imperialiştilor români?
– Am notat, ca să ţin minte, a zis ea şi a redeschis poşeta să caute foaia pe care a notat expresia din Manifest.
Doar că imperialiştii români îşi sfârtecaseră ţara; n-au cucerit Cadrilaterul, ci l-au cedat; nu cotropiseră Ungaria, ci i-au oferit jumătate din Transilvania; n-au invadat Rusia, ci i-au pus pe tavă Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Statul Legionar Român, era aliatul Germaniei lui Hitler, care era aliatul Uniunii Sovietice, fraţi de cruce, cum s-ar spune, nu ?- toţi trei. Molotov, pentru scrierile căruia fusese arestat la Târgovişte, era un revoluţionar conform cu catehismului lui Lenin – între nevastă şi partid, a ales partidul. Şi se-nhăitase cu Ribbentrop – fascistul, duşmanul neîmpăcat al comunismului. El venera ziua victoriei Marii Revoluţii din Octombrie care a avut loc în noiembrie, iubea Uniunea Sovietică, prima ţară liberă de exploatarea omului de către om, era credincios principiului că piatra de încercare a internaţionalismului proletar este ataşamentul faţă de ţara socialismului victorios, dar fiecare cu ţara lui, iubirea de ţara altuia e una şi integritatea teritorială a ţării tale – alta.
– Ce-i cu tine, se nelinişti Elena.
– Ce să fie?
– Cum vorbeşti?, zise ea şi se depărtă cât să-i poate privi expresia feţei.
– Cum vorbesc?
Profesorul Petre Constantinescu- Iaşi îi spusese că Hitler avea, în lucrarea sa „Mein Kampf, „şi unele observaţii corecte despre viaţă. Sunt oameni, scrie el în Mein Kampf, care citesc la nesfârşit, carte după carte, slovă cu slovă… Îşi încarcă buzunarele cu citate, date statistice, idei, e adevărat, au un bagaj mare de cunoştinţe, dar mintea lor îngustă culeage doar de formă judecăţile folositoare, le folosesc alandala, nu deosebesc lucrurile necesare de cele fără de valoare, le lipseşte arta de a le reţine pe primele şi să acţioneaze în direcţia arătată de ele, şi, dacă se poate, de a nici nu le vedea pe celelalte…
– Eu ce să reţin de-aici?
– Asta, Lenuţo, trebuie să hotărăşti tu. Eu am reţinut că şi în cărţile rele există lucruri bune, dar nu oricine le vede.
– Vreau să ne jucăm de-a plastilina!, propuse ea.
Şi s-au jucat de-a plastilina şi a fost bine; dar parcă mai confuz decât acum n-a mai fost niciodată. Trezindu-se la viaţa de-afară, privind cu alte prisme, a văzut că viitorul s-a depărtat mult, atât de mult că nu-l mai desluşea.
Capitolul I aici.
Şi nu uitaţi, comentariile voastre sînt foarte importante!