Se făcea că Dumnezeu era-ntr-un Lamborghini. Roşu-auriu, decapotabil. Culoarea se potrivea cu podoabele de pe odăjdii şi cu vorbele care-i ieşeau pe gură, fiindcă zicea, banii mei! cu banii mei fac ce vreau! şi din faţă semăna cu Dinu Patriciu iar din spate cu Gigi Becali. Un fost miliţian îi ţinea isonul: El e patronul, striga, El are biletele de meci, face ce vrea cu ele, şi-un scrib în formă de ardei umplut, căruia i se spunea măgarul de opinie, profeţea şi zicea asta-i lumea nouă, visul de veacuri, lumea viitorului. Pe cine i se împotriveşte îl aşteaptă flăcările iadului cu ispitele sale asiatice. Şi-a-nceput o îmbulzeală de nu se mai recunoştea om cu om, căci în loc de cap oamenii aveau mărci de maşini: Mercedes, Audi, Ferrari, BMW, Toyota, Porsche…
Şi iată toate podoabele astea cereşti la porţile patriarhiei; nu lipsea nicio marcă importantă. Şi toţi înalţii ierarhi în câte una sau chiar în mai multe deodată; şi era bine, şi vinul bun, şi pădurile şi moşiile, şi oiţele psalmodiau la orgile vântului încărcat cu darurile lumii veşnice, cum ar fi catedralele neamului. De-atâta fericire, ochii lui Daniel se umezeau şi din lacrimile-i sfinte se întrupa chipul regelui jucăuş, dătătorul de acatiste adunate de pe spinările săracilor. E la nave va, şi corabia plutea împăcată. Şi deodată, potopul! Unul cum n-a mai fost nici pe vremea potopurilor. Căci potop era. O dovedea tăcerea care s-a instalat peste lume când fumul alb de la Vatican a luat înfăţişarea diavolului săracilor; Scaraoschi locuia într-un apartament modest, renunţase la toate mărcile de autoturisme celebre, mergea la slujbă cu autobuzul şi iubea săracii, parcă pentru a-i face sâc! jucăuşului întreţinător al bisericii ortodoxe române. Şi când au izbucnit uralele, parcă lumea-şi schimba înfăţişarea; teama l-a trezit, cu urechile la pândă. Parcă, parcă… Nu, vorbea teama din el. Şi totuşi, dracu’ mai ştie… Doamne ajută!